Suntem bătrâni iubirea mea senină,
am început să ne ascundem în noi,
adulmecând aromele eternităţii
în netulburata mişcare a lumii.
Nu de moarte mi-e frică,
neputincioasă sunt să-mi frâng durerea,
să rabd cum trupul îmi curge-n ea.
Urmele ce le-am lăsat,
se destramă încet în uitare.
Trec paşi şi nu ne aud
înţepeniţi undeva la o barieră
sub aripa perenelor amintiri
păşim înapoi.
Se desface inima-n amare primăveri,
dar totu-i inutil, amândoi ştim că-i inutil,
fără rost să cerem sărutul aspru al vieţii,
înşelătoare liniştite ape
îşi poartă tumultu-n adâncuri.
Coboram pe un drum întunecat
şi totuşi în suflet răsună fântâni,
nesecate dorinţe.
Totul încape aici înlăuntru,
lasă-mă să-mi scald tristeţea
în tristeţea ta la capătul amurgului,
să răsărim într-un zâmbet,
cu disperarea sortită de lacrima uitării,
să adunăm din clipele rămase bucurie.