Nu am cântat iubirea niciodată
Atât de mult pe cât am resimțit-o,
Dar te-am păstrat mereu ascunsă toată
În taina sufletului meu, iubito.

Nici versuri nu am scris la întâmplare
Acestei lumi bolnave de iscoadă,
De-aceea nu voi smulge nicio floare
Doar ca să fac din dragoste paradă.

Nu voi călca pe urma-acelei stele
Pe care alți boemi au suprimat-o,
Căci tu ești raza strălucirii mele,
Scânteia ce mă-nvie, adorato.

Nu voi muri pe margini de cuvinte,
Nici nu voi sângera cu glas de liră,
Căci tu ești respirarea mea fierbinte
Și sufletul a tot ce mă inspiră.

De-aceea te păstrez în vise mute,
Misterioasă, pururea curată,
În cele nevăzute și văzute
Și n-am să cânt iubirea niciodată.

,,Cu mine singur n-ai să fii vreodată,"
Îmi zise Ea, la piept ținându-mi mâna.
,,Eu te iubesc cu răsuflarea-mi toată -
Și nu de-o vreme, ci dintotdeauna.

Eu nu-ți promit frânturi de nemurire,
Tărâmuri care nu-s și nu vor fi,
Eternități ce n-au desăvârșire,
Ori vise care nu se pot grăi.

Acestei lumi captive în restricții
Tu-i ceri eliberare și-adevăr?
Se potrivesc în taină ipocriții
Când țes umanitate din răspăr.

Ce zei?! Ce străluciri cu care luna
Ornează oameni cinici în străfund,
Când lumea e așa dintotdeauna
Și-n ea nimic nu e perfect rotund?

Ce-ți pasă dacă au sau nu dreptate,
Că viața-și duc în drept ori viclenie?
Tu treci senin cu gândul peste toate
Și, dacă lumea-i cum vrea ea, să fie!

Tu prețuiește fiecare oră
Și te înalță doar prin simțământ.
Ca Orion cuprins de auroră,
Ești cel mai împlinit de pe pământ!"