Trăim un secol de contraste cum n-au mai fost, dar poate-or fi

În viitor, mai mari și poate, nu vom mai ști ce-i libertatea –

Sfârșit-au dictatori feroce, precum a fost și Ghadafi,

Dar libertate tot n-avem, căci ni-i călcată demnitatea.

Abundă azi tehnologia în tot ce vrei și nu te-aștepți,

Dar exigențele sunt multe și tot mai mult de cheltuit –

Lucra odinioară tata, care trecut-a printre drepți,

Și-ntreținea familia – azi, toți lucrăm și-a trebuit

În câmpul muncii cum se spune – tribut de muncă și efort,

Să dăm întreaga națiune pentru câțiva mai hrăpăreți,

Ce-au locuit în a lor țară până mai ieri afară-n cort

Și au găsit aici belșugul pentru cei hoți și ziși ”isteți”!

Oligarhia financiară ne stoarce cu dobânzi veroase,

În restul lumii, modice, la noi sunt duble, chiar triplate –

Economia o sufocă prin speculă și mari foloase

Dar ne vorbesc neaveniții doar de profit și libertate!

Când sonde au ajuns pe Marte ca un triumf pur tehnologic,

În Apuseni n-avem curent, mai scriu copiii la opaiț -

I-aș întreba pe potentați cu a lor gușă: ”Asta-i logic?,

Mai faceți mult la lemne frecții ca să le dați apoi cu baiț?”

Un secol cu așa contraste nu a mai fost, dar îl trăim,

Obezi sunt unii, subnutriții tot intră-n oastea celor drepți –

Dar dac-ar exista voință efortu-ar fi total infim

Să îi hrănim pe toți ca frații, dar la bogați, ce să aștepți!?

E iarnă-n munți, s-au pus troiene, pe piscuri, văi și pe poteci,

Cad fulgi pufoși și cad alene, pe cetinile de brazi reci.

E iarnă-n munți și lopătarii își freacă coarnele de stânci,

Iar urșii hibernează-alene prin scorburile lor adânci.

Ies lupi-n haită să vâneze câte un cerb mai slăbănog,

Iar căpioarele mănâncă otava moale prinsă-n stog

De vânători și pădurarii ce au în grijă tot vânatul

În iarnă; primăvara, le-or împușca. Al lor păcatul!

Pe drumurile din pădure, trec sănii șir, trase de cai,

Pline de strigăte voioase din piepturi prinse în alai,

Cu zurgălăi prinși la zăbală și cușme dacice pe cap,

Și chiote pe care munții cât sunt de mari nu le încap.

Pe pârtii se întrec schiorii în pluguri și în cristiane,

Iar cozile la teleschiuri dar încasări de milioane.

Miros de vin cu scorțișoră și țuică fiartă cu piper –

Iar faptul că sunt la dietă, mă face-aproape să disper!

E iarnă-n munți ca o poveste de pe tărâmul fermecat,

Aș sta mai mult, dar timpul liber îmi e de slujbă ferecat –

Mă-ntorc spre urbe cu tristețe – ce-a fost frumos s-a terminat,

Însă în suflet port amprenta sejurului de neuitat!

Port crivățul pe umeri...

      de Camelia Ardelean

Port crivățul pe umeri cu mimică de Crist,

Mi-e rugul prea fierbinte, golgota mi-e hidoasă,

Gonită prin ruine, la ropote asist,

Cu luna de sub gene cuprinsă de angoasă.

Prin site ancestrale mai scapără-un amurg,

Cu degete de smoală îmi sperie lumina,

Din stropi de orizonturi, cuvinte mi se scurg,

Cum pinul de pe creste își deapănă rășina.

Adastă, sub ispite, nămeții de tăceri,

Silabele-s obuze pătrunse de tenebre

(Ostatic în poeme, la glorie mai speri,

Pășind, cu-nchipuirea, pe-un cer cu false zebre.).

Port crivățul pe umeri, o haină mult prea largă,

Cu frigul drept cămașă, înaintez spre stele,

Transport domol Olimpul și rugile-mi pe targă,

Am unică podoabă doar visurile mele...

Port un sicriu pe umeri...

    de Nelu Preda

Port un sicriu pe umeri de parcă aș fi Crist  

E slujba prea bănoasă, chiar dacă e hidoasă,

Și turmentat adesea la-ngropăciuni asist,

 Iar la pomeni mănânc, fără de vreo angoasă.

În cimitir stau ziua, din zori până-n amurg,

Săpând și bând rachie cam cât ține lumina

Și-n disperare-adesea, chiar sticlele le scurg,

Culeg apoi licoarea, ca un gitan rășina.

Acolo-ntre morminte, se deapănă tăceri,

Sughițul de beție pătrunde-ntre tenebre

Cuprins de bahic val, la un bacșiș mai speri,

Precum visează leul, cu burta plină, zebre.

Port un sicriu pe umeri și poarta nu e largă,

Mă chinui să o trec - am în priviri doar stele

Verzi, mari și sclipitoare, dar trebuie o targă

S-o duc pân’ la mormânt cu visurile mele...

Din răsărit de soare de te-ai naște,

N-ai fi la chip așa strălucitoare

Cum ești, și iată că ușor mă paște,

Iubirea ce o simt năucitoare

Și nu e chip să scap din a sa vrajă –

Iubirea pentru tine-i complicată,

Din ce în ce întinde a sa mreajă

Și-o simt mai dulce și mai delicată.

Și te iubesc cum n-am iubit vreodată,

Da, te iubesc cu drag și disperare –

Ești pentru mine cea mai dulce fată,

Gingașă și suavă ca și-o floare.

Din răsărit de soare de te-ai naște,

N-ai fi frumoasă precum ești acum –

Și sigur niciodată n-aș cunoaște

Mireasma ta, iubito-al tău parfum.

Din răsărit de soare-i începutul

Iubirii noastre cald împărtășite,

Căci ne iubim acum, iară trecutul

Îngroapă reticențe răvășite.

Peste suflet simt ca un lințoliu,

Se răsfiră frunzele în vânt –

Se depun ușor pe Capitoliu,

Singura scăpare-i în mormânt.

Toată viața este  o fantasmă,

Goi ne naștem, goi plecăm din ea –

Hai să punem de o cataplasmă,

S-o mai îndulcim cât s-o putea.

Peste suflet simt ca un lințoliu,

Nu-mi mai pasă, fie ce o vrea –

Doar Iisus mai are-n portofoliu,

Drumul către izbăvirea mea.

Eu nu scriu versuri pentru nemurire,

Căci tot ce e sub soare-i muritor –

Vreau să transmit vigoare și trăire

Prin vers, spre cel ce-mi este cititor.

Eu nu doresc nici laude, nici lauri,

Succesul este-atât de trecător –

Îmi e de-ajuns să fiu citit pe site-uri –

Trăiesc, momentul nu-i întâmplător.

Eu nu-s poet, sunt versificator,

Metafora-i străină pentru mine –

Eu spun povești în versuri, curgător,

Citește deci cu-ncredere, străine!

O stăncuză cam zburlită,

Și la minte zăpăcită,

A clocit gândul valid

Să se-scrie-ntr-un partid.

Și-a avut mare succes –

Croncănea în toate, des;

Ea pe toate le știa

Chiar dacă le bâjbâia.

Că-n al orbilor palat,

Chiorul este împărat,

Și-a ajuns sub jurământ

Ministru la-nvățământ.

Cum avea și ceva carte,

A-nceput schimbări în toate:

Nu vreau profesionale,

Nici licee industriale!

Nici programa nu e bună –

Facem alta într-o lună!

Manuale-alternative –

Cele vechi sunt cognitive!

Într-o lună-a bulversat

Tot sistemul bun de stat,

Iar sărmanii școlărei,

Cintezoi și câțiva miei

Care n-au urmat liceul,

Pasc pe margini eleșteul –

Sunt șomeri, dar absolvenți;

Pot ajunge delincvenți!

Și tot sub al ei mandat,

Doctorate-au comandat

Alte stăncuțe din stat,

Și le-au luat prin plagiat.

Astăzi țara este plină

De mulți doctori de duzină –

Ca stăncuța croncănesc,

Dar munca o ocolesc.

Morala:

Nu-i da prostului putere,

Fiindcă ajutor nu cere –

Neavând discernământul,

Ruinează-nvățământul!

Au înflorit iar crizanteme în toamna rece brumărie,

Mi-aduce-aminte de-anotimpul în care noi ne-am cunoscut –

Erai mlădie și frumoasă, tu doamna mea cu pălărie,

Sunt ani și ani de-atunci dar iată că astăzi iară ne-am văzut.

Frumoasă-a fost iubirea noastră, ca o fantasmă a trecut,

Precum o crizantemă-n glastră ea s-a topit și a-ncetat –

Acum te văd și mă privești de parcă-aș fi necunoscut,

Ori între între noi nici o iubire, sau altceva n-a existat.

Precum o crizantemă, rece, tu ai ajuns să-mi fii acum,

Mă-ntreb ce s-a-ntâmplat cu tine, cu al tău suflet luminos –

E-atâta timp de când viața ne-a refuzat același drum,

Și-n amintirea tinereții, ți-aduc acest buchet prinos –

Sunt crizanteme minunate, la fel cu cele ce-ți plăceau,

Nostalgice după căldura ce le-a ținut acum în viață,

Nostalgic sunt și eu căci viața, m-a pus atunci subit să beau

Din cupa-amară-a despărțirii, și ajunsesem o paiață.

Dar viața are cursul ei, ne ia, dar ne și dă în schimb;

Am întâlnit apoi iubirea ce-a fost să fie-adevărată,

Dar prima dragoste rămâne întipărită ca un nimb –

Legată fiind de crizantema nostalgică dar minunată.

Ai fost actor, și menestrel,

Ne-ai bucurat pe toți cu harul

De-a ne sădi în inimă un țel,

Și-n suflet bucuria, nu amarul.

Erai în floarea vieții, manifest,

Și dăruiai la public bucuria,

Erai știut din vest până în est,

Din sud în nord în toată România!

Te-ai stins, rămâne un mister,

Ce legități are Dumnezeirea

De-a luat ce-a fost mai pur la cer,

Și ne-a lăsat în loc mâhnirea.

La crucea ta noi nu vom plânge,

Căci știm că ai ajuns în Rai –

Și când acolo vom ajunge

Și noi, te vom găsi fiind Crai

În ceata îngerilor lider

Cântând din liră și chitară,

De-aceea Gyuri te consider

Cel mai ilustru-n astă țară.

Adio acum, tu mergi în Eden,

Și lași un gol imens în urmă –

Țărâna să îți fie loden,

Când cerul geme și se curmă!

Varza, poate fi deliciu, însă cere sacrificiu...

Tre’ s-o semeni, s-o repici, muncă multă, ce să zici.

Zi de zi s-o uzi că-i cald, altfel frunzele îi cad...

S-o stropești pentru gângănii, pentru alte urâtănii!

Tot mereu te uiți la ea, cum îi crește mantia,

De jupoane creponate, alburii și-nmiresmate!

Mândră tare se fălește și-apoi crește iar și crește,

Se-nfoiază și se strânge, până ce sferică-ajunge!

Iată este numai bună, de tăiat noaptea pe lună,

Ca să nu se ofilească, frunzele să nu-i pălească!

Dimineața vine-n grabă, negustorul cu tarabă,

Se tocmește, se tocmește, pe țăran îl amețește,

Și-o cumpără, ce să zic, mai pe lucru de nimic!

O aduce-apoi la piață, cum n-a mai văzut în viață,

Liniștită, pe tarabă și o cumpără o babă!

Poposește-n plasa ei, apoi cu tramvaiul trei,

Pe trotuar, în lift și gata, ea va deveni salata,

Sau călită cu cârnați, un deliciu pentru frați!

Un destin cum are varza, poate să te-apuce groaza,

Ciopățită și tocată, perpelită, marinată,

Însă în final deliciu, dup'-atâta sacrificiu!

Ăsta da final dramatic, rafinat și aromatic,

Pentru varza preparată și papila leșinată!

E toamnă iar, iubito, plouă des,

Melancolia astăzi ne cuprinde –

Însă e viu prezent același interes,

Și dragostea în suflet se întinde.

Mi-ai apărut în cale într-o toamnă,

Când frunze ruginii cădeau pe-alei;

Erai cum ești și azi distinsă doamnă,

Frumoasă, că-i băgai în draci pe zei.

Eu te-am văzut, fiorul m-a cuprins,

În suflet am simțit privirea-ți vie –

Cu șansă, stăruințe, am învins:

Azi suntem doi în strânsă armonie.

De-aceea toamna este bun prilej,

De-aducere aminte-a tinereții –

Chiar dacă-i mohorât, cu frunze bej,

Nu ne-nconjoară mantia tristeții.

Și  încă-o toamnă trece brumărie,

Dar ne iubim la fel ca-ntâia oară –

Hai să ciocnim un strop de razachie,

Privind cum stropii argintii coboară!

Tu taci, iubito, multe-ar fi de spus,

Eu știu că nu mai am mult de trăit;

Se pare c-am ajuns către apus,

Iar boala grea acum m-a biruit.

Inseparabil dragul ne unește,

Mistuitor ca focul în vulcan,

Eram precum e apa pentru pește

Și ne iubeam mai mult an după an.

Tăcerea ta,  iubito, e ca mierea,

Ascunde-n ea adâncuri de sublim,

Doar ochi-ți scapără și mângâierea

Privirii tale-mi spune că trăim

O dragoste curată și intensă,

Iar timpu-i de acuma limitat;

Tăcerea ta îmi dă acum dispensă,

Și pot să mor cu sufletu-mpăcat.

S-au îmbrăcat copacii în frunze arămii,

Și în podgorii via așteaptă-acum culesul,

Porumbul și soroaica se treieră-n câmpii,

Iar cei ce au muncit, își află-acum succesul

În rodul din hambare, simbol al hărniciei,

Căci toamna se adună prinosul de belșug,

Sudoarea lor stropită adânc pe brazda gliei

Dă rod semănăturii din brazda de sub plug.

Trec păsări călătoare spre însorite țări,

Căci ploaia rece, deasă, se-așteaptă ca să vină,

Cu nori opaci și negri, din zări și până-n zări

Și zile mohorâte cam fără de lumină.

La școală, clopoțelul a început să sune,

E semn toți școlarii au început să-nvețe,

În pauze bat mingea, făcând-o să răsune,

Și toată energia le-o poți vedea pe fețe.

În parcul vechi castanii încep să desfrunzească,

Covor de frunze moarte pe-alei s-a așternut –

Mă plimb cu jumătatea, și sper să îmi priască

Această toamnă blândă cum n-am mai cunoscut!

Iubito, haide astăzi să celebrăm iubirea

Ce ne-a unit destinul și ne-a făcut un trup –

Alăturea de tine eu mi-am găsit menirea

Iar sentimentul unic mă face să erup

De parcă-aș fi un june, dar tâmplele-s cărunte

Iar sufletul e mare de când te-am cunoscut –

Trăim drăgălășenii mai mari sau mai mărunte

Doar plictiseala este ceva necunoscut.

Să facem o plimbare în parcul tinereții,

Să ne revigoreze parfum de trandafir,

Mergând desculți prin iarbă în roua dimineții,

Ne mângâie obrazul o boare de zefir.

Să depănăm cu drag suave amintiri

Despre iubirea noastră și tot ce ne-a unit,

Să retrăim întregul în trup și în simțiri –

Cu fiecare clipă de când ne-am întâlnit.

Chiar dacă senectutea ne mai crează piedici,

În suflete iubirea este la fel de trează –

Și-atuncea când iubirea ai cui să o dedici,

Simți inima din piept cum tânără vibrează!

Regret acum, că iată, trece vara,

Și vine iară toamna mohorâtă –

Ne vom plimba tristețea seara

Prin parcul plin de frunza doborâtă

De bruma toamnei nemiloasă,

Ce verdele-l va preschimba în pal –

Mai bine-am sta iubito-n casă,

Și ne-am lăsa purtați de al iubirii val.

Regret c-a mai trecut o vară,

Cu soare arzător, canicular -

Răceala toamnei o să doară

Iar soarele va fi crepuscular.

Regret minunile florale ofilite,

Chiar dacă au fructificat –

Recoltele chiar fiind neprețuite,

Nu-nlocuiesc ce-a fost sacrificat.

Iubita mea cu tine azi regretul,

Trecutei veri se schimbă-n bucurie,

Căci împreună-am întregit buchetul

De ani frumoși, și alți-or să mai vie.

Vom depăna-mpreună amintiri,

Când ploaia rece va turna afară,

Regretul verii ne va fi-n simțiri,

Dar împreună fiind n-o să mai doară.

Chiar de ești trist târziu în noapte,

Cu gânduri ca șuvoiul grele, negre,

Și-auzi nevrând nespuse șoapte,

Dar toate mințile-s integre,

Veni-va dimineața cu zorii luminoși,

Când soarele răsare în raze de lumină,

Iar gândurile negre rămân la păcătoși,

Iar tu, suflet curat, ca mierea de albină

O să-ți găsești odihna, aleanul va pleca,

Și optimismul sigur de tot te-o cuceri

Când soarele răsare, lumina-ți va seca

Tot pesimismul nopții și n-oi mai suferi.

Te-i așeza la masă, condeiul îl vei lua,

Și versuri minunate pe coală vei așterne,

Și orice supărare în vers o vei dilua,

Schimbând-o în mesaje sublime și fraterne.

Când soarele răsare, vei fi alt om mai bun,

Fiindcă a lui lumină îți va pătrunde-n suflet,

Iar versul ce-l vei scrie – al omenirii bun,

Va face să devii pentru condei atlet.

Ca un zefir te-nvăluie dragoste mea,
Prin păru-ți bălai rătăcind se-nfioară –
Pe pleoapele dulci peste ochi peruzea,
Și-alene pe sânii pietroși de fecioară.

Ca un zefir zboară gândul spre tine,
Departe ești, dar atât de aproape –
Făptura-ți în minte o port și e bine,
Icoana-ți iubită o port peste ape.

Ca un zefir ne va fi întâlnirea,
Fluidă și caldă precum un sărut -
Iubirea ne este în viață menirea,
Nu-ntâmplător ea, iată a apărut.

Ca un zefir cald să ne fie și viața,
Frumoasă și blândă cu noi amândoi,
Alături pășind, începând dimineața,
Prin roua din iarbă cu umerii goi.

Timpul e-n noi, sau noi suntem în timp -

Mă-ntreb adesea, suntem muritori

Și trece prea ușor un anotimp –

Noi suntem volatili ca niște nori.

Iar în clepsidră curge timpul nemilos,

Același timp ne crește și ne scade –

Să curgă dar, dar curgă cu folos,

Căci altfel sigur bine nu ne cade.

De-ai fi elastic să te pot lungi,

Tot n-aș ajunge în eternitate –

Doar agonia eu mi-aș prelungi,

Bătrân, cu  clipe de luciditate.

De-aceea timpule tu fă-ți menirea,

Clădește și sfărâmă ce-ai clădit –

În mine, da, acuma-i strălucirea,

Însă la moarte tu m-ai osândit.