Totul arată ca după o zi apăsătoare de muncă

parcă  aud scârțâitul strident al cheii în broască

zgomotul surd al pașilor  pe covorul din sufragerie

pălăria înfiptă în mahonul lucios al mesei de oaspeți

lângă eterna scrumieră goală și sicla de whisky

clinchetul de pian melancolic al gheții și cristalului atingând marginile paharului

apa gâlgâind insolent în bideul de porțelan

și văd balerina care se înalță într-un rond de jambe din fumul albastru al țigării de foi

dați-vă naibii cu pandemia voastră nenorocită

cu starea voastră de alertă jalnică 

îmi iau porția trivială de whisky și tutun... la domiciliu

cafeneaua doamnei Warren s-a închis încă din noiembrie anul trecut

totul s-a închis

gravităm imprecis în jurul propriilor vieți pe aceeași orbită a fricii

profeți mincinoși exacerbează teama de virusul gripei

Ebola  și SARS par niște copii mici pe lângă Corona

hait!

unii vor ca libertățile noastre ancestrale să fie date deoparte

să facă loc „libertăților” lor mici

necuprinse în nicio constituție

dați-vă naibii laureați ai Premiului Nobel care vă contraziceți unii cu alții

marele Hipocarate se răsucește-n mormânt

Justiția lumii e surdă și oarbă

la propriu

lăsați-mă în pace cu țigara și sticla mea de whisky

în care găsesc mai mult adevăr decât în toate tratatele voastre exhaustive de virusologie...

"...Muri-voi oare şi eu? Oare nu mă aşteaptă

aceeaşi soartă ca şi pe Enkidu?

Spaima mi s-a cuibărit în inimă:

înspăimântat de moarte, rătăcesc prin pustiu.

Pentru a mă întâlni cu Uta-napiştim, fiul lui Ubar-Tutu,

am pornit la drum şi merg cu toată graba.

 Iată că s-a lăsat noaptea,

şi am ajuns la cheile munţilor; am văzut lei,

şi eu,Ghilgameş, m-am temut;

am ridicat capul; mă rog fierbinte zeului Sin'.

Către Iştar, cea slăvită, se înalţă rugile mele smerite.

O, zei ai nopţii, ţineţi-mă teafăr!..."

.

e greu să-ți imaginezi Universul acesta în lacrimi

în unele locuri verbul a simți nu se conjugă cu  auxiliarele

a avea sau  a fi

ochii nu au conexiuni la inima și nu există nicio punte Eistein-Rosen

spre Câmpul Akashic din creier (o Norvegie fascinantă a fiordurilor!)

sintagma „viață” nu apare în Marele Dicționar Intergalactic

găsim, în schimb, definit instinctul primar,

acel impuls necontrolat al antimateriei,

Big Bang-ul,

imboldul imanent al mașinii de a distruge fără mustrare de cuget,

în Cosmos regretul este ceva fără o explicație științifică,

un eufemism,

lacrima o stare de agregare a  materiei,

dragostea atracția dintre doi poli  ai conștiinței

de tip opus

prin contopirea acestora

zadarnic cutreierase Enkidu tot Universul

învinsese monstru Humbaba și Taurul Ceresc

Iștar, stăpână peste Sagittarius și peste alte trei milioane de găuri negre

din Calea Lacteii

aliniase de jur împrejuru-i toate stele arzătoare

absorbind înăuntru-i quasarii rătăcitori

praful stelar

supernovele bătrâne, în colaps,

lumina...

Dragostea noastră este ca o perlă strălucitoare născută într-o scoică albastră de mare
în toate culorile și frumusețile lumii
începând cu tonul roz al speranței
cu maroul închis al dimineților înghețate
cu bronzul de argint al zorilor limpezi
și portocaliul luminos al zilei
există întotdeauna nuanțe de alb și negru la intersecțiile iubirii
dar culorile sale acoperă tot griul tristeții
nu putem fi fericiți în fiecare zi printre oameni
mai ales printre oameni
zâmbetul misterios al Monei Lisa ascunde multă durere
acesta este un alt mod de a spune: fericiți sunt cei fără povara iubirii
căci vor avea milă și vor moșteni cerul
noi, ceilalți, ne vom întoarce în aceleași scoici de mare albastre
și ne vom îmbrăca în aceleași suflete albe
cu un cuțit uriaș în inimă
adăugând încă un gram de strălucire și frumusețe micuței perle
care crește din durerea și nefericirea noastră
și pe care nimeni, nimeni, nimeni nu o va găsi niciodată, niciodată, niciodată, nicăieri ...

 .

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

îți imaginezi lucruri care nu se vor întâmpla niciodată

trăiești aceste stări ca și când ar fi adevărate

te bucuri și suferi  într-o lume miraculoasă a lui Edward Tulane

cu iepuri de porțelan

în care timpul

această mașinărie infernală de zdrobit inimi

oprește în  toate intersecțiile.

Tu ești întotdeauna eroina piesei tale de teatru absurd

pe care ți-o scrii singură

într-o regie de excepție a minții.

Nu am înțeles însă lipsa culorilor vii

excesul de alb-negru și abstract din intriga piesei.

E drept că scenaristul  îți recomandase să eviți  orice amestestec  frivol de lumină

și n-ai zis nu

înțelesesei că viețile nostre nu mai aveau nicio șansă să se întâlnească

într-un evantai al culorilor...

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

e aceeași eșarfă neagră pe care mi-ai dat-o cândva

un fel de cămașă a lui Nessus

în care ard în cele mai groaznicele chinuri

zadarnic încerci să dai înapoi timpul

otrava mi se scurge prin vene ca o apă tulbure

îmi sfârtecă sufletul

n-ai cum să înțelegi de ce nu vreau să te mai văd

de tălpile mele s-a prins întunericul morții

nu mai e nicio cale de întoarcere

cu fiecare zi care trece îmi înalț tot mai sus propriu rug funerar

departe de lumea aceasta a lucrurilor mici

și ard în liniște...

.

Din volumul Alb și Negru, aflat în lucru

și-n dimineața aceasta au mai murit trei oameni

cine naiba o fi plantat copacii ăia pe marginea drumului

văzusem  femeia de douăzeci de ani sângerând ca un porc înjunghiat în inimă

cu pieptul sfârtecat și picioarele retezate din șolduri

nici nu apucase să-și reprime ultimul zâmbet

să-și  ia rămas bun de la cei doi prieteni de pe bancheta din spate

să urle

încremenise în propria- i durere

fără să-i mai pese de privirile tâmpe ale curioșilor

părea împăcată cu gândul că nu-și mai aparține

că nu mai putea  spune „nu” la ce va urma

morgă

ritualuri prostești

plânsete

Soarele agoniza undeva la linia orizontului

împroșcând răsăritul cu sânge

orbecăiam  printr-o lume a umbrelor

alături de oameni fără chipuri și corpuri

nu zărisem încă sufletul femeii înălțându-se la cer

doar mașinile morții treceau zgomotos  pe alături

cu luminile de avarii înfipte în inima zilei...

am îndepărtat toate culorile complementare din viața mea

trăiesc numai în alb și negru

ascetic

în tonuri de gri

nici nu-ți  închipui câte nuanțe ascunde acest amestec auster

câte emoții îți poate trezi monocromul  speranței

neutru dureros al  zilelor care trec

albul murdar al cerului

înserările dușmănoase ca niște maree de plumb

femeile  îmbrăcate în negru

și totuși cât echilibru

n-ai să mă crezi că dorm într-un pat de cremene albă

când toate stelele de pe cer devin argintii

tu apari mereu în visele mele îmbrăcată într-o rochie gri

așa cum n-ai purtat niciodată

și-arunci cu fulgere

”foarte bine, trăiește-ți  viața în alb și negru, eu nu pot!”

îmi zici și dispari pe o scară descrescătoare a luminii

într-o lume a umbrelor

acolo unde clapele albe și negre ale pianului răscolesc liniștea inimii..

.

Din volumul „Alb și negru”, aflat în lucru

Cap.27

Rezumat cap. 26

George Apostol descoperise, în sfîrșit, că era îndrăgostit de Agnisia. Nu încercase să-i ascundă acest lucru, mărturisându-i destul de confuz, ce-i drept, iar Agnisia, care bănuise de mult ce se ascundea în spatele eforturilor sale, îi răspunse cu îngăduință, dar și cu o ușoară nuanță de stânjeneală.

.

Umbrele înserării cuprinseră încet-încet încăperile spațioase ale hexagonului, dând strălucire corpurilor de iluminat și monitoarelor . George Apostol deschidea o nouă pagină din jurnalul său intim, în timp ce Agnisia naviga la întâmplare pe internet. Amândoi simțeau răbufnind tensiunea sentimentelor tot mai greu de controlat. Își fereau stingheri privirile unul de altul ca și când s-ar fi simțit vinovați de ceva.

- Eu cred că am să merg la culcare! spuse ea într-un târziu. Sper să pot dormi la fel de bine aici ca și în coliba unchiului Tom!

George Apostol zâmbise. Își amintise când îi povestise despre un oarecare Toma Vârtosu, care ridicase cabana. De afară se auzea vântul suflând în rafale.

— Se pare că previziunea ta despre vortex ( i se adresa pentru prima dată la persoana a doua) se adeverește! Nu m-aș mira dacă am vedea stația zburând!

— Nici eu. Hai să ne uităm pe fereastră!

Stația rămăsese deja fără acoperiș. Bucăți mari de tablă ondulată și scânduri zburau peste tot, unele lovind chiar și hexagonul, iar vântul creștea cu fiecare minut în intensitate. La un moment dat văzuseră scheletul stației tremurând spasmodic, apoi dezintegrându-se într-o ploaie de așchii, lăsând în urmă locul curat.

— Doamne! gemuse Agnisia. Cred că nu urmăm noi?

— Exclus. Suntem ancorați în vreo sută de trunchiuri de brad. Nu-ți mai spun de zidurile groase ca de cetate.

— Noapte bună atunci! adăugă ea și-l sărută scurt pe obraz, moment în care el o prinse în brațe. Fusese un gest reflex, reprimat, se pare, de mult timp. Apoi îi cuprinse capul între palme și o sărută pasional pe buze. Femeia nu-i opusese nicio rezistență, ba chiar îi înconjurase gâtul cu brațele și prelungise acel sărut cât putuse.

— De aproape un an mă tot chinui să-ți spun că te iubesc, îi șopti el cu înfrigurare.

— Și eu te iubesc, dragule. Pune mâna aici și vezi cum îmi bate inima!

George Apostol îi cuprinse sânul mic și rotund în podul palmei în culmea fericirii.

— Îmi era frică să nu mă respingi!

— Cum ai putut să crezi asta?Abia așteptam să mă iei în brațe!

— Dragostea mea...

— Te rog însă să mă lași mai ușor! N-am mai făcut asta de treizeci de ani!

— Te iubesc prea mult ca să mai pot judeca normal! Nu te supăra!

O purtse în brațe până în dormitorul ei și o așezase pe pat.

— Dragul meu! murmură ea pierdută, simțindu-i mâinile pe sub rochia foșnitoare. Nici nu bănuiești cât te iubesc!

Dar el n-o mai auzea. Lăsase instinctul vieții să-l poarte către sufletul ei. Îi auzea respirația inegală în urechi și îi simțea strânsoarea brațelor, sufocându-l.

— Iartă-mă, dragostea mea!

— Te iert, iubitule, dar nu te opri! murmură ea. Nu te mai opri niciodată!

Poate că și el ar fi dorit asta, numai că viața avea regulile ei nescrise. Se adunase cu greu din explozia aceea stelară și-i mângâie umerii obrajilor.

— Ești cea mai frumoasă și distinsă femeie din lume!

— Nici tu ești mai prejos, dragul meu! Credeam că mor și nu mai apuc o asemenea clipă! Rămâi în noaptea aceasta cu mine!

— Toată viața, Ingrid!

Se trezise primul. Femeia dormea dezvelită cu fața în sus. I se păruse atăt de fragilă și neajutorată încât se cutremură. Fusese de-a dreptul impulsiv în cursul serii, fără să-și dea seama că era o fărâmă de om. E drept că nici ea nu i se împotrivise, răspunzându-i cu o forță inexplicabilă. De unde avea atâta energie și simțire inepuizabile. Cunoscuse și alte femei, dar niciuna nu i se topise în brațe ca ea. Nu simțise nicio clipă diferențele de vârstă, dimpotrivă, pasiunea cu care-l întâmpinase fusese peste tot ce trăise până atunci. Se strecurase din pat și merse glonț la fereastră. Peisajul din fața hexagonului era dezolant. Cabana dispăruse

din locul pe care-l știa. Peste tot se vedeau urme de tencuială, bucăți de lemn, scule, materiale de construcții, mai mulți brazi și salcâmi prăbușiți, un adevărat dezastru. În timp ce se uita uluit la ce lăsase furtuna în urmă, Agnisia, care se trezise și ea, se lipise de spatele său.

— Îți dai seama că aș fi putut să mor dacă nu făceai hexagonul?

— Nici nu vreau să mă gândesc, iubito! Sigur am fi murit amîndoi.

— Va trebui să anunț la Centru. Sper să mă creadă!

— Camerele au filmat toată noaptea, stai liniștită! Descărcăm de pe card și le trimitem prin email!

— Adaugă și imagini cu hexagonul, din toate unghiurile, ca să le solicităm și bani pentru chirie! Hexagonul îți aparține!

— Ne aparține.

— Încă nu m-ai luat de soție și nici nu mi-am schimbat numele!

— Dă-mi voie să te cer acum! zise și se așezase în genunchi. Vrei să fii soția mea până când moartea ne va despărți?

Rugul aprins bolborosește incomprehensibil

două numere naturale (1și 2 ) vor fi arse de vii

dintr-o clipă în alta

grupuri  izolate de cuvinte se dedau la distrugeri stradale

„ticăloșilor, pedeapsa cu moartea a fost abolită demult”

străjerii Alfabetului iau poziții de luptă

iar clonele literelor  de bază

ă,â,î,ș,ț 

ascunse în spatele căciulilor, circumflexelor  și virgulelor

trag pidicile armelor

„pe aici nu se trece”

cifrele 1 și 2 se făcuseră vinovate de  lèse-majesté

adică de ofensă adusă suveranului  0

pedepsită cu moartea

puseseră între ele și suveran o virgulă

în fapt

Constituția statua dreptul acesta doar regelui

după el  nu puteau fi decât numere zecimale

nici vorba de litere

literele rămâneau întotdeauna  litere

nu aveau iscusința și mlădierea numerelor

revolta lor nu era sustenabilă

și trebuia înăbușită în sânge

cine s-ar fi așteptat să vadă caldarâmul vieții

 însângerat de cadavrele inocente ale cuvintelor?

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

o șuviță de salivă mi se scurge necontrolat dintr-un colț al gurii

și-o revoltă mai mare împotriva-mi n-am mai simțit până acum

s-au adunat prea mulți țurțuri de gheață la streșina casei

chiar și așa încă mai mozolesc între gingii  halcă de viață din frigider

congelată la minus o sute de grade

până când într-o zi m-am trezit  în șoc hipotermic

n-a lipsit mult să nu mor

însă n-am murit

mi s-au fisurat doar gleznele

și a trebuit să-mi reconfigurez mersul

să-mi schimb optica

să privesc lumea ca liliecii

spânzurat de picioare

să mă deprind cu această sminteală a ochiului

de-a inversa totul

de a deforma totul

imaginea unei sălciii care se reflectă în apă

devine numitorul comun al tuturor lucrurilor și ființelor

de jos poți distinge iridescența culorii unei păsări

cu cât se restrîng sau se lărgesc unghiurile

plutirea maistoasă a lebedei albe sub luciu scânteietor al lacului

picurat cu cerneala albastră a cerului

zvâcnirea nebănuită a ursului brun

care prinde un pește și tulbură liniștea nuferilor galbeni

trăiesc coșmarul vieții mele alături de verdele crud al firului de iarbă

de respirația sufocantă a teilor și a mentei

simt tot sângele năvâlindu-mi în cap

coagulându-se pe aleile umbroase ale creierului

pesemne că ultima femeie pe care nu mi-ș dori s-o întâlnesc

se apropie...

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

Nu-mi cere să-mi calc pe inimă. Nu-ți pot deschide din nou sufletul

din carapacea tristeții.

Mai lasă-mă un an să-mi oblojesc rănile

mi-ar fi imposibil acum să te privesc în ochi cu mintea limpede,

există încă prea mult sânge la locul faptei

și prea multă confuzie.

Încearcă să înțelegi că dragostea mea e în stare de șoc

sub perfuzie,

probabil că n-o să-mi mai revin niciodată,

copilul nostru se va naște orfan într-o zi de duminică,

tu nu vei accepta să-i tai cordonul ombilical cu care s-a sufocat în timpul travaliului

și nu te va putea obliga nimeni.

Îl vei ține în viață doar ca să-mi amintești ce s-a ales din dragostea noastră,

oamenii vor întoarce capetele după noi siderați

nu vezi în fiecare zi o femeie trăgând după dânsa placenta cu pruncul viu înăuntru..

.

Din volumul „Alb și Negru”, aflat în lucru

mi-e frică să merg noaptea prin viață

să bâjbâi

să nu-mi mai găsesc punctele cardinale

scara de bloc

cheia de la ușa iubitei

care mă ține de vreo trei zile flotant

noaptea toate blocurile se aseamănă între ele

mai bine rămân alături de ea

lipit de spatele ei ondulat în formă de S

ca o curbă extrem de periculoasă în drum

cu ochii deschiși

așteptând să se-ntoarcă spre mine

nu fără emoție

pentru că uneori se transformă într-o văduvă neagră

într-o femei vampir

știu că mă va devora până în zori

dar nu mi-e teamă
îi cer doar să nu mă rănească prea mult

nu-mi place să sufăr

să asist la propria moarte
să-mi văd sângele țâșnind spre cer ca apa fierbinte dintr-un gheizer

să văd cum îmi sparge toate oasele între fălci
cum mă înghite bucată cu bucată

cum îmi scuipă părțile necomestibile
oribil

dar ce nu face un bărbat pentru o clipă de dragoste…

Cap. 26

Rezumat cap. 25

George Apostol își anunță „șefa” că se pot muta în hexagon. Agnisia Mărgărit îl însoțește la o primă „vizionare” a noii locuințe și se arată încântată de realizările asistentului. Se întorc amândoi la Stație pentru a-și lua câteva lucruri, urmând să se instaleze acolo cât mai repede cu putință.

George Apostol își luase laptop-ul, aparatul electric de ras și ghetele din piele de crocodil, primite cadou de la prima sa iubită, a cărei imagine i se estompase de multă vreme în minte. Agnisia se rezumase la câteva articole de înfrumusețare și lenjerie intimă, contând pe asigurările asistentului în ceea ce privea garderopa. Cum nu era pretențioasă în privința ținutei, nu ridicase obiecții aunci când acesta o anunțase că se îngrijise personal de achizionarea articolelor de ordin vestimentar, dar nici nu-și făcuse prea mari iluzii. Sosirea intempestivă a iernii făcuse diferența dintre stație și hexagon. Cât stătuseră la fosta cabană din lemn îi pătrunsese frigul, obligându-i să revină destul de repede la hexagon. Pentru prima dată în ultimii douăzeci de ani, dacă nu mai mult, Agnisia Mărgărit își începuse activitatea în fața unui monitor uriaș îmbrăcată lejer, într-o bluziță albă, care-i punea în evidență formele delicate ale umerilor, ale gâtului sau a ale sânilor, și o fustă neagră, destul de scurtă, oferind o priveliște mai mult decât generoasă privitorului. Pentru George Apostol fusese un șoc. Noul ei look contrasta izbitor cu ținuta sport, pe care o afișase încă de când sosise la stație, constând într-un costum de blugi Calvin Klein, bleumarin, și-o șăpcuță roz, Fenty by Rihanna, cum scria pe cozoroc, destul de nepotrivită pentru o femeie de cincizeci de ani, care se mai și vopsea roșcat pe deasupra. Dar Agnisia era una din acele femei fără vârstă, fără niciun rid pe față, imună, pare-se, la ravagiile trecerii timpului. Avea chiar un aer șăgalnic, tineresc, care te putea duce foarte ușor în eroare. Mai mult, era conștientă de farmecul ei și de atracția pe care o exercita asupra bărbaților. Remarcase și la George Apostol un astfel de interes, care nu-i displăcuse deloc, dar îl pusese pe seama tinereții sale, știind că bărbații la douăzeci-douăzeci și cinci de ani erau atrași mai ales de femeile în vârstă.

Pentru prima oară în ultimul an, petrecut la Stânca Vulturești, George Apostol înțelesese de ce se apucase să ridice din temelii o clădire tocmai în vârful munților, un loc atipic din toate punctele de vedere, și să-și facă planuri de viitor. Subconștient se atașase de Agnisia Mărgărit, a cărei viață și îndârjire îl impresionaseră, iar toate acțiunile sale nu urmăriseră altceva decât cucerirea ei. În oricare altă parte, ar fi fost taxat cu zâmbete și s-ar fi găsit destui care să-l descurajeze, inclusiv mama lui, dar acolo, unde erau doar ei, lucrurile erau ceva mai complicate. Până atunci, cu excepția armatei, trăise aiurea, negăsându-și un rost în viață. Îl nemulțumise tot ce făcuse înainte sau după armată, anturajul, relațiile amoroase, mediul familial, și-i trebuise ceva timp să înțeleagă „eroismul” Agnisiei în luptă cu viața aceea aspră, din vârful muntelui, aparent lipsită de orizont. Agnisia însă făcuse o alegere și fusese consecventă cu ea însăși, ceea ce nu se putea spune despre el înainte de a ajunge la Stânca Vulturești. Simplificând, deosebirile dintre viața la oraș și cea de pe munte nu erau prea mari, în ambele locuri existând și lucruri bune și rele, dar nu esențiale, fie că era vorba de factorul social, extrem de coroziv uneori, fie de cel cultural,aproape inexistent. Pe de altă parte, muntele pusese stăpânire pe dânsul, dezvăluindu-i o lume atemporală, cu alte repere, în care supraviețuirea, extrem de dificilă, la limită, se baza exclusiv pe forțele sale. Agnisia își depășise condiția de femeie, izbutind acolo unde toți bărbații înregistraseră eșecuri răsunătoare. Și nu fuseseră puțini. Poate că și de aceea începuse cu ridicarea unui edificiu dedicat vieții în lupta acesteia cu stihiile muntelui. Paradoxal chiar muntele îi oferise totul.

Deși nu trecuse de amiază, cum se întâmpla la stație, Agnisia transmisese deja datele la Centru, luase micul dejun și făcuse o baie. Nici nu-și mai amintea de când nu făcuse o baie adevărată, rezumându-se cel mai adesea la un lighean și la câțiva litri de apă încălzită. La șase luni, când mergea la centru, profita din plin de beneficiile civilizației, dar anul avea treisute șaizeciși cinci de zile, nu doar o zi.

Inventivitate lui George Apostol nivelase decalajul dintre aspirații și posibilități.

- Acum îmi poți spune de ce ai făcut toate acestea? îl întrebase ea așezată relaxată în fotoliu. Sinceră să fiu, nu-mi vine să cred nici acum!

George Apostol zâmbi.

- Pentru noi, desigur! răspunse el. Nu neg că m-am gândit, mai întâi, la dvs.!

- De ce?Păream chiar așa neajutorată?

- Nu neapărat, dar voiam să vă ofer ceva special, care să-mi profite și mie, eventual, fiindcă simțisem că, în sfârșit, îmi găsisem și eu locul.

- La ani tăi nu poți trăi ca un pustnic aici!

- Dar suntem doi!

- Asta în matematică, în viață suntem două numere naturale independente.

- Și divizibile, aș adăuga eu! Greșesc?

- Depinde la ce te raportezi!

- Mă raportez la ceea ce există. Aici șirul numerelor naturale începe cu unul și se termină cu doi...prin adunare.

- Să nu-mi spui că vrei să te aduni cu mine că nu te cred!

- Ce motiv ați avea?

- Să zicem legile Universului! Și pronumele de politețe, în subsidiar, cu care mă agasezi în fiecare zi!

- Atunci „șefa”, s-o lăsăm pe altă dată!

unele lucruri din viața mea sunt asociate cu alte lucruri
chipul docil și umil al duhovnicului meu
îmi amintește de Dumnezeu
nu am aroganța păcătosului de a pretinde că l-am văzut pe Acesta
nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu
dar numai așa mă pot raporta
la forța invizibilă a lPirouetteumii, controlată de cineva,
prin chipul umil al duhovnicului sau al Simonei, profesoara mea de dans,
care este un înger întrupat în femeie
păstrând același mister al mișcării cerești
nimic nu este mai frumos decât expresia bucuriei Simonei de a trăi
pe ritmurile celei de-a 5-a simfonii a lui Beethoven și a lui Dumnezeu
nu poți înțelege asta dacă nu ai văzut niciodată zborul maiestuos al unei lebede negre

care tulbură cu aripile ei negre cu nuanțe de gri cerul albastru

Simona lăsa întotdeauna impresia că nu atinge pământul

ea păstrează întregul univers în vârful degetelor de la picioare
într-o mișcare perfectă "Arabesque"
și este în perfectă armonie cu universul
zboară în „Pas de deux” cu viața
într-un „Adage” perfect, ea crește în har și eleganță, devine fluidă,
„Pirouette” o ajută să-și scuture părul printre stele
 își trăiește intens viața, „Allegro” ca un colibri
da, Simona, este cea mai înaltă expresie a umanității…

Cineva comparase poezia inimii cu o femeie grațioasă

era de fapt o forțare a metaforei

prin sobrietatea solemnă și persusivă a cuvântului

pentru că nicio poezie nu pornește din inimă

și nu se aseamănă cu nimic cunoscut

o tornadă nu se formează niciodată într-un pahar cu apă

și nu are grad de comparație

nu

poezia, la fel, țâșnește din adâncurile misterioase ale minții

ca un vârtej de simțire pe o axă verticală a gândului

sau ca o ciocnire între fisurile continentale ale acestuia

cu degajare de făcări

lăsând în urmă toate cadavrele sfârtecate ale alter-ego-ului

undeva, printre norii întunecați ai inconștientului, strălucesc ochii de cristal ai femeii
care dau frâu liber metaforei:
o floare în păr, două picături de rouă în urechi
atât de râvnitul Triunghi de Aur al Bermudelor de pe țărmurile Atlantidei

( identic cu numele unei femei!)
unde dispar cele mai frumoase vise ale nopții
.
și așa, din cenușa lor, renaște mereu ... poezia.

Frumusețea ta este ca o metaforă în poezie
adaugi ideii de frumusete o nuanta dumnezeiască
noi, oamenii, credem că îngerii și femeile sunt standardul suprem al frumuseții
metafore ale lui Dumnezeu
da, ce poate fi mai frumos decât forma divină a gleznei
de care atârnă o perlă
arcada divină a coapsei sub rochia neagră
ca o linie ireală a orizontului nesfârșit
unde toate misterele lumii ating punctul culminant
chiar și metafora poeziei se estompează înaintea femeii,

imaginea Cleopatrei aruncându-și amanții

în apele Nilului

încă ne bântuie
.

și-i tot mai greu astăzi să distingi între o poezie antică

de dragoste

și o metaforă cosmică a mileniliului trei...

Cap. 25

.

Rezumat cap. 24

George Apostol tocmai terminase amenajările interioare, transformând hexagonul, după luni de muncă, într-un spațiu locuibil. Urma doar să-și invite „șefa”acolo și să se mute și el. Se culcase gândindu-se cum avea să reacționeze Agnisia Mărgărit, care locuise aproape treizeci de ani în cocioaba aceea denumită „Stație”.

.

Agnisia se trezise devreme, puțin după ora cinci, și aruncase o privire pe fereastră, așa cum făcea din copilărie. Nu mică îi fusese mirarea când descoperise că ningea fabulos și că se așezase deja un strat gros de zăpadă. Venise iarna la sfârșit de octombrie, adică prea repede față de ceilalți ani. Auzea pașii lui George Apostol urmând același traseu și se bucură că se trezise și el, deoarece îi oferea prilejul de a vorbi cu cineva. Îi bătuse la ușă cu o oarecare sfială.

- Intrați! îl auzi răspunzându-i.

- Bună dimineața!

- Sper să fie bună „șefa”! Acum că a venit iarna ar trebui să ne mutăm în hexagon!

- Ai terminat?

- Da, de aseară. Aș fi vrut să vă spun și dvs., dar nu m-am îndurat să vă trezesc!

- E bine și acum, îl asigură ea, poate chiar mai bine! Ce poate fi mai minunat decât bucuria întâmpinării iernii și mutării! Se potrivesc de minune!

- Atunci cred că putem bea o cafea înainte!

Agnisia acceptase cu bucurie.

- Spune-mi, îl întrebă ea, nu-i frig acolo?

- Nu știu „șefa”, normal ar trebui să nu fie, pentru că am dat drumul la căldură. N-am stat să și constat acest lucru, dar cred că totul este în regulă!

- Ești pozitiv ca întotdeauna.

- Aș fi fost îngrijorat dacă n-aș fi făcut totul cu mâna mea. De aceea nu pot să fiu decât optimist.

- Să înțeleg că ne mutăm acolo?

- Întâi ne uităm, apoi ne mutăm. Este posibil să nu vă placă!

- M-aș mira.

- Oricum, centrala de aici n-o mai duce mult! Se pare că a cedat vasul de expansiune care nu poate fi reparat.

- Doamne!

- Abia ieri am observat. Îmi pare rău!

- Atunci hai să vedem cum stau lucrurile dincolo! Mă îngrozesc la gândul că voi mai petrece o iarnă în frig!

.

La intrarea în hexagon îi întâmpină un val plăcut de căldură. Trecură repede prin holul în formă de L, care ducea spre box-office. Pe ecranul uriaș, în partea stângă,

apăreau deja parametrii meteo, aliniați frumos unul sub altul, iar în partea stângă,

imagini cu exteriorul hexagonului și a peisajului montan.

- Nu-mi vine să cred! exclamă Agnisia, sprijinindu-se de fotoliu. Ceea ce văd aici arată și aparatele mele?

- Fără nicio îndoială. Am instalat doar niște senzori pe ele. Dacă vrei, poți să verifici!

- Mai văd niște cifre pe mijloc?

- Sunt parametrii aparaturii din hexagon. Tot ce vedeți poate fi printat sau transmis în sistem PDF pe email doar apăsând enter.

- Adică pot transmite totul electronic de aici, fără să mai ies pe teren?

- Exact.

- E ceva de vis, George! Pot să văd și camera mea?

George Apostol îi arătă ușa aflată foarte aproape de box-office, iar femeia o zbughi repede într-acolo. Înainte ca George Apostol s-o ajungă din urmă, Agnisia Mărgărit dăduse buzna înăuntru, rămânând câteva secunde încremenită în mijlocul camerei.

- Spune-mi că nu visez! mai putu ea să articuleze. N-am avut niciodată o cameră atât de spațioasă și de elegantă! M-ai fermecat!

Deschise apoi ușa interioară din extremitatea sudică.

- Uau! exclamă ea din nou, descoperind baia cu tot ce trebuia să cuprindă un asemenea spațiu, inclusiv cadă, și-l sărută scurt pe obraz.

- Ești un vrăjitor!

George Apostol se înfioră de plăcere. În afară de prima strângere de mână, petrecută la sosirea lui acolo, nu se mai întâmplase până atunci o apropiere atât de intimă, care îl cam dăduse peste cap. Îi mai arătase hexagonul mic, explicându-i că acolo era un loc de concentrare al tuturor energiilor pozitive, ca de altfel și în întreg hexagonul, trecuseră prin seră, vizitară camera electrică, cu roata acționată de apă, generatoarele, boilerul și panoul electric, încheind turul de recunoaștere în jurul amezii.

- Sinceră să fiu, concluzionă Agnisia Mărgărit, nu-mi mai vine să plec de aici!

- Nici nu e cazul „șefa”.

- Am înțeles, dar trebuie să-mi aduc de la stație unele lucruri personale, hai să le zic femeești, de care nu mă pot dispensa.

- Să vă ajut?

- Nici vorbă, sunt prea personale!

- Cum doriți, vă însoțesc însă oricum, fiindcă am și eu de luat câte ceva de acolo.

- Din dotarea stației nu luăm nimic?

- Nu, avem tot ce ne tribuie la hexagon.

- Dar rezervele noastre?

- Le-am transferat de ieri dimineață, am uitat să vă spun! Mai rămâne să deconectez cabana de la catargul giruetei pentru a preveni un eventual scurtcircuit electric, dar asta o fac mâine, poate nu mai ninge!

Când spui „eu”
minți
e tautologic
nu ești niciodată doar „tu”
cu tine există alte milioane de ființe
(bacterii prietenoase în slujba vieții
ciuperci microscopice
paraziți
virusuri criminale în slujba morții!)
dacă te uiți la tine la microscop
descoperi o lume incredibilă
o luptă disperată pe viață și moarte
unde tu ești spectator
(omul  de pe margine, cel care se uită la sine
fără apărare!)
cum mai poți fi tu însuți
când nu mai ești stăpânul propriei vieți
când alții iau decizii în locul tău
din interiorul și din afara propriei ființe
când alții te aduc pe lume sau te aruncă în neant
este jenant să repeti mereu „eu”
vorbind despre tine
X-ul

din această ecuație complicată a vieții

.
cu atâtea necunoscute ...

poetul trăise doar în mintea lui
de la naștere
într-o zi se gândise să iasă de sub opresiunea gândului
spera să întâlnească o femeie în carne și oase
(până atunci nu cunoscuse decât femei virtuale!)
dar îi era frică
mama lui își devorase soțul
pe tatăl său,
ca o văduvă neagră
la fel, bunica, mătușa Clarisse, toate femeile din familie
fără excepție

își devoraseră soții
cum să-și asume singur un astfel de risc, știind toate acestea
dar viața, viața își cerea drepturile
și în timp ce el își dădea sufletul în brațele soției sale devoratoare
nu reușea decât să-și smulgă unghiile din carne, cu dinții

scrisese ea în jurnal lângă o lacrimă...

învățasem până mai ieri să-mi reprezint lumea

abstract

după niște contururi neregulate

desenate în negru pe-o hartă

fiecare contur ascundea un loc cu o notă distinctă

asociată cu denumiri de fluvii, de munți, de imperii

de drumuri ale mătăsii

de orașe

despre care citisem prin cărţi

în care trăiau milioane de oameni

nevăzuți

despărțiți între ei de aceleași  fluvii, de aceeaşi munți

de aceleaşi drumuri ale mătăsii

de aceleaşi nesfârșite întinderi de cer și pământuri

într-o zi însă a apărut cea de-a opta minune a lumii

telefonul

care a schimbat totul

cu un deget acum deplasăm lumea după voia inimii

prin fața ochiului

înainte-înapoi

apoi de la capăt

imaginile lumii curg ca nisipul dinăuntru unei clepsidre

și se răsfrâng ca o rază de Soare într-un ciob de oglindă

privind în urmă zâmbesc

Marea Piramidă din Gizeh

îmi apare azi ca o glumă        

Grădinile suspendate ale Semiramidei        

la fel

Templul zeiței Artemis din Efes         

un loc al uitării

Statuia lui Zeus din Olympia

infatuare, orgoliu grecesc

Mausoleul din Halicarnas 

 sfidare

Colosul din Rhodos

sperietoare de ciori

Farul din Alexandria

sforţare

niște glume până la urmă

în comparaţie cu minunile ultimului veac

începând cu teoria relativității a lui Einstein
cu telefonul mobil al lui Martin Cooper
până la manipularea ADN-ului
și zborul omului către Marte
ultima frontieră dintre noi și Dumnezeu
a rămas cerul…