Sub pădurea din ochii tăi

izvorăsc lacrimi,

în deşertul sufletului meu

nisipul arde.

Departe...

este clipa în care 

lacrimile vor stinge flacăra

binecuvântând nisipul

din care încolţită sămânţa

dragostei

va dăinui în adâncuri

dincolo de ochi şi suflet...

Mihai Eminescu poetul îngemănat cu nemurirea...  ne-a lăsat zestre limba română, limba şi dragostea de ţară. Eminescu, omul de litere, intelectualul, patriotul şi filozoful, poetul fără de seamăn a împletit în creaţia sa vastă, destinul cu dragostea de natură, sentimentul naţional, cinstirea strămoşilor, cinstirea limbii române şi tot ce este românesc... frământările fiinţiale, lumina iubirilor profunde şi a iubirilor platonice... tot ce cuprinde un suflet omenesc, la Eminescu s-a întrupat în poezie şi proză literară.

     În scurata lui trecere printre cele telurice a înălţat fiinţa poetică până dincolo de capătul Universului infinit în timp şi spaţiu.

     Am selectat din creaţia eminesciană câteva poezii de inspiraţie folclorică care au fost publicate în volumele I II şi III reproduceri din "Opere alese", din colecţia de "Scriitori români" ai Editurii "Minerva" 1973, ediţie îngrijită de Perpesicius, - şi reeditate în volumele "Mari Scriitori Români" - "Eminescu - Poezii -  proză literară" apărute la Editura "Cartea Românească" 1978, ediţie îngrijită de Petru Creţia.

LUMINEZE STELELE

Lumineze stelele,

Plângă rândunelele,

Norii-n cer călătorească,

Neamurile-mbătrânească

Şi pădurile să crească-

Numai eu voi rămânea

Gândurile la o stea,

Ce-a fost o-dat  a mea:

Căci a fost şi numai este .

Dulce gură de poveste,

Ziua cine mi-o zâmbi,

Noaptea cine-o povesti?

DOINĂ

Ce stă vântul să tot bată

Prin frunza de tei uscată

Şi frângându-i ramurile

Să lovească geamurile?

Iară tu de ce suspini

Când priveşti peste grădini?

Nu mai sta de tot ofta

Şi în gând nu mă mustra:

Că atunci te voi uita

Când nu s-or mai arăta

Lângă mare râurile

Lângă drum pustiurile,

Luna şi cu soarele

Şi-n codru izvoarele.

Vei avea de suspinat,

Când vei şti că te-am uitat,

Când vei sta să mă-ngropi

Pe cărarea dintre plopi,

Şi-atunci vântul o să bată

prin frunza de tei uscată,

Scuturând-o , risipind-o,

de ţi s-o urî privind-o.

CODRULE, MĂRIA-TA

Codrule, Măria Ta,

Lasă-mă sub poala ta,

Că nimica n-oi strica

Fără num-o rămurea,

Să-mi atârn armele-n ea.

Unde mi-oi aşterne eu

Sub cel tei bătut de vânt

Cu floarea pân la pământ

Să mă culc cu faţa-n sus

Şi să dorm, dormirea-ş dus;

Dar s-aud şi-n visul meu,

Dragă codri, glasul tău,

Din cea rarişte de fag,

Doina răsunând cu drag.

Cum jelind se tragănă

Frunza de mi-o leagănă

Iară vântul molcomit

De-a vedea c-am adormit,

El prin tei va viscoli

Şi cu flori m-a coperi.

Monontonie

Prin liniştea surdă un greier mă-ngână.

Fidelitate

Scuturând petala, fluturi se închină la altarul din flori.

Gânduri

Cărări împletite între zare şi cer ţesute-n destin.

Adagio

Doi balerini pe scenă, spectacolul vieţii, final în culise.

Boemă

La un colţ de stradă, o şoaptă-mi aruncă un cântec târziu.

Înmărmurire

Din plete vor ninge fulgi spre vitralii albastre.

Asfinţit

Corăbii obosite pe cerul întristat aruncă ancora spre stele.

Speranţă

Fir de iarbă plăpând pe muchia stâncii rabdă-n uitare.

Din caierul vântului,

toarce firul gândului...

zi cu soare lină,

limpede lumină,

frunze fremătând

şoapte şi cuvânt.

Spre tine se-ntorc

nopţi de Sânziene,

maci însângeraţi

prin crude poiene,

poieni de sub munte,

bătute de rouă,

bătute de dor 

şi de flori mărunte,

pas de căprioară,

plânset de caval,

turme de mioare,

zi de vară-n dar...

Iubirea ta... albă pasăre

minusculă

rotindu-se concentric

în făptura mea.

Iubirea mea... întinderea albastră

scăldând plaja sufletului tău

cu nisipuri aurii mişcătoare...

Ochii tăi

împletiri de ape,

izvoare de fulger,

despletiri de şoapte

născute din stânca

iubirilor tăinuite

sub floarea de iris.

Teiul timid 

poate-i  plesneşte floarea...

răspândind parfumu-i,

cere- ndurarea,

sub flori de tei,

în noapte,

atâtea au fost scrise...

de poeţi

şi inimi de dragoste-aprinse.

Smaralde în rouă,

boabe de argint,

ninsori de petale,

sărutări de vânt,

glas de izvoare

trezire de flori,

dans de fluturi,

pomi cântători,

speranţă în suflet,

zâmbet pe faţă

bucurie-mi eşti

dis-de-dimineaţă.

Chipul durerii oglindit în suflet,

ziua înfruptându-se din noi...

Savuroase...  esenţele vieţii-

şi lacrimile noastre

şi mâini în rugăciune...

când aripi conturează acelaşi zbor

printre corăbii, munţi, ape, stăvilare.

În izvor să mă prefac

izvor, să plâng,

să mă ascund sub pietre

şi să tac.

În fir de apă argintie...

să pot străbate o câmpie,

iar din răcoarea-mi viorie...

prindă viaţă în pas de căprioară,

inima ta.

Deschide poarta!

Intră!

Săgeţile din Cupidon ţi-arată calea.

Gânduri şi dorinţele de mult apuse,

icoane dragi, prăfuite,

şi-ntunericul

la capătul întunericului...

acolo te văd

în lumină.

   În această zi de mare sărbătoare şi zi onomastică aduc urării de sănătate, satisfacţii personale şi un sincer "La mulţi ani!" Doamnei Elena Lungu- Lenuş.

Calde îmbrăţişări!

Alerg printr-o pădure, să nu mă ajungă din urmă

contrariile.

Mă caută cu obsesia firească, le aparţin...

te văd, te alung, ascult raţiunea, dau glas inimii.

Plânge!

Bucuria înmuguririi, tristeţea frunzelor când pleacă

în alai zilele cu parfum de floarea-soarelui.

Curajul şi teama,  mâine toate vor fi o altă zi...

poate zorile vor prinde mii de glasuri în culorile mierii

născute din florile salcâmului,

miezul zilei, miezul pâinii calde, ce aduce miresmelor

chipuri de odinioară.

Amurgul cade în cadenţa florilor de câmp,

noaptea inundă visul, luminile încă-s vii

în frânturi de adevăr rostite pe jumătate.

O sărbătoare lăuntrică

îmi întărâta trăirile,

simţeam primăvara

până în străfundurile fiinţei

fluxul şi refluxul clipelor.

Străbăteam cărări întortocheate

ale contemplării spre zenit.

Apropiam clipa cunoaşterii prolifice,

alungam himerele trecutului

fiindu-ţi aproape în ireversibil.

Vom apune târziu

ţinându-ne de mână,

plutind deasupra ierburilor

smălţuite de rouă.

Învăluiţi în tăcere

şoapte, suspine

gândurile noastre...

Cununi pe fruntea muntelui

înrobit de iubire.

Leagă-mă la ochi

cu brâu făcut din curcubeu,

ascunde-te în hău,

înalţă-te în piscuri

şi-n vulturi te roteşte,

 te voi găsi,

eu sunt aceea care 

te iubeşte.

Plâng, o vorbă nerostită încă -

preaplinul din paharul durerii

adierea caldă a unei zile însorite

de primăvară

neastâmpăr aşterne în fraged frunziş

tulpini înalte şi drepte,

plâng -

ce nu se poate plânge.

Dacă ochii tăi,

însetaţi de dor, mă vor căuta,

mă vor găsi 

în frunza fragedă a primăverilor timpurii.

Dacă ochii tăi 

întristaţi mă vor căuta,

mă vor găsi

în frunzişul umed al toamnelor târzii.

Dacă glasul tău, 

cheamă în noapte

numele meu,

îţi răspunde marea.

 Cu murmurul său...

Caută-mă-n mireasma dintr-o vară,

într-un crâng cu frunza rară

sau chiar în versul de vioară...

apleacă-ţi ochii trist, tăcut...

o să te doară...

Caută-mă-n dimineţile cu soare,

petalele de floare

şi-n roua din grădină.

Găseşte-mă în visu-ţi

în gândurile toate...

Şi-n nopţi cu lună plină.

Peste umbră nu poţi păşii

nici măcar în cuvinte.

Peste dureri şi regrete

poţi păşi doar cu gândul.

 Dar peste dragoste?

Peste dragoste...

numai îngenunchiat -

mereu învins.