La ceas de seară-a coborât din cer

Lumină sfântă, tainică splendoare.

Azi toţi colindătorii cântă leru-i ler,

Căci s-a născut Iisus şi-i mare sărbătoare.

 Au  strălucit din stele îngeri de lumină

Şi-au binecuvântat pe pruncul sfânt,

Iar raza lunii-a mângâiat, blajină

Obrazu-i drag, minunea pe pământ. 

În ieslea albă s-a născut Cristos

Să ia durerea lumii, să ne mântuiască

Să dea speranţă şi celui păcătos,

În ruga şi credinţă să ne-adăpostească.

Dintre atâtea lumi ţi-e dat să fii aleasă

Tu, mamă Românie, cu codrii de aramă,

Să-i fii lui Eminescu muză, pururea mireasă,

În ochi să ai luceferi, pe păr să porţi năframă.

Te-aşterni că sărbătoarea peste natura-ntreagă,

O, scumpă Românie, tu raza mea de soare,

Când gheaţa iernii trece, de furie se dezleagă,

Îmbrăţişează lumea, s-o faci nemuritoare!

Printre atâtea mese-n lume, e una a tăcerii, 
Unde Brâncuși priveşte trist, la fiii alungaţi, 
Printre străini strigându-şi dorul şi patima durerii,
Trăind fără familii, de muncă aplecaţi.

Tu, mândră Românie, frumoasă ca o zână, 
Cu graiul cel mai dulce şi iarba de mătase, 
Te-au tot curtat duşmanii, să-ţi sece din fântână,
Dar de necaz şi fală, şi-au frânt doar nişte oase.

Când te-au călcat războaie, ai mers prin foc şi fum,

Însă-ai rămas tot dreaptă, ca un stejar spre nori,

Luptând cu demnitate, mergând pe-un singur drum,

Lăsând cotropitorii-n spate, ca simpli cerşetori.

Pe umăr ai un vultur, cu ochi ca o săgeată,

Iar glezna-ţi se-nfioară în Dunărea albastră.

În lumea asta mare eşti binecuvântată,

Că ai un suflet unic şi eşti mândria noastră!

Te apară Carpaţii, cu brazi cusuţi sub cer,

Ai câmpurile pline de holde roditoare,

Îţi vin colindătorii iarna, să-ţi cânte leru-i ler,

Cu stele-n păr şi cetini, cu ochii plini de soare.

Porţi veşnic tricolorul, ca pe o haină sfântă,

Şi-n suflet rugăciunea, ai mâinile pe cruci,

La Sfânta Liturghie toţi credicioşii-ţi cântă:

Viitorul fie-ţi mare, necazul să-l usuci!

Te mângâi cu obrazul şi te iubesc, pământ,

Sărut un fir de iarbă, tăcută de uimire

Şi-ascult prin frunze seara neliniştitul vânt,

 Când florile de-aprilie albe revarsă nemurire.

Se mai aud departe, izvoare sursurând

Şi trei ţărani puternici fântâna-şi văruiesc,

Iar peste drum sunt dealuri, văd oamenii lucrând,

Femeile torc lână, cu dragoste-i privesc.

Şi când Enescu-ţi cântă, din ceruri Rapsodia,

În Ţara Românească scrie Unire pe-al tău steag,

Ai lacrimi de-amintiri şi caldă-i bucuria,

Când ne cuprinzi pe toţi, pe falnicu-ţi meleag.

Şi boii de la carul bătrân, cu Grigorescu

Se-ntorc agale-n seară, spre Sarmisegetuza.

Se-aude-n deal Balada şi cântă Porumbescu,

Îndrăgostit de tine, ţară, crezând mereu în Cuza.

Istoria-ţi este biblie, credinţa falnic scut

Ai Mioriţa-n sânge, porţi raiul brâu de-alint

Eşti leagănul de aur în care ne-am născut

Şi-n care-nchidem ochii, în codrii de argint.

S-au tot jertfit eroii,  iubind frumoasa ţară

S-au închinat pioşi, cu ochii către sfinţi

Şi s-au luptat viteji, ca nimeni să nu moară,

Ca toţi copiii să crească alături de părinţi.

Printre atâtea lumi eşti unică splendoare,

Tu, mare Românie, măicuţa noastră dragă,

Ne ţii pe toţi aproape, în dulcea-mbrăţişare,

Ne faci nemuritori, ne dai fiinţa-ntreagă.