Privesc spre unda de maidan                        

Pierdut departe în trecut

Parcă era acum mai an

Când timpul meu a început.

Mă uit la stropii cei de soare

Pe care bolta cerului îi soarbe

Nimic nu mai aduce oare

Din cele clipe ce le-am presărat sub pleoape.

Era copilăria cea amalgamată

Cu bune şi cu cele mai lumeşti

Nimic din viaţa cea de altădată

La cel târziu timp tu nu retrăieşti.

Adolescenţa se confundă-n sine

Cu grijile de ce vei fi adult

De va fi sângele albastru-n vine

Sau de va fi el sânge şi nimic mai mult.

Şi când credeai că eşti matur deplin

Copiii chiar spunându-ţi tată

Ai tot crezut că tot paharu-i plin

Dar ea dezamăgirea a venit deodată.

Nimic nu e universal-peren

Ca el cel timp cu a sa clepsidră

Mă simt ca şi cum aş veni etern

La căpătâiul crucii bunilor cu trudă.

Curg clipele inteligent

Lăsând amarul vieţii deoparte

Mă simt cuprins de cel torent

Al amăgirii de a fi departe

De tot ce este mult prea omenesc

Căci omenească-mi este soarta

Aş vrea măcar să mai trăiesc

O dată, doar o dată şi-apoi gata...

De-a fi universal uman

Şi-al cerului puţin măcar să fiu

Pentru ea clipa ce va fi în van

Un ea şi-un el de-a pururea-n pustiu.

E ziua ta copil pribeag

Ce soarta îţi coboară

Peste al vuietului prag

Ce l-ai sărit în doară.

Când îţi vei arunca privirea

E simplu chiar de înţeles

Că tatăl tău te-aşteaptă acolo

Să îl priveşti mai des.

Dar timpul trece nemilos

Şi vei uita privirea

Când chiar pe uşa cea din dos

Vei suporta uimirea

Că ai cruţat cândva, aiurea

În ziua cea amară

Şi ai cules de-a pururea

Doar o senzaţie de-o vară.

E dreptul tău, eu îl respect

Dar mare mi-e uimirea

Când vei putea, fii înţelept

Să-ţi duci dezamăgirea.

Că timpul a trecut frivol

Iar tu ai rătăcit

În orice unghi, în orice pol

Iar tatăl nu a mai venit

La pragul ce speranţa poartă

Dar e de nefolos

Iar cel ce te-aştepta odată

S-a dus, uitând drumul de-ntors.

P.S. De ziua fiinţei mele dragi, mereu copilul Cristina-Valentina STANCU, fără niciun cuvânt peste cele deja cunoscute de noi.... 

Se duc clipele alene

Căutând nemărginirea

Plânge sângele în vene

Dorindu-şi doar nemurirea.

Zilele se duc şi ele

Ignorând dezamăgirea

A rămas o zi din stele

Ce îşi cântă contopirea

Dintre două boabe cele

Pe care doar ea natura

A-ncercat ca peste ele

Să presare tot, doar ura

Să rămână pironită

Acolo unde nu-i soare

Şi să fie izgonită

Să rămână ca o floare

Doar iubirea cea perenă

Regăsită într-o joi

Când femeia stă pe pernă

Aşteptând clipele moi

Când e ziua ei vestită

Iar natura se revarsă

Când doar dragostea urzită

Va intra la ea în casă.

Epilog:

Nu există el nimic

Până când nu îl trăieşti

Dar eu îţi doresc un pic

Pic mai mult tu să iubeşti.

Ard flăcările pe altar

Şi seamănă a puritate

E timpul să primesc în dar

O noapte, doar o noapte

De sensuri încă nerostite

De amalgam universal

De ele doar răspunsuri toate

Pe care ziua le ascunde doar.

Adorm doar gânduri călătoare

Tot ce-i urât e tot de veghe

Mă uit la el sfântul altar

Ce e privit ca stând în zeghe.

Dreptatea este pe alocuri

Minciuna e mai pretutindeni

Mă regăsesc stând printre focuri

Şi căutând doar a pretinde

Ce e murdar să fie murdărit

Curatul să se premenească

Apusul fie tot un răsărit

Iar răsăritul veşnic să domnească.

Privelişte de abis ancestral

Pierdut prin căile domoale

Azi tot aştept tot acel mistral

Să mă readucă la visare.

Adorm şi mă trezesc aievea

Plâng tot zâmbind subconştient

Am obosit s-adorm când vrerea

Încă-şi mai caută un ambient.

Trudesc în deznădejdea mută

Şi reclădesc marasmele precare

Mă tem de teama cea căruntă

Dar şi tânjesc spre noi focare

De ea istorie prea vinovată

De tot trecutul parcă mort

Mă regăsesc în mamă şi în tată

Dar şi în deznădejdea totului cel tot.

De-a dreptul banal

Fără de habar

E totul lapidar

Pe-alocuri carnal.

Culori imanente

Sclipesc autumnal

Pe-alocuri stridente

Pare a fi epocal.

Măi să mai fie

Surprize o mie

Chiar şi aşa se ştie

Paradoxal e porcărie...

Versuri ciudate

De oameni uitate

Pledoarie nătângă

Pentru viaţa lângă

Adiere de soc

Cu miros de preaplin

Crâmpotit la mijloc

E un drum de unde vin.

Când noapte a mai obosit

Lăsând caducă grija-n zare

Au apărut plăpânzi, vioi

Doi bulgăraşi prea mici, sub soare.

El prea timid, dar doritor

Să poată a cuprinde

O lume-ntreagă subţiori

Şi-apoi a se destinde.

Ea chipeşă, dar neînfricat

Purta în gând reduta

De a-l urma pe frăţior

Pe unde-o fi ursita.

Au tot trudit

S-au ostenit

Ei timpul l-au învins

Şi au ajuns la răsărit

Doi oameni chiar de neînvins.

Acum povestea se tot duce

Cât vrem a o purcede

Dar poate că-s mai mulţi cei ce

Se regăsesc şi-or vede

Că ea povestea poate fi

Aproape universală

Iar chiar şi-acolo unde nu-i

E pur simbol din viaţa cea amară.

Răsar cromatice nedei

Stropind văzduhul cu nesaţ

La colţul bont al conştiinţei

Firav, nemărginirea mă ia la braţ.

Sunt clipe de amăgitoare gânduri

Ea viaţa iute se desleagă

Privesc mirat, citind câteva rânduri

Pe care doar iubirea le mai leagă:

Iubiţi dar poezia cu ardoare

Trăiţi senzaţia pierdută-n suflet

Priviţi-mă cu multă contemplare

Căci vă invit la ultimul răsunet

Muguri de poezie stau să încolţească

De-ar fi să fie până-n infinit

Va fi el timpul vrednic să rodească

Ce mintea omului a izbândit?

Ard clipele pe arca timpului domol

La răsărit a reapărut furtuna

Miros intens de flori de câmp, frivol

Dă buzna peste ea minciuna.

Pe jos, acolo-n univers

Minuscul, dar nu neînsemnat

E-o cazemată de furnici, ce-n vers

Clădesc castelul cel ce-i mult visat.

Paradigme se rostogolesc la vale

Lăsând castelul într-un nor de fum

Stau pironit în ultima mea cale

Cea de parcurs spre ce-i ultimul drum.

Senzaţiile se topesc inconfundabil

N-a mai rămas nimic din ce e bun

Am sufletul pe-alocuri inundabil

Doar zâmbetul ştrengar drenează acum.

Tu eşti aici şi eşti chiar şi departe

Doar relativul ne mai scapă starea

La cel izvor vin iar să se adape

Dorul nebun şi ea cumplita jalea.

Râd glumele pe înserat

Cântând ceva agale

E mult de când am apărat

Pustiul cel cuprins de jale.

Vibraţie se iscă des

Pe-alocuri e efervescenţă

Nu-mi mai aduc aminte-n vers

De când am amuţit cu reverenţă.

Gândurile troienesc la vale

Pe dealul conştiinţei iar apare

Acel simbol ce stă ca să răscoale

Chiar şi an nou din mădulare.

Vreau să trăiesc universal

Pustiul gând pe-alocuri mă deprimă

Mă las purtat de ultimul semnal

De-a fi din nou, mereu aceeaşi rimă.

Ne naştem pentru a trăi

Dar traiul nu-i cel pământesc

Trăim pentru a preţui

Viaţa şi tot ce e firesc.

Extragem seva milenară

Nimic nu e mai de folos

Decât o lacrimă în doară

Pierdută pentru ce-i frumos.

Ne ducem viaţa cum se poate

Iar moartea o privim solemn

Ne regăsim în tot şi-n toate

Şi ne-amăgim cu un catren:

Clipele trec în legea lor

Uitând de spaţiu şi de spirit

Mai este timp pentru un dor

De-a reclădi ce-am risipit.

Trecut-au anii cu nesaţ

Lăsând în urmă timpul

Pe care l-am privit în zaţ

Dar al cui este chipul?

Anii tot trec şi e uşor

Să numeri nemurirea

Vreau să trăiesc măcar un dor

Cel ce-i pierdut cu firea

De-a fi aici, acum, mereu

Cu gândul, dacă fapta

Nu va mai sta pe drumul meu

Ca râul în a sa matcă.

De va fi să fie soare

Sau chiar nor să mă-mpresoare

De va fi să fie mare

Cea furtună-n depărtare

De va fi şi chiar să fie

Ce nu vrem să nu mai vie

Va fi oare cu putinţă

Să primim şi pocăinţă?

Largi ferestre-n depărtare

Se deschid cu reverenţă

De va fi să fie oare

Vei primi chiar şi clemenţă?

Armonii se duc bizar

Pe culoare ancestrale

Poţi să crezi că e chiar har

De vei fi în a mea cale.

Nu vei şti de ce e zi

Când noaptea-şi deschide iară

Porţile spre a tot fi

Ce-ai tânjit cândva în doară.

Gândeşti şi crezi că este bine

Stropi de marasm să sorbi

Uitând pe-alocuri şi de tine

Chiar şi de cei ce nu sunt orbi

Spre a vedea nemărginirea

Şi viaţa cea de dinainte

Spre a spera a mia oară

La cele ce-s două cuvinte.

Trăim haotic

Dezordinea ne invadează

Doar libertatea de sub papuc

E cea care uneori mai contează.

Nu vreau sclavie

Nici schingiuirea frunţii

Dar vreau să reînvie

Ea conştiinţa minţii.

Vrem libertate

Pentru eternitate

Vrem grade de modernitate

Mai mult decât se poate.

Ştim oare ce să facem

Când ne e dat deoparte

Tot visul de-a desface

Cu bune şi de toate?

Întreaga viaţă are restricţii

Nimic nu este liber

Decât în subiective percepţii

Doar gândul efemer

Mai poate a crede

Că e unanim

Şi bine îi şede

Un gând libertin.

Epilog:

Poţi domina o lume

Chiar de sub papuc

De vei şti anume

Când, cum şi unde mă duc.

M-am aplecat să ridic o boare

De adevăr pierdut în iarbă

Am presărat apoi o floare

Peste văzduhul fără vlagă.

Sunt amintiri ce reclădesc

Iluzii ce coboară-n noapte

Apoi pe rând uşor pălesc

Fără a fi spuse chiar şoapte.

De nu mă crezi, tu ştii mai bine

Dar ce pot face fără raza ta?

Adorm pe-un nor plin de suspine

Crezând în adevăr şi-n plus ceva.

Nu mai am timp pentru dreptate

Ea a fost ruptă din decor

Decât să plâng în libertate

Mai bine râd cuprins de dor.

Căci ce e adevărul plin

Când sufletul îţi este gol?

Mai bine pierzi înc-un suspin

Şi regăseşti gândul frivol.

Minciuna este necesară

Când capătă un sens sublim

Decât iubirea de o vară

Mai bine un vis să împlinim.

M-am întâlnit recent cu Ea

Avea aerul de mare divă

Deşi cunoştea persoana mea

Purta o faţă costelivă.

I-am dat bineţe, m-a salutat

Dar o trăda cel tremur

Era nervos şi agitat

Am înţeles că-i un cutremur

Că nu e bine pentru noi

Timpul se scurge-n haos

Şi este bine a voi

A înlesni un mic adaos

La clipele ce au trecut

La cele ce mai sunt să vie

Căci nu mai e de petrecut

Decât cât va mai fi să fie.

Nu ştim nimic din ce am vrea

Suntem lăsaţi ei sorţii

Şi doar când nu vom mai putea

Vom încuia uşa deschisă a porţii.

Deschis am fost la infinit

El infinitul m-a chemat

Acum când timpul s-a topit

Şi mă retrag unde mi-e dat.

Ce sunt eu în faţa vremii?

O trestie plăpândă, gânditoare?

Pe care cei ce cred asemeni

O tot privesc cu largă admirare.

Ce sunt eu în faţa vieţii?

Destin ce trebuie adeverit?

Privind în armonia sorţii

Cu tot trăitul cel ce-i netrăit.

Ce sunt eu în faţa lumii?

De ea parcă ar şti ce este?

Sunt cel ce te priveşte anume

Şi vrea a continua acea poveste

Pe care au tot dus-o ei părinţii

Cu truda zilelor în şir

Având un singur gând măreţii

C-am să mă-ntorc la capătul de fir.

Ce sunt eu în faţa ta?

Chip ce aluneci peste timp?

Eu sunt istoria, tu viaţa mea

M-aplec spre tine, cu drag chip.

Ce sunt eu şi ce am vrut să fiu?

Amestec de ţărână şi de cer?

De aer şi de nor, de vânt

Dar câteodată şi dram de mister

Amestecul de apă şi de soare

De lună, stele şi mai mult

De ultimul apus de soare

Dar plin de dragoste şi de tumult.

Mă dor urechile, dar cine ce să ştie

Mă simt livid de-atâta timp

Îmi duc tot paşii prin pustie

Fără scăpare sau ceva în schimb.

Tăcerea e crescută din visare

Iar din război se nasc invidii

N-a mai rămas tot pur sub soare

Decât un gând şi vreo câteva stridii.

Eu tac, tăcerea să m-audă

Şi să mă cheme-n calea ta

Să fii în alb şi să fii nudă

De tot ce-i rău şi trist, aş vrea.

Zgomot e chiar şi-atunci când ploi

Transformă ea natura într-un martor

În care el şi ea, tot goi

Stau aşteptând un gând amăgitor.

Nu-mi mai doresc nimic din el comunul

Cel supranatural e prea departe

Stau aşteptând ca încă unul

Din gândurile tale, singur să se-ngroape.

Te-ai regăsit în sine

Al tău, cel eu ce vine

Să scalde orizontul

Din el sufletul - tontul ?

Tu crezi că este bine

Ca oricând, orişicine

Să poată să suporte

Porniri ce-ţi sunt prea forte ?

E dură bătălia

Dintre părinţi şi fii

Dar e prea tristă glia

Când roadă n-o mai fi.

Când pui sămânţa bine

Şi grija ei o porţi

Te-aştepţi să-i fie bine

Să-ncânte chiar pe toţi.

Dar ce te faci când lipsa

De cea dorinţă cruntă

Te poate transforma

Pe loc într-o redută.

Pierdute sunt speranţe

Pierdut a fost şi timpul

Pe care cotoroanţe

L-au spulberat cu chipul.

Oricât şi orişicine

Va vrea să facă bine

Să nu uite cuvântul

Şi grija către sine.

Căci grija de copii

Atât cât ei părinţii

Vor mai trăi şi-or fi

Vor trage şi cu dinţii

Să crească ei copiii

În ce-i mai bun şi poate

Să simtă-al contopirii

Suflet şi gând în toate.

Am renăscut din pită

Când soarele apune

Am presărat ispită

Pe suflet şi pe nume.

M-am ridicat din abis

Când nu era speranţă

Am retrăit ca avis

Cea pasăre măreaţă.

Am adormit sub stele

Când norii au apus

M-am amăgit prin ele

Vorbe ce-apoi s-au dus.

Am tot crezut în tine

Când nu era momentul

Dar am înţeles bine

Iubirea îşi ia dreptul.

Sunt amăgiri ce vin

Apoi se-ndepărtează

Le laşi pierdute-n haos

Şi-ndată iar vibrează.

Nu mai accept iluzii

Nu mai e timp de vorbe

Decât să am confuzii

Mai bine-n catacombe.