Mândruță cu stele-n priviri
te legănai în ritmul ramurilor
de dor pe valurile nopții
de patimile voinicului
Dragobete lunatic
în ochii tăi lăcrima printre zăbrele inima
porumbiță captivă
în lațul vânătorului cu ochi de sfinx
el te privea cu ochiul rău
trufaș ascuns în turnul său de mărgean
și –ți țintea iubirea cu un arc de onix
tresăreau dureros rănite de săgețile
zburătorului două mere de aur
sub spuma de borangic
a iei însângerate de focul macilor
cu oghi de granate
descântai mistuită de focul pârjiolitor
descântai cu șoapte pătimașe
desenai cercuri magice cu pași de pisică
desculță-n noapte
chemări ademenitoare iubitului lunatic
zdarnic
vrăji tainice furate de la bunica
pe poarta sorții ai răstignit
blestemul iubirii
cu ramuri de busuioc
stropeai și-i meneai pe cămașă voinicului
cu apă neîncepută
de la trei izvoare
trimeteai demonul Lilit
să ți-l aducă cu dorul
pe cornul de lună
pe cărări de stele păzite de iele
în noaptea de Dragobete
el iar cobora te săruta
te iubea cu uitarea
și în lumea-i de eresuri și-ncremenire
se întorcea demon amăgitor
de-o seamă cu vremea.

Stăm pe terasă de ore
ne ghicește Tincuța în zaț
și prin duhoarea de scrum
și norii de fum
privim dezgustați
plânsul toamnei la geam;
pe buza ceștii
mi se prelinge destinul:
la drum de seară- întîlnire
cu vorbe de iubire
și gând la așternut
cu june de ghindă;
o vulpe șireată conspiră
c-o mâță de verde
cu vorbe rele- pentru Mitică
la craiul de pică
pentru onoruri:
Tincuța replică:
ne bem în extaz
cafea neagră arabă
din boluri Limoges
și ni se conturează
siuozități pe karmă
-ploaia uimită
a încetat să mai plângă
eu lăcrimând
pe jumătate orbită
îmi deschid drum
prin perdeaua de fum
și mă avânt în grădină
adulmecând cu nesaț
parfumuri dulci amărui
de veșted și de gutui;
a început să tremure frunza
picurii reci îmi cad pe obraz
îmi limpezesc gândul:
în fapt de seară
pe cărări așternute
cu tomnatice vrăji
- Îmi răsai
crai de ghindă!
mă lipești de inimă 
să înfruntăm în doi furtuni
și pășim sub aceeași umbrelă
îmi juri iubire
și îmi așterni
în serile lungi sonete
în alcovul călduț.

(Dedicată Demiurgului universului poeziei românești, nemuritorului Eminescu)

M-a tulburat mult la marele Eminescu, setea lui imensă de absolut, mai cu seamă în versurile sale de iubire. De aceea îndrăznesc să-i atribui în universul poetic românesc, titlul de Făurar al veșniciei și povestea ce urmează mi-a fost inspirată de minunatele sale creații și de spiritul său de Nemuritor.
A fost odată ca niciodată, cândva tare demult, când poveștile se întâmplau aievea.
Făurarul timpului se distra modelând viitorul lumii. Prindea în palmele sale materia și spiritul efemer și modela seninul și ploaia, câmpul cu grânele, copacii cu ramurile apoi își trecea vremea privindu-le, fragilitatea și supunerea în fața capriciilor sorții. El a inventat aripile în sufletele, ce tânjeau să cuprindă nemărginirea și târâșul în țărână, în legea șerpilor.
Făurarul veșniciei explora de la ferestrele palatului său, printr-un telescopul super potent al Spiritului Atotcuprinzător, convulsiile Terrei, mica planetă albastră, aflată în durerile facerii. A zărit-o pe magnifica Venere înălțându-se din spuma valurilor mării, în toată strălucirea frumuseții sale zeiești și s-a îndrăgostit pe dată. Din dorința de a cuceri iubirea preafrumoasei, a chibzuit ce dar ar fi putut să-i ofere. Atunci s-a hotărât să-i făurească o salbă fără seamăn de frumoasă și s-a pus să o făurească din cele mai strălucitoare particule de materie ce se găseau în imensa lui făurărie. A pus la treabă pe cei mai iscusiți meșteri făurari din împărăție și aceștia au făurit o salbă fără seamăn de frumoasă în univers, cu soarele, luna și stelele apoi le-a trimis în dar, zeiței.
Fire orgolioasă, Venere a trimis darul înapoi atotputernicului Făurar, cu mesajul că nu-i de ajuns salba cea frumoasă, pentru a o cuceri și că își dorește să posede însuși Veșnicia. Din iubire pentru zeiță Făurarul i-a îndeplinit dorința. A transformato în steaua cea mai strălucitoare și a pus-o în neasemuita salbă, pe care a aruncato pe cer să-i lumineze în veci, Veșnicia și să-și sature dorul de splendoarea frumuseții iubitei. Pentru a aduce-o mai aproape, împins de pasiunea-i mistuitoare, a mutat-o mai departe de orbita Pământului și mai aproape de sine, astfel, să-i poată admira frumusețea iar clocotul pasiunilor ce-l mistuia a zguduit Universul și a tulburat trupul pământului și celorlalte planete ce trăiau din suflul vital al Făurarului. Marea lui pasiune a tulburat din temelii existențele creațiilor sale.

La început El trimisese pe pământul virgin, sămânța vieții umane care trăia în umbre, făpturi spectrale ce pribegeau în preajma Lunii. Apoi, când pe pământ a poposit lumina Soarelui din salba zeiței, au început să înverzească dealurile, munții și văile, după ce apele se retrăseseră în mări oceane și fluvii. Spiritul Creator i-a trezit în sine dorința de ași perfecționa opera și a zidit umbrelor, corpuri frumoase, asemănătoare creatorilor din Veșnicia luminii și le-a trimis să le însuflețească. A semănat în aceste făpturi chemate –Oameni, semințe de spirit, rupte din Divinitatea însăși, care se revărsau peste tot, în Univers - un ocean nesfârșit de energie divină, în jurul planetei, Pământ. A trimis făpturi din seminția făurarilor, să îi învețe pe oameni, meșteșugurile de tot felul și semănatul pământului pentru a se hrăni și a populat pădurile și apele, cu viețuitoare.
Unii dintre mesagerii cerești i-au învățat pe oameni, făuritul podoabelor, vrăjitoria și puterile vindecătoare ale plantelor și toate științele necesare supraviețuirii pe pământul încălzit de Soare. Tot atunci, a apărut Binele și Răul pe pământ.
Creatorul nu a dorit să se amestece în viața oamenilor pământeni și a menit omului, să se ghideze după Liberul Albitru, în ascensiunea lui, învățând lecții din propriile greșeli, până va ajunge la nivelul unui spirit superior de creator, reușind să trezească sămânța divină ce dormita în subconștientul său, de la creație. Pământul era populat de animale și păsări mari și de vegetație pe măsură, pentru a le putea hrăni, însă omul era deasupra tuturor.
Când Făurarul Veșniciei a așezat-o pe Venere cea fără seamăn de frumoasă, mai aproape de sine, mutând-o de pe vechea sa orbită, Milki Way laolaltă cu Pământul a fost zguduită de mari cataclisme, din cauza schimbărilor petrecute pe orbitele Veșniciei și au fost ploi meteoritice, majoritatea viețuitoarelor mari de pe pământ, oamenii și marile păduri au pierit scufundate în adâncuri sau înghițite de focuri provocate în timpul acelor capricioase frământări pasionale, ale Veșnicie.
Astfel geniul lui Eminescu a devenit și el făurar al veșniciei, animat de focul devorator al iubirii pentru o muritoare pe care în marele zbucium al unei pasiuni aproape demoniace a zidit-o în versuri de iubire de o frumusețe statuară. Iubirea neîmplinită, niciodată satisfăcută pe deplin datorită setei sale insațiabile pentru absolut a devenit ,,Luceafăr” prin suferință mistuitoare. Zeița iubirii ce animă poezia sa era de fapt incompatibilă cu atributele unei femei pământene, destinată să se căsătorească, să nască fii și să se veștejească. Era o eternă amantă, veșnic tânără și frumoasă, în stare să întrețină veșnic vie flacăra devoratoare a pasiunii care-l mistuia. Din insațiabila-i sete de absolut în iubire Eminescu a creat o zeiță pământeană, un ideal în versuri, în general incompatibil cu nestatornicia firii omenești. Luceafărul e de fapt poem prin care geniul Eminescu a înălțat un fel de coloană infinită, care a unit spiritul său însetat de absolut, cu Veșnicia din care s-a născut sămânța nemuririi în spiritul uman. Iubirea Demiurgului pentru o muritoare îl mistuie și e gata chiar, să dea în schimb Veșnicia pentru o clipă de iubire pământească. ,,De greul negrei vecinicii,
Părinte, mă dezleagă
.....................................
Reia-mi al nemuririi nimb
Și focul din privire,
Și pentru toate dă-mi în schimb
O oră de iubire...”
Iubirea Demiurgului nu poate fi compatibilă cu iubirea muritoarei care se simte înfricoșată de imensitatea și răceala veciniciei și refuză perspectiva să trăiască alături de Luceafăr, să lumineze și să ardă veșnic, laolaltă cu stelele.
“-O, ești frumos, cum numa-n vis
Un demon se arată
Însă pe calea ce-ai dechis
N-oi merge niciodată!”
Când Făurarul a văzut dezastrul provocat tinerei Gaia, din cauza pasiunii sale pentru Strălucitoarea Venere, i-a părut rău și a hotărât să-și rectifice eroarea. A construit un satelit artificial pentru aceasta, -Luna care să-i stabilizeze câmpul magnetic și să favorizeze viața pe pământ. A făcut animale de dimensiuni mai mici și a creat o nouă rasă de oameni, în stare să evolueze și să aibă conștiința de a distinge între Bine și Rău. A divizat omul androgin care fusese la început, în parte femeiască și parte bărbătească, ca să nu se mai simtă singur. Privea cu plăcere creațiile sale, căci cu noua înfățișare oamenii deveniseră mai frumoși.
Așa s-a născut lumea și au zidit popoarele lumilor apuse, poveștile petrecute în timpul vieții lor, pe pereții cavernelor în care se adăposteau, mai târziu în alcătuirile locuințelor. Și-au imortalizat zeii și credințele pe pietrele vechilor altare și templelor de cult, în scrieri pe tăblițe de lut și papirusuri, în mituri străvechi, pe obiecte și opere de artă, tradiții, în povești, cântece și în balade.

În noaptea sfântă
luna și-a rezervat
loc în stal la Bohema
în costum de bal își târăște
prin tina nopții trena
îi întinde brațul galant
bătrânul Saturn
se ridică cortina
ceruri se deschid
și răsăritul cerne peste lume lumina
magii vestesc nasterea pruncului sfânt
pe urme de stea
pământ și cer vibrează-n magia
pe valuri de madrigale și colinde
osanale pruncului sfânt și Mariei
parfumul cetinei și cozonac
se prind de mână cu
bucuria
luminile Crăciunului sfânt
curg laolaltă cu vinu-n
cupe
și cristal se răsfrânge în clopoței
de argint
visele copiilor
scrutează în noapte
ademenitor clipind
printre ramuri de brad
GPS pe hartă lui
moș Crăciun.

Mă amăgisem că m-a devorat iarna
și visele moarte
dormeau îngropate în calota gheții
până când
o pală de crivăț
a sfărâmat capcana
cu o săgeată înmuiată
în veninul incandescent al iubirii;
din închisoarea iernii
visele trezite au evadat oarbe
hipnotizate de o vrajă
se loveau bezmetice
de stele înghețate ale nopții veșnice
și de tăcerile albe
cădeau julindu-și genunchii și aripile
se ridicau bâjbâind înfometate
și întindeau mâinile înghețate
după proiectilul fierbinte
-meteor ce le zdrobise lanțurile;
trecea în zbor pe aproape
Moș Crăciun cu sania-i
trasă de doisprezece reni albi
și le-a cules între palme
le-a ambalat
într-un pachet frumos colorat
și le-a lăsat sub pomul tău de Crăciun
să-ți împlinească o dorință.

Cu venerație-ți șoptesc spre stele
numele -Românie!
și am sculptat în inimă conturul
hărții tale și culorile drapelului sfânt
florile de colț și veșmintele de cetini
ale culmilor carpatine cu picăturile inimii
le sărut
șoaptele eternității povestesc
faptele mărețe ale vitejilor ce dorm pe scut
din iubire au închinat viețile tricolorului sfânt
oriunde în lume văd fluturând culorile sale
mă mândresc că-s născut
os din țărâna istoriei tale
scrisă pe temeliile lumii
diamant neprețuit încrustat
pe coloana infinitului
se ridică la cer rugăciuni
din piepturi curajoase de români
gem plâns de dureri vechi apele Dunării
brăzdează munți și îmbrățișează bărăganul
legendele și balade zidite în pietre bătrâne
semănate pe văi de la facerea lumii
codrii leagănă doine adunate
în memoria rădăcinilor împlântate-n țărână
și veghează în taină somnul
vitejilor adormiți.
Îți compun imnuri stelele luminând tăcute
gânduri din sufletul însetat de umbrele
legendarilor voievozi și eroi
ce-au zidit munți din iubire de glie
stăvilind hoardele la hotarele tale
Îmi scriu visele cu ardoare în clocotul etern
al izvoarelor să le doinească valurile
focul viu pân-la mare
să-ți cânte numele în zbor pe cer
acvilele din Carpați
în cele patru colțuri de zare
să strălucești stea mândră-ntre alte
popoare și binecuvântat fie
în veci numele tău în lume
Românie!
Din vol. UN VIS CU PARFUM DE AMURG publicat în 2017-editura-Armonii Culturale
Autoare-Maria Giurgiu

A existat de veacuri în cultura satelor românești, un gen de repertoriu popular, de muzică românească rurală, locală, ce s-a transmis exclusiv, pe cale orală. Muzica aceasta lăutărească creată de rapsozi anonimi din rândul populației de la sate și de lăutari, care au fost mereu custozii acestui gen de creație este pe cale de dispariție azi în România. Creațiile lăutărești sunt cântece, doine, balade hore, ce oglindesc toate tipurile de trăiri sufletești, sentimente izvorâte direct din sufletul românilor de la sate și au fost create chiar de lăutari. Erau cântate de lăutari, fie ei țigani ori români, la cererea românilor participanți la nunți, botezuri, moț la clăci organizate în sat pentru executarea diverselor activități rurale, ca: torsul, cusutul, curățatul porumbului după știuleți, scărmănatul lânii și lista ar putea continua.
Lăutarii  indiferent de etnie dețineau și poate mai dețin încă, pe acolo, pe unde mai supraviețuiesc acest prețios repertoriu popular transmis din generație în generație doar pe cale orală. Repertoriul acesta de muzică românească, nu țigănească, rurală locală, cântată pe la nunțile și botezurile de români, veche de sute de ani, în care sunt exprimate sentimente, evenimente de viață autentică românească, e vivace bogată în trăire și expresie, precum însăși viața românului, agitată și în continuă frământare. Azi e subestimat și e pe cale de dispariție.
Lăutarii  sunt unici custozi de, doine, balade vechi, hore, sârbe romanțe fie de dor de iubire de jale și de orice alt foc ce a pârjolit inima românului în existența sa continuă pe aceste meleaguri românești.. Ei au creat și au știut mereu cânta, improviza, compune cu sentiment și după ureche, conform cu trăirile solicitanților, care erau românii și care le doreau cântate, de lăutari pentru ei, la petrecerile lor. Muzica aceasta nu a fost studiată în școli, nu a fost compusă pe partituri și pusă pe note, pe portativ. Ea a circulat doar oral și a fost parte din viața românilor. E autentică și valoroasă, ne reprezintă spiritul, intensitatea trăirilor vieții noastre, a sentimentelor, fie ele de iubire, de ură, de dor, de jale, e izvorâtă direct din suflete de români.
Nefiind scrisă, ca să nu dispară, ea ar trebui să fie transmisă tinerilor. Nu mai e cerută azi muzica lăutărească, cântată după ureche, de către locuitorii mai tineri, ai satelor. Nu o mai cunosc și nu o apreciază neînțelegându-i valoarea reală. Timpul artei autentice a lăutăriei practicate de legendarul Barbu Lăutaru, Fărâmiță Lambu și alții ca ei este apusă. Cei care se consideră promovatori ai culturii autentice românești unde sunt ei oare? Manelele nu sunt un gen de muzică românească, care să îi reprezinte pe români, viața cultura și tradiția lor. E muzică țigănească. Promovează incultura și prostul gust. Acea muzică veche ce era mult cântată de țiganii lăutari, însă era românească neaoșă, rurală și multe din piese aveau specific regional.
Țin minte că la nunta mea, eu fiind fată de la țară și la nunțile surorilor și fraților, am avut taraful cu lăutarii, din satul nostru. Erau lăutari prețuiți pentru că își făceau bine meseria, fiind buni cunoscători ai repertoriului și ai datinilor.
Bătrânul se chema Mitică B și cânta la vioară, la țambal. Taraful era format de membrii familiei sale: fii, un văr care s-a stins și acela nepoții. Fii săi, trăiesc încă și cred că nu au uitat să cânte acele piese dar nu mai au transmis învățătura copiilor lor, pentru motivul menționat mai sus. Ei s-au apucat de alte meserii, ca să-și câștige traiul. Unul cânta la țambal, altul la acordeon, altul la vioară după moartea tatălui lor. Fiecare din ei cântau însă și din gură tocmai aceste creații de care am vorbit mai înainte. Până acum treizeci de ani erau încă solicitate de participanții la petreceri. Fiind interesați să nu-și piardă faima și clienții, lăutarii cunoșteau bine tot repertoriul, erau și inventivi creând și ei unele piese, potrivite unor momente pe care le lansau cu ocazia acestor petreceri și dacă aveau succes, cu atât mai bine căci solicitanții le dădeau bacșiș. Clienții lor mulțumiți dădeau acel bacșiș, pe deasupra câștigului, care îl primeau, de la cel care îi angajase să cânte la petrecerea de nuntă, botez sau moț.
Azi nunțile se fac la salon, se cântă alte genuri de muzică și cu precădere manelele. Această muzică veche românească, e tot mai abandonată și marginalizată, în mod voit. Se pare că unii ar dori să uităm cine suntem și ceea ce este cu adevărat trist este că nu facem nimic să schimbăm lucrurile. De aceea a ajuns pălinca ardelenească, sarmalele, micii, branduri ungurești, bulgărești, sau mai știu eu, ale cui.
Lăutarii erau și personajele de pe la nunți și botezuri, care știau, cum trebuie să se facă treburile la o nuntă, ca să fie în concordanță cu tradițiile.
Ei știau să-l sfătuiască pe solicitantul serviciilor lor, ce mâncare se gătește la masa fedeleșului, care se făcea la ginere în noaptea dinaintea nunții; ce muzică de întâmpinare a diferitelor personaje invitate să ia parte la nuntă, trebuie cântată; Seara când tinerii însurăței plecau cu bradul și cu udatul în sat, din poartă în poartă cu ploștile și invitau tinerii la brad, cum e datina în satul meu, ei însoțeau alaiul, sfătuiau cum se procedează, sfătuiau tineretul la gătitul bradului, așa cum se practică în părțile Argeșului; ce anume trebuie să se confecționeze pentru a se pune în brad, fiecare ciucure, mărul din vârful bradului , având o anume semnificație pe care ei o știau, căci știau mai bine decât oricare altul datinile.
Spre exemplu mărul din brad, este o tradiție antică, practicată de pelasgi, strămoși ai dacilor. Densusianu spune în preistoria dacilor, că atunci când fetele îndrăgeau un flăcău, îi dăruiau alesului inimii, un măr. Dacă ne amintim de basmele din copilărie, de fiecare dată, fiica împăratului era invitată să arunce mărul de aur alesului inimii sale, din mulțimea tinerilor pretendenți la mâna sa, care treceau pe sub fereastra ei. Mărul era nelipsit când se duceau pețitori la casa fetei alese. Dacă fata accepta mărul semnificația era că accepta pe cel pentru care era pețită și mărul, se punea în bradul de nuntă. Puțini sunt cei care mai cunosc aceste străvechi tradiții și semnificațiile lor.
Lăutarii din sat erau solicitați chiar de socrii, care nu erau întotdeauna avizați, să-i sfătuiască ce meniu trebuie servit la masa de gătitul bradului, în noaptea dinaintea nunții, (e obiceiul prin părțile comunei Uda de Argeș să se servească cu acea ocazie, ciorbă de bureți, făcută din măruntaie de porc sau vită; ficat, bojoc, inimă rinichi, fierte, apoi tocate și adăugate împreună cu zarzavat pentru realizarea ciorbei; mezel și varză cu carne sau sărmăluțe) știau ce și când, să cânte și lista ar putea să continue căci în trecut o nuntă prin părțile noastre dura trei zile și se făcea conform cu datinile…
Când mirii soseau de la biserică lăutarii sfătuiau soacra mare cum trebuie să întâmpine tinerii însurăței; Se punea un scaun la intrarea în casa mirelui pe care se așternea un ștergar, sau o cergă, mireasa urca pe acel scaun înainte să pășească pragul noii sale case, după ce soacra mare înainte să treacă peste scaun înlănțuia după gât împreună pe mire și mireasă cu o maramă sau un prosop cusut. Astfel înlănțuiți, mireasa trecea peste scaun, apoi soacra îi punea pe cap colacul miresei rupându-l în două, dând să mănânce din el mai întâi mirilor, după care îl împărțea celorlalți nuntași din alai. Ea primea în casă pe miri cu pâine și sare pe un platou și un pahar cu vin.
Acesta era ritualul de întâmpinare care în cazul că cineva nu-l cunoștea, cu siguranță i-l explica lăutarul în detaliu, intrând în obligația sa.
Să faci o nuntă la țară pe atunci, nu era mereu avantajos, dar oamenii țineau mult la aceste rânduieli. Cum spune o zicală a românilor,”obrazul subțire cu cheltuială se ține”.
Ceea ce e uimitor, e că în occident; în America, Italia, Franța, Japonia și prin alte multe țări îndepărtate, un taraf românesc binecunoscut de generațiile din anii 1990 și de mai înainte chiar, Taraful din Clejani, au avut un succes fantastic și continuă să fie foarte adulați și prețuiți și azi deși, cei bătrâni sau stins din viață.
Se pare că în familiile bătrânilor lăutari, tinerii au abandonat această meserie, nemaifiind motivați s-o învețe. Spun ei, că printre românii de la sate care erau cei ce-i solicitau cândva să le cânte la petreceri, azi nu mai are căutare. În timp ce taraful acesta era și este încă considerat un mit viu, un lucru senzațional în îndepărtatul occident, unde au fost premiați cu cele mai prestigioase premii, în România nu erau luați în seamă. Discurile cu ei au luat primul loc, în colecția de aur a discurilor de la Geneva prin anii 1986-1990(date mai precise se pot găsi pe Youtube în documentarul realizat despre Taraful din Clejani –Povestea ultimei generații, din colecția Adevărul) la noi nici nu se pomenește măcar numele lor. Care să fie cauza? Ar scădea oare valoarea manelelor și a tuturor chiciurilor subculturale care au umplut scenele românești și le-ar detrona?
Americanii când au văzut pe scenele lor acest taraf, erau atât de uimiți că așa ceva mai există și i-au primit cu aplauze și mult entuziasm. Le părea incredibil că acești lăutari cântau după ureche, fără partituri și note, nu era îmbrăcați în costume naționale și nu foloseau un dirijor de orchestră.
Erau priviți ca un fel de fosile vii, descinse din trecut ceva care la ei dispăruse de mai mult de o sută de ani. Lumea admira, muzica lor și la spectacole sălile erau pline, aplauzele îndelungi și biss-urile nenumărate. Pe scenele lumii îndepărtatului occident autenticitatea lor exercita o putere de fascinație incredibilă.
Se minunau cum în timp ce cântau, coborau printre rânduri, se mișcau încontinuu printre meseni, dedicând cântece personajelor de principale de la petrecere. Procedau ca și în țară, la nunți când improvizau, făceau dedicații persoanelor de vază, (nunul mare, socrii mari și mici, ginerele, mireasa) satisfăceau cererile mesenilor, care pretindeau să li se cânte, în schimbul bacșișului.
Cei mai bătrâni dintre lăutari, nici să scrie sau să citească nu știau. Cu toate acestea acei străini i-au primit cu mare entuziasm și cu aplauze îndelungi, pe cele mai mari scene din orașele lor supercivilizate, ca pe niște personaje coborâte din mituri și legende, din alt timp și alt spațiu. Au strălucit pe scenele lumii supercivilizate a occidentului, fascinându-i pe toți cu autenticitatea și talentul lor pe scene, uimindu-și auditoriul. Străinii i-au îndrăgit, i-au apreciat și-i venerează încă, pentru că peste secole au rămas autentici, așa cum pe la ei nu mai există azi. Astfel de relicve au dispărut de secole în țările lor.
I-au considerat ca fenomenul, JONNY DEEP. Managerul lor Stephane Caro i-a făcut cunoscuți lumii sub numele de TARAFUL HAIDUCILOR DIN CLEJANI (Informațiile despre Taraful din Clejani sunt inspirate din documentarul numit mai sus –Povestea ultimei generații, din colecția Adevărul.ro).
Noi românii acasă la noi, ne rușinăm, să ne arătăm interesați și entuziasmați de lucrurile autentice, ce le deținem încă. Le aruncăm ca pe niște lucruri fără valoare, la cimitirul de vechituri. Deși ne văităm că suntem săraci, preferăm să promovăm nonvalorile. Unii ca ei ar trebui să fie finanțați, să formeze în școli, noi generații de artiști, care să se reproducă în spectacole culturale pe la serbările tradiționale, să li se facă mai multă publicitate și în afara hotarelor. Mă întreb, de ce ne lamentăm în van, dacă necazurile și greutățile nu ne deschid ochii, să valorificăm și să scoatem în evidență ce avem de valoare?
E o inestimabilă comoară nevalorificată, tocmai autenticitatea aceasta a lucrurilor simple, ce ne-au fost transmise din bătrâni și pentru care alții în țări îndepărtate, ca Japonia, China, America au îndrăgit numele României. Ei ne-au perceput ca un popor cu o veche cultură, unde încă mai supraviețuiește și azi autenticul pe care ei pun atât de mare preț și pentru care plătesc cu mulți bani, îl tratează cu mult respect și sunt dornici ca să se poată bucura de el.
Păcat, că la noi se ignoră multe lucruri ce ne-ar putea aduce, respect și bunăstare, ca popor.
Peste două, trei sute de ani vom începe și noi să-l remarcăm și să-l dezgropăm prin situri arheologice? De ce nu acum, când mai trăiesc încă, vreo câteva exemplare dintre cei ce l-au conservat?
Tradițiile autentice românești dacă românii ar învăța să le prețuiască, să le valorifice și perpetueze pentru generațiile viitoare, ar putea fi un filon de aur. Ar merita o șansă din partea celor care sunt abilitați să promoveze și să conserve tezaurul nostru de cultură străvehe, de a crea o școală unde să se învețe promovarea și conservarea autenticului și i-ar face lobi, acolo unde s-a văzut, că este apreciat, peste așteptările noastre. Nu sunt o expertă în materie și am exprimat aici în felul meu, entuziasmul și emoția ce mi le-au incitat vizionarea acelui film documentar, mai sus citat, care mi-a împrospătat amintirile.

Lica rămase singură în bar, pentru o bucată de vreme și se lăsă legănată, de valul amintirilor. E născută în zodia Taurului și așa cum glăsuiesc previziunile despre nativii respectivei zodii, sufletul său tânjește după atmosfera liniștită și căldura unei familii adevărate, lucru ce lipsește, în căsuța ei cochetă. Trăiește singură de la moartea mamei sale și resimte acut, golul din viața sa. Părinții s-au despărțit, pe când ea încă nu terminase liceul. Tatăl s-a recăsătorit și locuiește în Predeal, cu noua lui soție, iar mama ei s-a stins, cu doi ani în urmă, răpusă de o boală necruțătoare.
În anii de suferință, ea i-a rămas alături, îngrijind-o cu multă dăruire, până în ultima clipă a vieții. Casa în care locuiau ele era moștenire, de la bunici și după decesul mamei, i-a rămas fetei. În prezent, locuia singură și o apăsa golul din viața sa.
Veronica, sora sa e căsătorită și locuiește în Câmpina, cu soțul și cei doi copii, ai lor. Deși e doar cu trei ani mai mare, și-a pus în minte, să substituie în viața surorii mai mici, lipsa mamei. În ultima vreme, îi dă bătăi de cap, cu pretențiile sale, de cloșcă a familiei. Aproape că a obligat-o să accepte casa aceasta, doar pentru sine și era tare fericită, când au făcut actul de succesiune, pe numele său. Acum, se ține de capul ei, să o căpătuiască cu un soț. Nu pierde ocaziile de a organiza petreceri, pentru ai prezenta noi ,,partide bune”. E o mare belea, însă o adoră din toată inima. Încearcă tot felul de subterfugii, ca să se sustragă de la acele petreceri, unde se simțea, ca o marfă în ofertă și deseori căuta scăpare, sub aripa ocrotitoare a Ilincăi, care fusese cea mai bună prietenă, a mamei sale.
Reveriile îi fură întrerupte, de intrarea în bar a unui grup de tineri, foarte probabil, studenți care se așezară la două mese apropiate. Curând le urmară alți clienți. Ea se grăbea, să ia comenzile și să-i servească pe fiecare. Comenzile o năpădiră și ea nu mai avu o clipă de pauză, până pe la jumătatea dimineții, când își făcu apariția Oarță, patronul. Văzând toate mesele ocupate, ochii îi licăriră de mulțumire. Mulți clienți fumau, așteptând impacienți comenzile, pe care Lica nu mai prididea, să le satisfacă de una singură, începu să dea și el o mână de ajutor. Lica îi zise, într-un moment de respiro:
-Vedeți șefu, că e plin barul și azi? Nu mai răzbesc cu spălat vase, servit clienții și debarasat de pe mese, în momente, ca acesta. E necesar, un ajutor.
-Hai că mai rămân eu, până la prânz. Teo nu vrea să lucreze duminica și cred că o să caut pe altcineva, în locul său. Nu-mi convine, să țin închis duminica, pentru ca să rămână el, în liber. Cine n-are chef de muncă, să-și caute în altă parte. Licăi îi venea să-i zică vreo câteva, patronului acesta cărpănos. Credea, că are dreptul, să îi lipsească, pe cei care lucrau pentru el de dreptul la un liber pe săptămână. Se abținu. Știa din experiență, că Oarță nu se sinchisea de cei ca ea, considerând că din moment ce le dă salariu, ei trebuie să se supună, fără să crâcnească, sau să pomeneacă de legi și drepturi.
Îi răspunse totuși, ca să nu înțeleagă greșit , tăcera sa:
-Șefu, am putea să facem la ture, sâmbetele și duminicile. Așa, am avea fiecare, o zi liberă pe săptămână. Și veniți dumneavoastră sau doamna să ne dați o mână de ajutor, până găsiți pe cineva, să ajute la debarasat, la spălat vase, în weekenduri. Din păcate, toți avem nevoie de un liber, pe săptămână.
-Lico, acum îmi vii și tu, că vrei liber? Hai că te plătesc, îți dau ceva bani și pentru azi. Ți-am făcut și contract, cum mi-ai cerut.
-Sper, căci munca trebuie plătită, dar nu e vorba de bani. Vă spun, că nu se poate, fără o zi de odihnă. Nu suntem roboți și sănătatea e importantă pentru fiecare, dintre noi.
-Bine, bine, Lico! O să mă gândesc și o să fac într-un fel. Văd, că toți vreți mai mult libere, decât muncă, îi replică el, răstit. Licăi îi venea să plângă de ciudă. Preferă, să nu-i răspundă, de teamă să nu-și piardă bruma de control, ce-i mai rămăsese. Spera din suflet, ca el să nu-l concedieze pe Teo, care era un tânăr foarte îndemânatic și cinstit. Băiatul acela își făcea bine munca și fără el, în timpul săptămânii ar fi fost imposibil, să se descurce. Barul era foarte frecventat, fiind în centru. Avea și sală pentru discotecă și serile venea multă lume, mai cu seamă tineret. Se mai iscau și certuri, dar Teo era vigilent și capabil să aplaneze scandalurile, înainte să degenereze, în bătăi. Spera din suflet, să raționeze și Oarță, la fel. Până la ora unu când trebuia să închidă, clienții s-au rărit. L-a lăsat pe el la casă și s-a apucat de spălat vasele. După ce a pus totul în ordine, au făcut casa, au închis și a plecat acasă. Peste trei ore, deschidea din nou. Simțea, că nu va putea multă vreme, să mai reziste, în ritmul acela. Nu avusese nici un liber, în ultimele trei săptămâni Acasă a găsit-o pe Ilinca, care îi adusese prânzul, gata pregătit. Se simțea frântă și tristă, însă, simpatica sa prietenă cu câteva vorbe de duh reuși, să o înveselească. De cum intră în casă, o întâmpină:
- Iată-mă, venii să-ți țin de urât și să-mi aud laude . Am gătit toată dimineața, bunătăți și încă nu am auzit un cuvânt, de laudă. Arsene a mâncat, cu ochii și mintea la meci și cred că nici nu știa, ce punea în gură, de cât se înfierbântase, în timpul partidei. Dana a plecat la petrecerea de ziua unei colege și nu a mâncat mai nimic. Eu nu am mâncat, că m-am enervat și am plecat încoace, să prânzim amândouă.
-Aha! Ai nimerit la fix. Aveam mare nevoie, de o vorbă bună. Am început cu stângul ziua, încă de la prima oră.
-Știam eu, că nenorocitul de Oarță îți cere să lucrezi și duminica asta. Uite, stai și mănâncă. Ți-am pregătit ceva bun și varsă-ți oful.
- Mulțumesc!Nu trebuia să-ți faci griji de hrană, pentru mine, că se găsesc totdeauna în frigider, rezerve. Însă, dacă tot aveai chef de taclale și nu aveai cu cine...ai nimerit bine, când te-ai gândit, la mine. Ești mereu binevenită să mă salvezi de singurătate.
-Eh! Să te salveze de singurătate, trebuie mai mult. Altcineva ar putea s-o facă, mai bine.
-Nu-mi mai trebuie altcineva.
- Lasă, lasă, că știu eu ce spun. Venii cu mașina că oricum, Arsene a băut și nu are nevoie de ea, azi. Hai la masă și nu-ți mai face griji. Zi-mi, cum ți se par plăcințelele cu brânză dulce? Le-a făcut Dana. Lica se așeză să mănânce, în timp ce Ilinca făcea cafea.
-Sunt delicioase!
- Ia spune-mi, i-ai zis lui Oarță că ai nevoie de libere? Pune piciorul în prag, altfel, nu obții nimic, de la scârțarul ăla.
-Ce să fac tanti Ilinca? Am nevoie de muncă și mi-a făcut contract. Sigur, că I-am zis iar, de libere, când a amenințat, că-l dă afară pe Teo, fiindcă nu vrea să lucreze, fără libere. Sper, că va deveni rezonabil și mai angajează, un ajutor la bar, ca să ne înlocuiască și să pot, să-mi iau și eu, liber. Mult, nu mai pot rezista. De trei săptămâni, nu am avut nici o zi liberă. Teo a refuzat să vină duminicile și îi dau dreptate. Azi, a venit Oarță și m-a ajutat, la servit. I-am spus că săptămâna viitoare îmi iau liber, fie că e de acord, sau că nu. Acum, vom vedea. Ori mă dă afară, ori aduce încă un ajutor.
-Nu te dă afară, că nu e prost și nici pe Teo, nu-l dă. Unde mai găsește el, unii ca voi. Vă lăuda nevastă-sa zilele trecute, la școală, la o prietenă comună , că de când v-a angajat pe voi, merg treburile strună, la bar și au avut câștiguri mai bune, ca oricând. Zicea că sunteți amândoi deștepți și serioși. Nu prea auzi des, așa ceva, din gura patronilor.
-Of! Să dea Domnul, să fie așa și să ne aducă ajutor, în loc, să ne concedieze.
-Vei vedea fata mea, că se schimbă treaba. Altfel, vom căuta altceva. După ce-ți iei examenul de licență, nu trebuie să mai lucrezi la bar. Hai, bea cafeaua, ca să-ți ghicesc în zaț.
- Chiar, doream să te rog. Mulțumesc, pentru că ai venit, Ilinca! Ești fantastică și nu te întrece nimeni, la gătit. Ar trebui să te înscrii la un concurs de gătit, că ai mari șanse, să câștigi.
- Nu-i rea, sugestia ta. Păi, ce credeai? Uite, cum știi tu, să mă stimulezi! Nu te mai mira, că bat drumul până la tine, fiindcă o fac, de drag.
După prânz , s-au așezat pe terasă cu cafelele și în timp ce Ilinca îi ghicea în ceașcă, Lica făcea haz de prezicerile sale. Prietenia Ilincăi era cel mai bun lucru, ce i se întâmpla, de când rămăsese singură pe lume. Era o femeie bună ca pâinea caldă, inteligentă și cu mult simț al umorului. Cu ea reușea să-și deschidă sufletul, fără rezerve și în momente de descurajare și tristețe, Ilinca reușea întrotdeauna, să-i redea încrederea în sine și buna dispoziție. În ultimii doi ani își petrecea sfârșiturile de săptămână, acasă la ea, când nu mergea la muncă, ca azi. Toți, cei din familia sa o îndrăgeau și o făceau să se simtă, ca fiind una, de-a lor.
Prietena sa, Adela o rugase, înainte să moară, să nu o abandoneze destinului, pe fata ei , când n-o mai fi. Ilinca îi promisese cu lacrimi în ochi, să-i îndeplinească dorința.
Trecuseră aproape doi ani, de când murise și în acest răstimp, ea devenise pentru Lica ,,marea prietenă” și o adoptase în propria familie, ca pe o fiică. Chiar din gura Adelei aflase ea, cum Lica renunțase, să se căsătorească cu omul iubit, ca să-i poarte ei, de grijă. Faptul acesta, nu-i dăduse pace sărmanei femei, până când închisese ochii. Într-o zi, când Lica era plecată de acasă, avusese o discuție cu Ilinca, despre fată. Îi spusese:
-Ilinco, eu îmi simt sfârșitul aproape. E inutil să mă prefac, în fața ta.
-Ce-ți veni, Adelo? O să te faci bine, pentru fata ta, că are nevoie de tine.
-Nu, Ilinco! Aș vrea eu, să fie adevărat, dar știi prea bine, care e adevărul și eu l-am acceptat. Nu mă tem de moarte. Sunt pe lume lucruri mai rele, ca ea. Uite, să știi că eu îți spun toate astea, nu ca să-ți fac milă și pentru că am o mare rugăminte, la tine: mor cu sufletul neîmpăcat, pentru Lica. Fata mea și-a stricat viitorul, pentru mine. Eu sunt sigură că și azi, ea suferă, că l-a pierdut, pe Nae (Nicu).
La data respectivă, era topit de dragul fetei mele și ea după el. A ceruto în căsătorie, după ce m-am îmbolnăvit, iar Lica l-a refuzat, din cauza mea. Nu aș fi lăsat-o, să-și distrugă viața, îți poți închipui, dar a făcut totul ,după capul ei și când am aflat, era prea târziu.
După ce bărbatul meu a plecat de acasă, Lica a suferit mult. Era încă o copilă și se simțea abandonată. El nu a stat la discuții cu fata, văzându-și de ale lui, sau poate nu a crezut necesar, să-i explice, de ce. Nu este genul de om, să se sinchisească de chestii de acestea, subtile. După mintea lui, datoria de părinte se limita, să-i plătească întreținerea, să aibă ce mânca, iar restul erau simple mofturi. Fata însă suferea. De când a plecat, nu l-a mai interesat și nici nu a acceptat, ca ea să-l viziteze, acasă la el. Pe atunci, fata se închisese, în sine și nu suporta, nici să mai pomenesc, de taică-su. Dacă ziceam ceva, mă privea cu ochii în lacrimi, ieșea pe ușă ca o furtună și nu mai apărea cu orele. A durat destul, calvarul acela. De ziua ei, în loc să vină, să o vadă, îi punea bani pe card, să se distreze cu prietenii și cam atât. Așa i-a intrat fetei în minte, ideea, că toți bărbații sunt la fel, inclusiv prietenul său, care nu avea nici o vină. Cred, că el nici nu știa, prin ce trecea fata. Așa cum o știu, ținea totul în sufletul său. Se rușina grozav, de cele ce făcuse taică-su și se ferea să se destăinuie cu alții, temându-se, să nu se facă de râs.
-Înțeleg Adelo! George ar fi trebuit, s-o ajute, să depășească starea aceea. Să-l calce vaca de prost, că s-a despărțit de tine, nu și de copii! Putea să discute cu fata și să n-o lase în halul ăla, în confuzie și cu sufletul făcut țăndări. El se tot bate cu pumnii în piept că e tată bun, că-și iubește copiii, că i-a ținut în școli, însă a uitat, că copiii au și un suflet.
- Acum e prea târziu, să mai pot face eu ceva, în această privință. Pe mine mă doare, de copil. Ea are nevoie, să fie ajutată și eu asta doresc, să te rog. Ești prietena mea, cea mai bună, singura care mi-ai rămas alături, în aceste momente, grele. Lica mea are mare nevoie, de o prietenă adevărată, la care să-și deschidă sufletul, în care să se încreadă și de care să fie încurajată, când eu n-o să mai fiu. În Dumnezeu și în tine îmi pun speranța, ca să o încurajezi în momentele de cumpănă. N-o să am pace pe lumea cealaltă, câtă vreme, Lica nu-și mai dă o șansă, la fericire. Ea nu și-a făcut alți prieteni deși e frumoasă și bună la suflet. După mintea mea, e din cauză, că-l iubește încă, pe omul ăla. Necazul este, că n-ar recunoaște, nici în ruptul capului. Pe mine nu mă poate păcăli, însă. Îmi cunosc copilul, citesc în sufletul ei, ca într-o carte deschisă. Nae se încurcase cu una de prin Câmpina, după ruptura logodnei lor, însă am aflat din sursă sigură, că a anulat nunta cu femeia aceea, din cauză că nu poate, să o uite, pe Licuța. Treaba asta mă face, să sper. Nae încă nu și-a pierdut speranța, să se împace, cu fata mea. Tu ce gândești?
-Lica e deșteaptă! Am reușit să o cunosc, bine și cred că știe, ce vrea, în viață. Eu îți promit că voi avea grijă, să găsească în mine, prietena de suflet, care-i trebuie și mereu, ușa casei mele va fi deschisă, pentru ea. O să fac, tot ce voi putea, ca să-ți împlinesc dorința, dar trebuie să ne încredem în bunul Dumnezeu, că el aranjează lucrurile astea. Soarta fetei tale, tot el o hotărăște.
- Știu, dar el e acolo sus iar noi, aci, jos. Domnul face și desface folosindu-se de noi, de oameni. Eu voi fi liniștită, știind că fata mea te are pe tine, aproape.
-Pe asta, poți conta! Promit!

Breaza e renumită pentru aerul său curat, benefic în mod deosebit, în curarea bolilor de plămâni. Vilele cochete cu aspect rustic și acoperișurile lor țuguiate cu ape repezi, tipice așezărilor montane surâd zorilor roșietici și trezirii astrului învăpăiat al zilei, cu ferestrele spalancate, semn că cei din interior profită de aerul ozonat, chiar și în pat. E început de septembrie și sezonul turistic e pe sfârșite. Peste câteva zile începe școala. Totuși, vânzoleala turiștilor prin piață, în căutarea produselor autohtone, oferite de micii producători, localnici ai stațiunii prahovene, încă exaltă fantezia negustorilor, care născocesc tot felul de formule fanteziste, pentru a atrage atenția mușteriilor ocazionali, asupra mărfurilor proprii. Brezenii, sunt oameni harnici și orgolioși și țin la bunul lor renume în fața turiștilor ce vin în fiecare an, atrași de aerul curat, de liniștea și de pacea locurilor, care le lipsește în marile metropole, de unde provin. Produsele gastronomice de o calitate foarte bună, autohtone, sunt un atu în plus, fiind foarte apreciate de cunoscători.
Pe tarabe se lăfăiesc în grămezi ce atrag privirile, mere, pere, struguri, nuci în culori variate și vii, cu arome ademenitoare, pline de tainice promisiuni tomnatice și o mare diversitate de legume proaspete.
Într-un colț al pieței, producătorii își etalează cu fală, cașcavelele afumate sau dulci, făcute în casă și telemeaua, obținute de la vacile lor hrănite doar cu grăunțe și fân de pe coastele și văile din împrejurimi. Fiecare dintre ei îmbie clienții cu vorbe ademenitoare să guste bunătățile, înainte de a le cumpăra, iar degustătorii nu se dau în lături să dea curs invitațiilor și să se extazieze, gustând. Ciobanii aduc pe piață, delicioasa brânză de burduf, în coajă de brad, urda de oi și cașul dulce . Sunt așezate la vedere și sticle cu lapte bătut și borcanele pântecoase cu smântână din aceleași surse ecologice, care își au clienții lor pofticioși, printre vilegiaturiști și mai cu seamă printre bucureștenii înstăriți ce își petrec weekendurile la propriile vile, departe de tumultul capitalei. Mulți sunt clienți stabili de ani, ai gospodinelor brezene, crescătoare de vaci cu lapte. Aceștia din urmă, se salută cordial și confidențial, sunt invitați în casele localnicilor, fiind cunoștințe vechi. Nu refuză invitațiile binevoitoare, ispitiți de alte oferte irezistibile, de ei știute, deja. Unii dintre ei au înțelegeri vechi cu oameni din părțile locului, să le pregătească în fiecare toamnă, licori din fructe de pădure, culese de pe zănoagele însorite, ca de pildă binecuvântata vișinată, cornată, socată, afinată sau vinul de cătină, de măceșe și alte minunății, pe care doar aici le pot obține și de care nu se pot lipsi, convinși fiind de virtuțile lor miraculoase.
În această categorie intră acei cunoscători erudiți și gurmanzi cu palatul rafinat și distincție la gusturi, care apreciază valoarea lucrurilor simple, ce până nu de mult, erau la îndemâna tuturor și azi au devenit tot mai greu de obținut, din cauza dispariției celor care le realizau și prin înlocuirea lor, cu produsele industriale de serie, aflate pe toate rafturile supermarcheturilor. Licorile sunt pregătite de către mâinile iscusite ale anumitor gospodine locale, care dețin rețetele lor secrete, moștenite de la strămoși, în familii. Magazine, butiquri, baruri, restaurante și prestatorii de servicii de toate felurile, nu se lasă mai prejos și deschid zilnic în această perioadă de vilegiatură, profitând de ocazie, pentru rotunjirea câștigurilor. Barul din Alee nu face excepție și deschide devreme, duminica.
Lica, vânzătoarea la bar a sosit deja la serviciu, a parcat bicicleta în față și a deschis barul înainte de răsărit. A pus în funcțiune mașina de cafea și capucino, a aranjat mesele și și stropit trotuarul din față și cele câteva ghivece cu mușcate de pe terasa acoperită. Deși era septembrie și căldura verii s-a mai domolit după ploile din ultimele zile, previziunile meteo glăsuiau, că încă nu au intrat în sac, zilele calde. Dimineața aceea era plăcută. Atmosfera se limpezise și aerul era ozonat și răcoros. La acea oră matinală, mesele erau încă goale, cu excepția uneia. Lica în acest scurt răgaz oferit de lipsa clienților ea asculta la televizorul din bar previziunile zilei, despre Taur, zodia sa prezentate de Netti pe pro.tv. De la masa din colțul umbrit al terasei, Nae OZN, îi făcu semn. Lica întrebă, fără să-și dezlipească privirile de la tv:
-Ce vă aduc?
-Pentru mine, o cafea dreasă cu puțin coniac, răspunde Nae OZN, tot numai zâmbet.
- Pentru mine fă bis, plus un pachet e Winchester roșu, adăugă Stamate Praștie, poreclit Lisimah cu voce de venerabil părinte protector. Porecla și-o alesese chiar el, cu mult timp în urmă. De fapt, susținea orgolios, că e anagrama numelui său real și cu corespondent, în istoria antică. Cum în bar nu-l contrazicea nimeni niciodată , din cauză că experții în anagrame nu prea treceau pragul barului, prietenii îl cheamă, Lisimah. Asemenea tovarășului său și el era echipat de pescuit, cu pantaloni ponosiți, în ton cu moda zilei cămașă decolorată în culori de mascare și cizme scurte de gumă peste bordul strâmt al pantalonilor. Jos la picioarele mesei unde se așezaseră cei doi, zăceau aruncate neglijent, două rucsacuri în culori de mascare, dotate cu fermoare, curele și buzunare, burdușite cu termosuri, felurite ustensile și alte marafeturi invizibile ochilor curioși, foarte probabil, utile pentru o zi la pescuit, cu amicii iar la gâtul lui Nae atârna neglijent, un binoclu.
Lica e o brunetă frumoasă, are vreo douăzecișiopt de ani, înălțime medie, iar părul i se revarsă peste umerii cu piele netedă ușor bronzată, în bucle bogate, arămii strânse într-o coadă de cal și ochii limpezi și vioi, din umbra genelor negre, lasă să străpungă inimile visătorilor, cu grația lor firească, priviri de gazelă , ce ascund taine și promisiuni nebănuite.
Privirile lui OZN se pierd în contemplare  și lunecă nostalgice, ca atrase de un magnet, spre formele tinerei, bine conturate de blugii strâmți, ce-i desenează cu fidelitate fiecare curbă a trupului plinuț, urcând ca sub hipnoză spre sânii, care mai, mai că stau să explodeze din tricoul roz, cu decolteu adânc. Doamna viselor sale le aduce la masă cafelele și el pare hipnotizat de cercelul lung în formă de lacrimă azurie, care îi alintă bronzul ușor al pielii satinate a gâtului, punându-i în valoare ovalul delicat al bărbiei și ispitindu-i privirile, către buzele senzuale, date cu roșu carmin. Lica îl observă cu coada ochiului și oftează resemnată, făcând pe indiferenta, în timp ce așează pe masă ceștile. Privirile bulbucate ale lui Lisimah se plimbă nebăgate în seamă, de la Lica la OZN și înapoi și clipesc, întunecându-se de grijă, lovite parcă de greutatea presiunii aerului din preajmă, asemenea acelor unui barometru, sensibil la perturbațiile instabile, percepute dinspre OZN. Percepea și cunoștea pasiunea ce clocotea în inima bietului nenorocit. Focoasa sirenă aruncă săgeți sfidătoare către cei doi păcătoși, susținând cu demnitate suverană, privirile ce-i iscodesc cu jind, decolteul. Îi cunoaște pe amândoi de o viață și e conștientă de efectul prezenței sale, asupra oamenilor, așa că într-un exces de generozitate își strânge îndurătoare arcul și săgețile privirilor, în sine, zâmbind zorilor și lăsând pe cei doi banali muritori, să se bucure nestingheriți, de priveliștea strălucirii sale. Între timp, se întoarce la locul său din spatele barului, făcându-și de lucru în așteptare de mușterii.
Bărbații se privesc cu subânțeles, încrețindu-și ușor frunțile și o urmăresc nestingheriți de la distanță, fermecați de senzualitatea ei înnăscută. Prelungesc intenționat plăcerea savurării cafelelor , în timp ce discută între ei cu voci scăzute. Ea îi ignoră, pierzându-se în propriile reverii. Încă de dimineață, când deșteptătorul îi ghilotinase somnul cu țârâitul său vibrant, asemănător cu glasul dogit al unui crainic medieval, purtător de vești neplăcute, a căzut în depresie.
Ca să mai uite de privațiunile la care s-a autocondamnat, de când a acceptat postul de lucru la bar și sâcâită de cum o urmăresc cu privirile cei doi, își centrează tirul săgeților din priviri, către ei:
-Nae, nu mi-e prea clar, încotro te îndrepți, azi. Având în vedere arsenalul vostru, aș înclina să cred, că la pește, pe râu, dar nu pricep la ce-ți trebuie ție binoclul. Lisimah văd că nu are. Vrei să te benoclezi după OZNuri, sau să descoperi ascunzișul peștilor pe sub pietre?
-Ha? Ai ceva cu binoclul meu, sau cu mine, păpușă? De ce nu vii cu mine, ca să vezi cu ochii tăi, la ce-mi trebuie?
Ehe, aș vrea eu, să am norocul tău. Nu vezi, că sunt priponită la muncă și în zi de duminică?
- E suficient să-ți dorești cu adevărat ceva, ca să ți se împlinească dorințele, regină! După ploile astea cred că au ieșit bureți pe coaste, cu grămada. Nu ești ispitită vii cu mine pe zănoaga să culegem în una din aceste zile mânătărci, gălbiori și coarne cum făceam noi, mai demult? Mai ții minte?
- Mai țin. Așa e, că ți-ar plăcea? îi dădu ea replica.
-Sigur, că mi-ar plăcea, sper că nu te îndoiești, de asta.
- Păi te cred, dar ce te faci cu Berta, iubita ta?
- Berta e doar o prietenă, nu e iubita mea. Inima mea e prizoniera ta, știi prea bine.
-Ha, ha! Baliverne! Ai devenit un as în vorbe goale. Și eu nu te mai cred, îl zeflemisește ea, cu un râs forțat.
-Dar eu ce trebuie, să cred de prietenia ta, cu ticălosul ăla, de Fane Scaiete? Te afișezi cu el peste tot, în public, îi reproșează el, cu năduf.
- Nu e treaba ta, ce fac eu, cu viața mea și nici nu mă interesează propunerile tale. Vezi-ți de treabă, îi tăie ea vorba, întunecându-se brusc! Pentru un moment moșmondi ceva în spatele barului, asunsă de privirile bărbaților. În sinea ei își dorea să mai apară și alți clienți, ca să-i distragă gândurile de la neliniștile și regretele ce îi măcinau sufletul. Își șterse o lacrimă ce i se furișase în colțul genelor și cu un efort de voință, își alungă tristețea din priviri și apăru de după tejghea cu un zâmbet cuceritor, luminându-i fața. Reuși să facă abstracție de discuția cu Nae ignorându-l și își îndreptă tirul către Lisimah:
-Ia zi-i Lisimah, o fi adevărat, că Nuța vrea să se întoarcă definitiv din Italia, să pună frâul iar, pe grumazul tău de armăsar slobod? Dacă așa o fi, se duce boalii, libertatea și zburdălniciile tale, craiule! Halal, avansuri făcute gagicilor, halal seri de biliard cu prietenii până în zori și cred că se restrâng și weekendurile la pescuit, cu OZN și ceilalți fluieră vânt, din gașca voastră de ,,bastarzi”, ca să o parafrazez, tot pe Nuța.
- Ce ai tu cu neica Lisimah, frumoaso, de te legi de viața lui amărâtă? Văd că ceva te tulbură azi, de ne calci pe bătături, așa din senin. Îmi omor și eu solitudinea, până se adună Nuța din peregrinări, dar asta nu va să zică, că îmi fac de cap, cum insinuezi tu, prințeso. Eu o iubesc, pe Nuța. Măcar de s-ar întoarce, dar sunt cam sceptic. Nu se îndură ea de bani, mai cu seamă, că știe, cum merg treburile pe acasă. Măcar acolo câștigă mai bine, are contract și cât trăiește unchiașul ăla, nu lasă munca, să vină acasă. Doar o cunoști.
-Păi, o cunosc, tocmai de aia zic, că vine. La Crăciun, când am vorbit cu ea, mi-a spus, că s-a săturat de Italia, de babe și moși și de traiul pe uși străine. Zicea, că nu mai suportă și nu va mai sta mult, pe acolo. Se gândea să-și organizeze ceva, ca sursă de câștig, aici acasă, cu bănuții adunați cu amar pe la italieni. Nuțica nu vorbește în van, dospește ea, ceva în minte. Așa că pune-te în gardă, musiu Lisimah, că se dă milităria jos din pod, pentru domnia ta, îi râse ea în față, cu vădită ironie! Lisimah îi răspunde întărâtat:
-Fir-a-i a boalii, Lico! Uite-te, ce limbă bifurcată, ai! O fi cumva, din cauză că Fane Scaiete ți-a tras plasă? Vorbește lumea că i-ar face de urât, de tine, Vera Frusinii, de peste Zănoaga. De aia ești plină de draci și te apucași, să-mi amărăști ziua? De alături, sare și Nae cu gura:
-Ce ai cu Lisimah, Licuțo, că el om bun? Se vede pe fața ta, că ești frustată, însă nu e vina lui, că faci tu alegeri greșite, în viață.
-Ce vorbești OZN, călca-te-ar vaca, de ofticat? Pe ce te bazezi , când faci astfel de afirmații pe seama mea? Te îndeamnă omuleții tăi verzi cu cornițe, să faci pe avocatul din oficiu pentru Lisimah? Sau ți-e frică, că rămâi fără tovarăș, la tăiat câinilor frunză? Iar tu Lisimah de unde o scorniși pe asta, cu Fane și Vera? Nu mă interesează deloc, Fane ăsta, dacă chiar vrei să știi, însă mă doare trădarea celor ce-i credeam prieteni. Să vă calce vaca, de bârfitori! Sunteți doi bastarzi! Uite, cine era Vocea Brezii și eu habar n-aveam, îi ocărî , neagră de supărare! Ar fi vrut să-l tragă de limbă pe Lisimah, să afle mai multe, despre locul unde se ascunde Fane, ca să îl urmărească ea și să nu mai fie luată mereu prin surprindere, însă proștii aceștia doi cred că e amorezată de el. Lisimach îl privi resemnat pe OZN și-i zise amărât:
-I-auzi Nae, suntem doi bastarzi! Hai să ne cărăm mai repede, că începurăm bine ziua, n-am ce zice!
-Așa e! Pun prinsoare că nici peștele nu se agață în cârligul nostru ,într-o zi ca asta.
-Lasă că îi găsiți cu binoclul, nesuferiților! Le aruncă Lica cu obidă, în timp ce ieșeau pe ușă cu mutre pleoștite.
Va urma.

ploaia în șiroaie cade
arămie toamna mea arde
copacii învârt în fuioare
balet în valsuri tânguitoare
frunzele foșnesc bolero auriu
orchestrat de furtuni
șeitanul a slobozit în văzduh
peste culmile verde- galben- cromate
furii în vârtejuri deșănțate
călărind norii buimăciți
de biciurile nebunelor
fiice ale vânturilor turbate;
pe clapele iubirilor noastre
cu fețe ofilite
păsări rapace
-degetele deceniilor în zbor
sculptează în stânca destinului
dansul echinocțiilor uitate
când năvalnic 
crescând în ritm de valsuri straussiane
în vârtejuri spumante
aripi rupte din suflet
duse în torente spre cer
înghițite de toamne cernite
laolaltă cu frunzele moarte
și flori ofilite;
când senin
ca unda tainică
a șoaptelor unui descântec
a pictorului paladin
ce îngroapă într-o pânză
scântei ale iubirilor veștejite
laolaltă cu salutul de adio
ale stolurilor negre în zbor
și valsul spre moarte
al frunzelor galben- maron.

Munții- în făcări
stau îngenunchiați în fața altarului
chemând izbăvirea cerului
plouă cu scrum
și se asterne cenușă
peste bucuriile verii
vulturii au ajuns sinistrați
iar cocoșii de munte
s-au stins înbrățișați cu iubitele
cerbii și-au pierdut coarnele
și urșii plâng
cu ochii răniți și labele arse
pribegind pritre cioturi și scrum
azi din nou
s-a înfuriat cerul
îi fulgeră ochii
și-i tună răgușit glasul
balaurului de gheață
contra ignoranților oameni
și legilor lor – ascunziș pentru criminali
în valuri de ceață
micul cățel al pământului
samurai la curtea furtunilor
și-a disputat cu Caronte
grațiile frumoasei Milky Wai
la ceasul serii
sfâșia oglinzile apelor cu trombe
și săbii de cristal argintate
arunca pe gurile iadului
Cenușăreasa cu veșmintele sfâșiate
pe sub rădăcini plângea amarnic
ascunzându-și fața neagră
între șerpii din plete
cerberul își scutura
coamele cu furie oarbă
sub platoșa
mileniului trei
rătăcitor pe corabia
fantomă;
marea vomită
pe punte cadavre
cerul scuipă scârbit de atâta otravă
orbul găinilor s-a pogorât
demon -lințoliu
peste mintea coloșilor
a infestat cu pecinginea
era Cocoșilor.

În timp ce inspectorul îl asculta pe Ștefan Teodoroiu, care făcuse o mărturie completă a faptelor la care fusese martor în seara precedentă și după ce Anca Teodoroiu a confirmat spusele tatălui său, adăugând propriile mărturii, doctorul ascultase, tăcut.

Când inspectorul a terminat de înregistrat declarațiile lor, doctorul s-a apropiat de acei străini și le-a spus:

-Domnule, eu sunt tatăl fetei, pe care dumneavoastră a-ți salvat-o și țin să vă mulțumesc personal. Apoi, aș vrea să stăm de vorbă, în privat. Curajoasei dumneavoastră fiice, Desire a mea îi datorează viața. Ca părinte, nu găsesc cuvinte potrivite de recunoștință, pentru aceasta, mai cu seamă că v-ați asumat mari riscuri. Nu am liniște la gândul, că fapta voastră bună v-ar putea aduce mari neajunsuri.

-Nu vă faceți griji domnule, căci noi știam, la ce ne expuneam și totuși nu am putut rămâne indiferenți, la cele ce se întâmplau. În ciuda riscurilor am face același lucru, din nou,altfel, nu ne-am putea numi, oameni. De fapt, norocul fiicei voastre se datorează Ancăi. Ea se ocupa de mesele, unde avea loc petrecerea și când și-a dat seama, că invitații dânsei sunt niște ticăloși ce se dedau la abuzuri cu domnișoara, după ce au drogat-o, a venit degrabă și mi-a relatat temerile sale. Împreună am reușit să împiedicăm, ca acea mizerabilă crimă să fie dusă până la capăt. Cred, că oricine ar fi făcut la fel, în astfel de situație. Zice Ștefan cu modestie, strângând mâna, pe care i-o întindea doctorul.

- Eu nu cred că oricine, din păcate, domnule Teodoroiu. Insist, să stăm de vorbă în privat. E important. Ștefan îl privea compătimitor pe omul acela, care emana o forță de caracter, aparte, cum se gârbovise, în scurtul răstimp cât trecuse de când aflase nenorocirea, ce o lovise pe fiica lui. Își recăpătă repede prezența de spirit și îi răspunse:

-Bine doctore, accept, însă cu precauții, să nu fim văzuți de careva din gașca lor, căci în acest caz eu și familia vom avea probleme mari. Spun asta, fiindcă ei deja au suspiciuni față de noi. Massimo, fiul patroanei e prieten cu acele persoane și e cu ochii pe noi de ieri seară.

- Vă voi contacta cu multă grijă, să nu dau naștere la suspiciuni.

- În cazul acesta, sunt de acord.

După plecarea mătușii, Desire a telefonat la un cabinet particular de ginecologie, programându-se pentru un control. Se simțea ciudat, avea o stare de oboseală inexplicabilă, în ciuda faptului că a dormit bine și doar privind tentațiile din frigider, ce i le lăsase mătușa, o apucase o senzație de greață, care a făcut, să-i dispară cu totul foamea. A decis oftând cu năduf, să-și facă o cafea și se străduia să ciugulească vreo doi biscuiți dintr-un vas de sticlă multicoloră, aflat pe masă. A scos o carafă din frigider și a turnat într-un pahar, suc de fructe, apoi l-a băut cu poftă.

După micul dejun, s-a instalat în fața calculatorului și a deschis poșta electronică. A găsit vreo două posibile oferte de muncă, pe care și-a propus să le revadă mai târziu și a început să dea câteva telefoane, astfel reușind să-și distragă gândurile, să n-o mai ia razna. A vorbit îndelung cu Maria Carla, care a informat-o de noutățile ivite după plecarea sa. Aceste noutăți la care nu se așteptase, i-au periclitat din nou echilibrul interior, care deja atârna de un fir de păr. Zbuciumul care a urmat după discuțiile cu părinții săi, a secătuit-o de bruma de autocontrol ce-i rămăsese. După mai multe zile, în care a fost nevoită să facă și un denunț la poliție, având în vedere cum s-au precipitat lucrurile, s-a mai liniștit și faptul că nu trebuia să se mai ascundă și să se prefacă, i-a adus o oarecare ușurare sufletească.

Trecuseră trei săptămâni de când lucrurile se mai calmaseră în sânul familiei Belmonte. În acest răstimp, doctorul vorbise îndelung cu fiica sa, așa cum gândea el, că ar fi trebuit să o facă mai demult, asumându-și vina pentru cele întâmplate.

Desire nu bănuise nimic despre acele drame și pericole din umbră, de care el fusese mereu conștient. Preferase să o facă să creadă ani la rând, că e o fetiță imatură și inconștientă, incapabilă să înfrunte viața fără susținerea lui, în loc să-i dezvăluie motivul real și riscurile la care el se expunea în fiecare zi pe sine și familia sa și să accepte sprijinul lor. Doamne, cât de egoist era!

Nu o crezuse demnă de acest lucru și nici pe soție , nici pe fiica lui. Îi venea foarte greu, să-l ierte pentru acea sete a lui, dea a avea totul sub control, inclusiv viețile lor.

Îl iubise mult, cu un sentiment de venerație și acum căpătase motive să-l deteste, să fie revoltată față de atitudinea lui , după ce îl considerase mereu, drept punct de referință, în viață.

Acest lucru îi amplifică tulburarea și îi creă un dezechilibru și un disconfort sufletesc , greu de suportat. Pe de altă parte, Adeline se simțise și ea rănită de atitudinea soțului său și între ei interveniseră de curând neînțelegeri și răceală, din acest motiv. Femeia începu să se scuture de acea atitudine de bonomie, vizavi de prepotența bărbatului pe care îl iubise toată viața și consimțise tacit să facă mereu, cum dorea el, acest lucru fiindu-i inoculat prin educație, de când era o copilă. Era distrusă de cele întâmplate fetei sale și începu să-și arate deschis reproșurile, pentru felul cum el îi ascunsese mereu adevăruri importante.

Ea, împreună cu mătușa Irene o convinseră pe Desire cu îndelungi rugăminți, să accepte vizita lor. La început, se înverșunase a refuza, să-l vadă pe tatăl său, însă la rugămințile lui umilite și înduioșată de starea lui de surescitare și neliniștea pentru cele întâmplate, i se făcu milă de le și acceptă vizita. I-a cerut să promită solemn, că nu va mai încerca pentru nici un motiv, să se amestece în viața sa și să nu mai recurgă la relațiile sale și la influență, pentru ai- netezi ei drumul în carieră și în viață asa cum crede el de cuviință. El consimți la tot ce ea îi ceru, cu prea multă ușurință.

Ulterior, acceptă un job de probă, la o mică clinică veterinară din zonă, mai mult din dorința de a nu rămâne tot timpul singură în casă, însă reflecta tot mai mult, la soluția de a pleca în străinătate în cadrul unui grup de cercetări, care îi făcuse propunerea de a face practică în America de Sud, după ce îi văzuseră Curiculum Vitae de prezentare, în căutare de job. Îi încolți în minte gândul plecării din țară, la propunerea Societății de Cercetări, deși fusese prevenită, că nu era o muncă ușoară. Era tentată totuși, fiindcă visul său era să devină cercetătoare și ocazia pica tocmai bine, însă această soluție era propice și să îi piardă urma, cei ce o căutau și care puteau încă, să o lovească. Pe de altă parte se temea că doctorul nu-și va înfrâna dorința de a interveni în planurile sale, în ciuda promisiunii ce i-o smulsese. Dorea cu orice preț să-l scutească de tentații și în sinea sa era hotărâtă, să plece din țară pentru mai mult timp, fără ai da detalii concrete.

Înainte de venirea părinților săi, într-una din seri când ea nu –și găsea pacea după ce aflase cum se precipitau evenimentele, suor’ Bernardette apăru acasă pe neașteptate. Aflase de la Bruno, tot ce i se întâmplase, ei.

Când auzi cheile în ușă, Desire avu pentru o clipă, un moment de panică, însă se liniști văzându-și mătușa intrând:

- Mătușă, nu te așteptam și m-ai speriat.

- Îmi cer scuze pentru asta, draga mea, însă sufletul meu era neliniștit, știindu-te singură cuc, aici, după cele aflate. Pentru numele Domnului, de ce ai tăcut, Desire?

- Lasă-mă să ghicesc! Tata ți-a spus totul, deși nu trebuia, să o facă, îi răspunde Desire supărată.

- Desigur și a făcut bine. Era distrus, Desire și Bruno nu-i unul care se lasă răpuș cu una, cu două. La simpla evocare a situației, Desire fu cuprinsă de frisoane incontrolabile și un suspin de durere îi scăpă din piept, nereușind să-l înăbușe. Fără alte vorbe, mătușa sa o cuprinse cu brațele și-i șopti emoționată:

- Simțeam eu, că ceva nu era în regulă cu tine. Curaj! Descarcă-ți sufletul, plângi, urlă, varsă-ți amarul și nu-l înăbuși în tine, căci asta, ucide! Desire care își lăcătuise până atunci durerea devastatoare și umilința în fața tuturor, își lăsă lacrimile și suspinele să evadeze din pieptul sugrumat de convulsiile luptei interioare și plânse pe umărul ei, care nu contenea să o alinte ca pe un copil în mare suferință. După un timp suspinele începură să scadă în intensitate și ea rușinată, dori să-și spele ochii înroșiți de plâns.

Când se întoarse din baie, mătușa Irene o aștepta cu două cești cu ceai, aburinde pe masa din salon și îi ceru, să se așeze alături. Se supuse docilă, apoi mai liniștită și îi spuse:

- Mulțumesc, ,,soră" Bernardette!

- Nu trebuie să-mi mulțumești, Desire. Ești ca și copilul meu și suferința ta mă doare până în adâncul sufletului, copilă. Știi, de fapt eu trebuie să-ți mulțumesc. Demult, cu ani în urmă eu am pierdut ce iubeam cel mai mult , pe lume, un copil și omul meu iubit. Tu contezi mult în viața mea și într-un fel venirea ta aici, mi-a dat multă bucurie, prin faptul că pot să mai ofer cuiva puțină iubire și alinare, fetițo!

-Dar ce tot zici mătușă? Eu nu știu nimic despre toate astea. Nu am știut niciodată că tu ai avut un iubit și un copil. Dumnezeule, cât de ignorantă sunt,și cât de puțin îmi cunosc familia! Iartă-mă, mătușă dragă!

-Nu am de ce să te iert, nu e vina ta, că nu știi unele lucruri. Familia noastră a păstrat discreția, fiindcă a fost dorința mea, la rugămintea părinților mei, știind cât de mult am suferit de acea teribilă pierdere, și pentru că nu doreau să-mi răscolească vechile răni. Nu am mai vorbit cu nimeni, de mult, despre aceste lucruri și aș dori să vorbesc cu tine, fiindcă acum cînd treci prin momente de suferință, simțind apropierea unui alt suflet capabil să te înțeleagă, face bine, după părerea mea.

-Dacă tu crezi, că poți să-mi vorbești despre tainele tale fără teama de suferințe, eu te ascult. Mărturisesc, că mă simt emoționată și tristă.

- Știi Desire? Nu a fost visul meu dintotdeauna, să devin călugăriță. Trebuie să-ți mărturisesc, că am găsit alinare dăruindu-mă lui Cristos, după acea teribilă dramă care m-a marcat pe viață. Așa am ales, să mă călugăresc și să încerc să-i ajut pe alții, astfel alinându-mi propria durere ce îmi pustiise sufletul. Desire asculta tăcută și vizibil emoționată, uitând pentru o clipă de propria suferință. Călugărița continuă povestea cu ochii umezi de propriile emoții, răscolite de trezirea amintirilor trecutului său dureros.

Iată povestea păcătoasei muritoare din fața ta, astfel vei înțelege că noi oamenii în general greșim în viață și când iubim și ne credem mânați de bune intenții. Suferind mult, am învățat un lucru anume: că pe lume nu suntem singuri ci totdeauna există alți oameni apropiați , gata să ne ajute și care nu sunt indiferenți la suferința noastră , chiar dacă nu ne dăm seama de acest lucru, fiind prea prinși în capcana propriului calvar. Noi oamenii în astfel de cazuri, închidem porțile sufletului și îl lăsăm în întunericul tristeții, din instinctu de a ne apăra. Un suflet rănit se vindecă cel mai greu.

Va urma.

PĂSĂRILE LUMINII
autoare Maria Giurgiu
Am imortalizat viața noastră
pe-o gamă de culori
pentru tine
pasărea mea de lumină;
am semănat noi visătorii
ogorul cu semințe amestecate
de rău și de bine
și s-a deschis cutia Pandorei
împânzindu-ne viitorul
am zidit cântecul șoptit de inima mea arzătoare
pe valurile nopților de argint
în năzuințele inimii tale
sperând...
odată pe mormântul unui crâng
sub clar de lună nouă
am pierdut lacrimi din iubire
și s-au spart în fărâme
la rădăcinile a
trei pui de brazi ;
ai venit iubire alături
și mi-ai spus:
-să plantăm semințele
tuturor copacilor răpuși
pe câmpul de bătălie
al unor povești glorioase
și odată cu ele
să ascundem dorințele calde
ale copiilor noștri
din ele vor crește
pace și pâine;
am chemat copii din vecini
și au plantat fiecare
gânduri și dorințele lor
în cuibul păsării phoienix
-ofrande pe altarul înflăcărat
murmurul izvorului nemuririi
băteau clopotele în surdină
din adâncimile veacului viitor
și printre ramuri albastre de codru
își luau avânt către inima stelelor
păsările luminii.
28.07,2017- Pordenone-Italia

Faurul ieși din turnătorie, trăgând după sine ușa grea, metalică și se îndepărtă îngândurat. Purta echipamentul de coborât în galerii. Se îndreptă pe scara din spatele grădinii, către Peștera Urșilor și de acolo o coti pe cărarea invadată de tufișuri și iarbă, către intrarea într-o galerie părăsită, spre măruntaiele muntelui. Venise cu gândul de a prospecta locuri știute de el, în acea galerie ce-i aparținea. Venise să-și procure minereul necesar meșteșugului său.
Dragu și Grace, cei doi copii ai săi în vârstă de 17 și 14 ani, au profitat de ocazie, ca să iasă nestingheriți, cu bicicletele. S-au îndreptat spre poartă, la drum, din magazia de lângă turnătoria tatălui lor, unde țineau bicicletele și au luat-o la picior pe firul apei, în urcuș, până la cavernele Grifonilor, deasupra pădurii de conifere și foioase, de pe coasta nordică a muntelui. Acolo, aveau locul de întâlnire cu alți prieteni de seama lor. De aproape un an se întruneau și se pregăteau pentru misiunea ce le fusese încredințată de către Veghetori. Totul se desfășura cu cea mai mare discreție și toți cei din Frăție făcuseră jurământ de tăcere absolută, asupra argumentului.
Numele cavernelor Grifonilor și al peșterii Felinarelor le aleseseră chiar ei și înlocuiseră numele cunoscute pe harta Frăției, pentru a proteja secretul locului de întruniri. Denumirile aveau conotații semnificative pentru Dragonii Stelari și se potrivea cel mai bine acelor locuri, unde se ascundea baza lor. Membrii erau în număr de treisprezece.
Frăția tinerilor Dragoni Stelari se formase în urmă cu doi ani, din inițiativa lui Dragu și număra treisprezece membri, șase băieți, cinci fete și doi bărbați.
Pe copii îi lega o mare prietenie și pasiunea comună pentru descoperirea tainelor acelor munți, care erau într-o mare măsură, casa lor comună. Toți erau fani ai fenomenelor paranormale care se manifestaseră prin părțile locului de-a lungul vremii. Despre fenomenele misterioase observate de mulți pe munte, scriseseră jurnalele și făcuseră chiar subiect de literatură paranormală, pentru câțiva scriitori români, pasionați de astfel de subiecte.
Dragu era cel care venise cu ideea formării unui club al amatorilor de fenomene paranormale și science fiction. Propunerea lui a avut succes și după lungi dezbateri între prieteni, sugestionați și de un vărul său Falco, pasionat și el de science fiction și foarte bine informat care îi cucerise pe toți din grup cu poveștile sale și cunoștințele foarte vaste, pe această temă. Falco era fiul surorii mai mari, a faurului, Medeea. Venea rareori pe acasă, de când părinții săi muriseră, cu circa cinci ani în urmă într-un tragic accident pe munte.
După înființarea Frăției, tinerii îi propuseseră să-l aleagă membru onorific al Frăției Dragonilor Solari și el acceptase și se oferise să colaboreze prin intermediul internetului, cu grupul lor. Le trimitea materiale interesante despre istoria veche a locurilor, despre legende foarte vechi și era o sursă inepuizabilă de informații, în acest domeniu.
În afara fraților Dragu și Grace, din grup mai făceau parte, Cătălina și Todiraș zis Tody, care erau de aceeași vârstă cu Grace, George cel mai tânăr din grup, de numai 13 ani, însă un adevărat As în utilizarea computerului, un copil superdotat, pasionat de matematică, astronomie și ufologie. Mai erau, Harapu cel mai bun prieten și coleg de școală, de aceeași vârstă cu Dragu, deși complet diferiți. Dragu avea o sensibilitate și o percepție a energiilor locurilor și a persoanelor, ieșită din comun. Profesorul Gabriel Dacian, aflând despre capacitățile sale, susținea că este un senzitiv. Harapu, amicul său era un flăcău dintr-o bucată, tipul de acțiune care de obicei nu se împiedica în sensibilități și prefera să ia taurul de coarne, metaforic vorbind. Se completau excelent cei doi prieteni. Grace era o fată subțirică precum un lujer de floare, în aparență, fragilă însă privind ochii săi sfredelitori ca o flacără mocnită, de o culoare neobișnuită, un albastru cu reflexe violete, lăsau să se intuiască în expresia lor, taine insondabile, de care fragila ei apariție cu aer exotic nici nu era conștientă.
Apoi, mai erau Doraly și Ariana, două prietene ale Gracei, mai mari cu un an, Iancu și Luana, frați, în vârstă de 15 și respectiv 17 ani, Hercule care era cel mai mare din grup, cu o statură pe măsura numelui, un caracter generos, foarte loial și curajos. Făcea parte din Clubul Pugilistic al Juniorilor din localitate, participa la concursuri și luase câteva premii de prestigiu, fiind considerat o mare speranță a sportului local. Era îndrăgostit de Luana cea roșcată, fire veselă, deschisă, inteligență sclipitoare, a cărei mare pasiune era dansul, literatura science fiction, jocurile video games și tot ce mirosea a mister. Toti făceau parte și din Clubul ,,Misterele Titanilor”, prezidat de profesorul de istorie, muzeologie și filozofie, Gabriel Dacian. Copiii în frunte cu Dragu au cerut sfatul profesorului, care îi încuraja, pentru investigarea după explicații veridice în pasiunea lor comună pentru fenomenele misterioase, ce se petreceau pe munte. El îi susținea la înființarea Frăției și l-au solicitat, să le fie ghid și mentor. L-au investit cu titlul onorific de membru de prim rang al Frăției Dragonilor Stelari fiind un erudit om de știință și interesat de ocrotirea zonei, de poluarea cu cianuri. El căuta probe pe baza cărora să poată fi declarată zona, sit arheologic de mare importanță, și astfel, sperând că va putea fi oprit tăvălugul distrugerii ambientale, instaurat de Marea Corporație a Căutătorilor de Aur.
La început a acceptat doar din dorința de a-i stimula și pentru că admira entuziasmul și optimismul lor, care într-un anumit fel se răsfrângea și asupra lui. A susținut fără să ezite inițiativa tinerilor studenți, iar pe parcurs a consimțit să le fie mentor, afirmând distrat, că nu are stofă de dragon.
L-a susținut pe Dragu ca cel mai potrivit, să conducă Frăția, fiind un senzitiv și deci unicul care ar putea stabili un eventual contact cu civilizații extraterestre sau cu entități ale unor lumi paralele. Deși nu venea niciodată la întrunirile din peșteră, îl considerau ca făcând și el parte din Frăție.
După nenumărate proteste la guvern, în massmedia și televiziune ale localnicilor și susținătorilor cauzei lor de apărare a mediului contra folosirii cianurilor în exploatarea băilor de la Roșia Montană, Frăția a adoptat drept obiectiv principal, ocrotirea solului și subsolului muntelui, contra poluări cu cianuri, folosite de către marea Corporație care concesionase terenurile în zonă. Corporația folosea în exploatarea băilor, în procesul tehnologic de extragerea aurului și a altor neferoase cianuri în cantități foarte ridicate, care riscau să transforme muntele și întreaga zonă, până atunci, încă necontaminată și foarte pitorească, într-un tărâm deșert, al plângerii și al morții prin contaminarea gravă a apei, a solului și subsolului, muntelui.
De câteva luni Dragu avea în timpul somnului, vise care le-a confirmat Dragonilor faptul că erau în contact deja, cu ființe venite din spațiul extraterestru. Într-o conversație cu Falco, după ce i-a povestit despre întâlnirile din timpul somnului, acesta i-a întărit convingerea, că nu se înșela. În timpul unei vizite a venit la una din întrunirile lor și le-a vorbit celor din Frăție despre contactul său real, cu Veghetorii Intratereștrii. Într-un mod despre care a ezitat să le dea detalii, din motivul că i se ceruse să păstreze secretul, a fost contactat de ei în urmă cu trei ani. El era convins că proveneau din interiorul pământului și nu de pe alte planete.
Astfel din probele incredibile prezentate lor de Falco și confirmate ulterior și de contactele lui Dragu din timpul somnului, Dragonii au aflat lucruri incredibile.
Falco le confirma faptul că unele galerii subterane ce traversau pe sub munte, existau de mii de ani și aveau corespondență cu o lume necunoscută pe pământ. Lumea aceea era populată de ființe fantastice, a căror misiune era aceea, de a veghea la păstrarea echilibrului ecologic al pământului. Deși locuitorii pământeni ignorau complet existența lor, ele existau independent de viața de deasupra.
De zeci de mii de ani se retrăseseră în interiorul terrei, din cauza unor cataclisme devastatoare ce avuseseră loc pe pământ. Dezastrul ecologic din zorii preistoriei, fusese provocat în parte de căderile unor meteoriți și cataclismele devastante ce urmaseră impactului. Însă pe aceste meleaguri în acele timpuri pierdute în negurile istoriei se consumaseră și războaie devastatoare între super-civilizațiile terrei care decimaseră populațiile acestei părți de lume.
Puținii supraviețuitori dintre oamenii aceia numiți titani, ce populaseră munții cei bogați în aur și alte minereuri prețioase, fuseseră ferecați de învingătorii care se împosesaseră de bogățiile lor fără seamăn, în interiorul pământului. Făcuseră parte dintr-o rasă de oameni diferiți de cei din ziua de azi și undeva, în una din peșterile neștiute, unde nu călca picior de om, există încă exemplare ale acelei rase, în stare de încremenire autoindusă, care ar putea să se reîntorcă la viață.
Starea aceea de somn în care ei se găsesc de mii de ani, se numește ,,somati”. În peștera unde dorm, nu ar putea intra nici un uman, din cauza energiilor extrem de potente ale spiritului acelor ființe împietrite, care pot ucide încă de la intrare pe cel ce ar îndrăzni să le invadeze sălașul. Secretul existenței lor îl cunosc doar câte un sihastru inițiat în tainele ancestrale și membrii ai Marelui Consiliu Galactic al Sferei de Cristal, cunoscuți ca Veghtorii Intratereștrii.
Aceia sunt și cei care pot comunica telepatic cu spiritele celor în stare ,,somati” și le pot cere să se trezească din somnul lor, în cazuri extreme.
Patriarhul e unul dintre ei și el este un pământean. Trăiește complet izolat de lume și nimeni nu-i știe vârsta. Se zvonește prin zonă, că ar fi nemuritor. Despre existența sa pomeniseră și bunicii și fusese văzut în câteva ocazii de oameni de prin părțile locului, în ultima vreme. Cei mai mulți credeau că e spiritul muntelui. Unii îl credeau un sfânt, alții un vrăjitor și nimeni nu avea idee cu ce trăia și nici unde se afla exact, locul unde trăia. Apărea din senin, pe câte o cărare singuratică prin pădurea de pe coastă, în fața vreunui călător singuratic și de fiecare dată trimitea un mesaj oamenilor, înștiințându-i de vreo primejdie iminentă.
Tinerii Dragoni Stelari avuseseră surpriza, că se treziseră de vreo câteva ori cu el în carne și oase, chiar în peștera Grifonilor unde ei se întâlneau. Nu-l văzuse nimeni intrând prin singura deschizătură pe unde se putea pătrunde în marea sală a peșterii. Părea că răsărise din stâncă. La început fuseseră uluiți de acea apariție neobișnuită, cu barbă lungă și pielea obrazului smeadă, cu încrețituri fine în jurul ochilor de culoarea nopților adânci și plete de argint, învăluit într-o tunică lungă de culoare gri. Se obișnuiseră cu aparițiile lui neașteptate și nici nu se mai mirau, când se metamorfoza din senin, în mijlocul lor. Ultima dată când Grace îndrăznise să-i adreseze întrebarea despre existența acelor ,,somati” din peștera de sub munte, el îi răspunsese cu un glas senin.
,,Tainele dacă au ales să rămână taine, nu se vor dezvălui oamenilor și veghează cu strășnicie, să nu le tulbure nimeni, somnul. Vor ieși singure la iveală, când vor considera oportun”.
În Peștera Ascunsă dormeau somn multimilenar pe care și-l induseseră cu propriile puteri ale spiritului, oameni din mai multe rase anterioare, nu doar titani. Și cu ei dormeau și animale mari, fabuloase, care azi nu mai există decât în vechile legende fantastice. Peștera Ascunsă e un fel de Arcă a lui Noe păstrată în stare de împietrire.
,,Somati” au fost aleși de creatori și meniți să doarmă departe de orice primejdii care s-ar abate asupra omenirii. Ei au misiunea, să revină la viață, în cazul când o mare primejdie s-ar abate asupra muntelui și a pământului ce le găzduiește existența. Ei dețin puterea de a schimba soarta lucrurilor și a restabili echilibrul și însănătoșirea Geei, nu însă și salvarea locuitorilor săi cu apucături auto-distructive. Oamenii în stare ,,somati" constituiesc totodată și un material genetic, putând să devină genitorii unei noi lumi, pentru repopularea pământului distrus de sinistre, dezastre ecologice ca acela ce l-ar putea provoca, otrăvirea cu cianuri. Desigur, în cazul când această rasă umană ar dispărea, s-ar naște din ei, o rasă nouă, umană. Se pare, că istoria omenirii și a acestor munți a mai cunoscut astfel de situații în zorii îndepărtați ai erelor geologice.
Ființele în starea,, somati" sunt sub protecția directă a guvernului Intergalactic. Prin folosirea cianurilor în munții Apuseni, se pare, că tocmai aceste taine și aceste ființe erau de fapt vizate, spre a fi distruse de puterile oculte din umbră, ce guvernează planeta și că extracția aurului ar fi doar un paravan în ochii lumii neștiutoare și a guvernanților avizi de câștiguri.
Tinerii Dragoni au început să raționeze cu mintea unor salvatori reali ai lumii din care făceau parte, la aflarea acestor teribile taine. Au înțeles că situație e foarte gravă, dacă s-au mobilizat în combaterea Răului, forțele ascunse ale Marii Mame Geea, printre care chiar fii săi, titanii, cei înlănțuiți în filele legendelor și-n vintrele sale. Spiritele din rasa Spânilor și a Reptilelor, fii Întunericului Etern veniți de pe planeta Umbrelor Reci, au venit pe Terra întrupându-se în corpuri de oameni și încearcă pe orice cale, să-i ucidă în somn, pe cei care s-au autoconservat în tezaurul genetic al umanității, ca să nu mai poată renaște vreodată această rasă pământeană.
Astfel, conspiratorii Umbre, să poată ocupa și popula Pământul, cu seminția lor, după ce vor termina opera de manipulare spre autodistrugere a pământenilor actuali, uzând cele mai perverse și greu de detectat arme psihologice și psihotronice. Pământenii au devenit prăzi ușoare, datorită limitărilor în gândire și docilității în fața unor legi tot mai constrângătoare dictate de opresorii din Umbre, menite să-i limiteze, să-i facă dependenți și incapabili de a se răzvrăti sau opune, datorită propriilor slăbiciuni și vicii.
Dragonilor Solari li s-a deschis ochiul spiritului și au jurat că vor recurge la orice mijloace, să împiedice planurile ucigașe, ale invadatorilor. Primul lucru ce se impunea, era trezirea spiritului de rezistență și opoziție, în ceilalți semeni ai lor. Dragu intuia că vor învinge puterile ocult, pe calea legală, fiind singura unanim acceptată de oameni și cea mai valabilă. Dacă oamenii deveneau toți convinși de primejdia ce îi paște, oculții descinși din lumea Umbrelor Reci, așa cum îi comunicase în vis Veghetoarea Eluanne, vor fi obligați să respecte condițiile impuse a fi respectate pe calea legii. Cât timp nu-și dădeau arama pe față, fiind la rândul lor obligați, să-și păstreze ascunsă adevărata identitate, trebuiau să respecte legile, care guvernau statele. Era punctul lor slab.
Își aminti, cum în urmă cu un an găsise într-o firidă din pivnița lor, un vechi hrisov, înscrisuri și hărți foarte vechi și câteva obiecte ciudate, într-un scrin mare din lemn placat cu argint, foarte frumos ornamentat. Ascunzătoarea o găsise chiar el, într-o firidă din pivniță ascunsă sub stâncile, pe care se înălța casa lor. Mai exact, chiar sub făurărie. Găsise scrinul din întâmplare. Intrase în pivniță să ia o butelcă de vin, trimis de părintele său, într-o zi de sărbătoare când veniseră câțiva musafiri, cunoscuți ai părintelui său.
Băiatul coborâse ca de obicei, scările în spirală, înguste, săpate în piatră, până în adâncul pivniței. Pivnița aceea era mai degrabă o peșteră, ce servise din strămoși celor din neamul său, pentru păstrarea proviziilor și totodată ca ascunzătoare în vremuri de invazii, într-un trecut ce se pierdea în negurile vremii.
Locuri de acest fel constituiau un secret al câtorva familii din zonă, bine păzit. Legendele locale pomeneau de de galerii submontane, bine consolidate din veacurile trecute, de către localnici, unde ascundeau cantități însemnate de provizii și totodată și locuri pe unde se retrăgeau în caz de primejdii, reușind să își înfrângă inamicii prin lipsirea de apă și hrană sau atacuri surpriză, obligându-i astfel să se retragă.
Cine nu cunoștea bine acele tuneluri nu ar fi reușit să iasă din galeriile întortocheate, adevărate labirinturi.
Auzise deseori povestindu-se de acele pivnițe subterane, deasupra cărora se ridicau casele sătenilor. Câteva au intrări ascunse, pe unde se pătrunde până în adâncul pământului și se poate ieși de cealaltă parte a munților, însă părea că nimeni nu știa cu precizie, unde. Oamenii locului nu ar fi vorbit cu străinii despre acele lucruri, nici picați cu ceară. Casa lor se afla la extremitatea micii așezări montane, pe locul cel mai înalt și mai izolat. Restul caselor micii urbe, se înșirau de-a lungul povârnișului, răzlețite de-a lungul străzii ce cobora în serpentine, de ambele părți. În spatele grădinii se termina șoseaua și casa lor era lipită cu spatele de stânci.
În prezent faurul ținea în pivniță, neprețuita licoare pe care o gusta doar în compania unor prieteni speciali. Vinul învechit de câteva decenii rămas de pe vremea când trăia tatăl său, păstrat în butelci din sticlă îmbrăcate cu o împletitură groasă din piele, frumos împodobite cu desene și încrustații care îl fascinau cu tainele simbolurilor arhaice.
Era păstrat într-o firidă ascunsă în spatele scării. Exista în pivniță sub scară o ieșire mascată de o stâncă care se înlătura cu ajutorul unui resort ascuns. Băiatul o descoperise cu ajutorul făurarului care îl luase într-o zi cu el și i-o arătase. Odată înlăturată stânca, se intra într-un mic tunel, de unde, după o cotitură începea urcușul pe niște scări care duceau sus către creastă, mult deasupra satului, în una din cavernele pe care copiii o numiseră peștera Felinarelor.
Aleseseră acel nume, fiindcă de-a lungul anevoiosului urcuș pe acea scară, existau firide unde erau fixate felinare și lumina se aprindea la intrarea în peșteră, chiar din pivnița casei. Tot scotocind curios micile firide alăturate ascunzătorii, îl intrigase una din cel mai întunecos colț al pivniței, strâmtă că părea mai degrabă o crăpătură în rocă, cu sporgențe. Își înfundase mâna în acea crăpătură, zderlindu-și pielea de colții de stâncă, pipăind interiorul care părea a se lărgi în spatele rocii crăpate și astfel, a dat cu mâna de o suprafață plană și lucioasă cu mici încrustații în relief, plăcută la pipăit. Faptul în sine l-a intrigat pe copil și cum tatăl său deja îl chema nerăbdător din capul scărilor, a lăsat totul și a alergat degrabă cu butelca în întâmpinarea lui.
- Dragule! Dragule, ce faci fătul tatii, te- ai pierdut prin pivniță? Ai găsit vinul?
- Da tătucă, l-am găsit! Iată-l!
- No, bine flăcăule! Credeam că te-ai rătăcit prin acele tainițe. Doar ț-am explicat unde să cauți, ca să nu pierzi vremea și nu te știam greu de cap.
- Ei tătucă, și tu! Nu m-am pierdut, doar că e cam întunecos aici. În timpul acesta băiatul urca cu pași sprințari scara îngustă, săpată în stâncă, bine luminată de câteva lămpi încastrate în felinare de aramă, meșterite în atelierul făurarului și agățate pe perete. Ajuns sus cu răsuflarea accelerată, îi înmână butelca tatălui său, fericindu-se, că era în toane bune. Altfel i-ar fi ținut un discurs nu prea lung, însă presărat cu tras de urechi și chiar se minună, că acesta nu îl fitirisi nici măcar, cu o gutuie după ceafă, pentru întârziere. Faurul își scruta fiul curios și gânditor și îi aruncă o întrebare, la întâmplare.
- Dar ce tot tândăleai prin beciul acela, băiete? Mereu ești în căutare de cai verzi? N-o să găsiți comori acolo, tu cu sora ta, te asigur. Nu vei da de altceva decât de vechituri și de păianjeni orbi. Nici schelete de urieși sau de vâlve nu veți găsi, fiindcă toate acele basme după care vă dați în vânt, sunt inventate de bătrânii locului, pentru a seria copiii mici. Credeam că te-ai potolit, de când ai mai crescut și nu mai crezi în basme. Vă atrage peștera asta ca un magnet și tare mă tem, să nu dați de vrun bucluc.
- Apoi tată, oamenii bătrâni spun că e un dram de adevăr, ascuns în basmele noastre și cu toți străinii ăștia ce tot vin pe muntele nostru în căutare de comori, ce te mai miri? Nu tot de basmele noastre vechi au fost purtați prin locurile astea? Eu tare aș dori, ca ei să plece și să ne lase în pace.
- Hmm! Nu ești singurul, care ar dori, să se întâmple asta, numai că acei hultani hulpavi nu se dau duși, de bună voie. Vor să stoarcă munților și băilor ultimul gram de aur, chit că vor răscoli după el, până în măruntaiele pământului și vor trezi până și morți din somn, murmură ca pentru sine faurul. Aceia ar dori să plecăm noi, ca să-și facă meandrele nestingheriți. Hai în casă, băiete! Ești încă necopt, pentru astfel de griji.
Dragu îl contrazise în gând pe tatăl său, zicându-i că nu –i deloc necopt. Vor vedea, cu cine au de-a face! Le vor veni de hac cei din Frăția Dragonilor Stelari, împreună cu Veghetorii Intratereștri.
A doua zi după ce venise de la școală, nici nu avusese răbdare să mănânce. Grace încă nu apăruse și faurul era prea adâncit în lucru, în turnătorie, unde nu suporta să intre nimeni fără permisiunea lui, nici chiar copiii săi.
Luase cheia de la ușa cu grilaj de fier din pivniță și coborâse grăbit. Odată intrat, se îndreptă glonț, către firida din fundul pivniței, unde se găsea scrinul. Dragu presimțea, că-i pe cale să descopere o comoară demnă de a fi cercetată, chiar dacă nu era din aur.
El avea o mare pasiune pentru studiul antichităților și simbolurilor străvechi. Era adesea în căutare de cărți vechi, hrisoave și alte materiale care puteau conține informații despre tainițele din munți. Locurile din împrejurimi fuseseră atât de mult răscolite de căutătorii de comori, îngropate de strămoșii daci și de cei dinaintea dacilor, încât se credea, că nu mai există mare lucru, de descoperit.
Veniseră înarmați cu aparate complicate, aveau bani și arme și nimeni nu putea să-i oprească, fiindcă legile nu erau destul de drastice, contra acestui soi de hoți de comori și profanatori de morminte.
Băiatul studiase cu vervă, limbile vechi, cu precădere latina, în speranța că atunci când îi vor mai cădea în mână astfel de înscrisuri, să le poată descoperi tainele, cu ușurință. Visa să ajungă arheolog și să smulgă taina acestor locuri magice, unde deschisese ochii. Îi intrase în cap, că menirea lui în viață era chiar aceasta. Să apere locurile strămoșești de răul pe care hultanii cei avizi de comori erau pe cale să le comită. Împotriva naturii, a subsolului munților pe care îl otrăveau ca să-i ucidă viața și istoria și orice urmă, de bogăție.
Reușise cu greu să înlăture acel obstacol ce ascundea interiorul tainiței descoperite de el. După vreo lună de scobit cu migală stânca ce acoperea firida, reușise să găsească un mecanism ce se relevase ascuns, sub una din acele sporgențe, aparent naturale. Când dalta se lovise de ceva metalic, se produseseră niște zgomote ca de încuietori ce se deschideau cu clicuri repetate și atunci stânca se retrăsese în spatele peretelui ca un fel de ușiță culisantă și în fața privirilor extaziate ale lui Dragu se înfățișă o nișă dreptunghiulară. Pereții nișei erau perfect șlefuiți și păreau poleiți. În nișă era o lumină albă, opalescentă, ce radia din partea de sus a firidei, deși nu se vedea nici o lampă sau altă sursă.
Un scrin dintr-un lemn de culoare neagră, ornamentat cu încrustații în formă de soare, cu capac oval placat cu un material alb strălucitor, după toate aparențele, platină și pereții laterali placați cu același material ornamentat cu sori și semne complicate, cu închizătoare fină, de care era agățată o cheiță. Dragu încercă cheița și închizătoarea se deschise. Ridică capacul cu o emoție ce făcu să-și simtă gâtul uscat. În scrin găsi o cutie dreptunghiulară din același lemn închis la culoare cu ornamentat cu simboluri solare și când îl deschise în el găsi, un fel de hrisov ale cărui ornamente îi amintea de ornamentele găsite pe piesele tezaurului de la Pietroasa.
Datorită pasiunii pentru istoria antică, admirase de multe ori acele ornamente, care povesteau o istorie mult mai veche decât cea pe care el o studia în cărțile de școală și care îl fascinase. Studiase cu migală arhaicele simboluri ce aparțineau culturii dacice și obiecte de ceramică expuse la muzeul din localitate, așa că nu se putea înșela. Hrisovul din scrinul din pivniță era scris într-o limbă veche și sub el găsi alte înscrisuri în limba latină. Luă cu sine cutia cu hrisovul și celelalte obiecte găsite și le duse a doua zi, profesorului Gabriel Dacian.
Acesta se arătă foarte entuziasmat când termină de studiat acel extraordinar document și îi spuse băiatului că tocmai aveau în mână mijlocul cel mai eficient pentru a declara zona, sit arheologic și a fi îndreptățiți să solicite devenirea ei, Patrimoniu UNESCO. Acest lucru va opri otrăvirea cu cianuri și va stopa producerea dezastrului ecologic.
Dragu se obișnuise cu contactele pe calea visului, cu Veghetorii și învățase să comunice cu ei telepatic. Era intrigat că nu reușise până în prezent, să descopere originea precisă, a interlocutorilor săi, din baza subterană.
Încercase de câteva ori prin întrebări în gând, adresate femeii care în vis i se recomandase cu numele de Eluanne. Ea îl iniția în în descoperirea tainelor ascunse în munte și a metodelor de a anihila acțiunile distrugătorilor. Îl inițiase în arta de a induce sugestii oamenilor, ca să se mobilizeze și să se opună acelor venetici cu bani mulți, care erau convinși, că totul putea fi cumpărat.
Era aceasta misiunea încredințată Dragonilor Solari. Atât Eluanne cât și Patriarhul pe care îl întâlnise doar de vreo două ori, îi spuseseră că totul trebuie să se rezolve pe calea legilor umane și pentru ai instrui, Patriarhul se materializase în peștera Grifonilor, unde le vorbise tinerilor învățându-i să-și folosească puterile minții, pentru a sugestiona oamenii, să se opună și să lupte pentru cauza lor. Le răspunsese la întrebări și promisese că va reveni. Copiii erau entuziasmați și începuseră să creadă în reușită.
El nu aflase, de unde vin și nici locul precis, unde se află acea sală secretă, unde el în vis, era teleportat de fiecare dată. Eluanne evitase să-i dea răspunsuri clare. Îi dăduse de înțeles, că va afla răspunsurile dorite, la vremea potrivită. O întrebase în legătură cu asemănarea ei izbitoare cu propria lui soră, dacă cumva, între ei există legături de sânge. Ea îi răspunsese cu un surâs blând și o privire caldă, ocrotitoare care îi crease lui, un sentiment de siguranță. Citise în ochii mari de culoare violet ai Eluannei, că presupunerea lui avea un suport real. Telepatic, ea îi transmitea că există într-adevăr o legătură veche de sânge, între ei. Deși părea ireal, descindeau din strămoși comuni și când el i-a înfățișat imaginea lui Grace pe ecranul minții, ea a privit-o cu iubire și duioșie pe fată și pentru câteva clipe păru foarte emoționată. În acele momente băiatul o scruta foarte atent. Își zise că acea emoție spontană doar o mamă sau bunică ar fi putut avea, privindu-și copilul. Pentru el însă femeia nu demonstrase acel gen de sentiment, care îl manifestase văzând imaginea lui Grace. Ciudat! Ca și cum legătura de sânge ar fi fost mult mai strânsă, între ele două.
Din fragedă pruncie fusese convins că el și Grace sunt frați buni și copii Faurului. Știa de la tatăl lor, că mama le-a murit, când Grace era foarte mică și el avea abia vreo trei ani. Nu își amintea deloc chipul mamei și nu avea amintiri precise din acea vreme, ca și cum un văl de nepătruns, i le ascundea. Începură să-i încolțească în suflet îndoieli și femeia extraterestră îi simți frământarea. El o admira pentru capacitățile extraordinare ce i le relevase, însă în inima lui simțea, că nu putea fi mama lui. Ea îi prinse mâna și îi întoarse fața către ea, privindu-l cu gravitate, apoi îi vorbi cu puterea gândului.
- Nu e momentul potrivit acum, să te lași copleșit de emoții, care te vor distrage de la misiunea ta! Vei avea răspunsuri clare la toate nedumeririle, la momentul oportun. Sora ta va avea partea ei, în această misiune ca de altfel toți cei din grupul vostru. Ea este într-adevăr, sora ta. Aveți același sânge și asta e tot ce trebuie să știi, deocamdată. Te simți pregătit să continuăm? Este necesar, ca tu să te concentrezi și să reții tot ce vei vedea și auzi aici, pentru reușita Marelui Plan. Stăpânul sferei de Cristal te-a ales pe tine, să colaborezi cu noi în totală armonie, fiindcă doar astfel există garanția de a împiedica răul ireparabil, pe care guvernanții din Umbră ai planetei l-au pus la cale. Ei urmăresc să distrugă sufletul Pământului, care vă dă adăpost și tot ce aveți nevoie, să supraviețuiți ca nație. Au descoperit, că în adâncuri există o lume neștiută de omenirea voastră și că undeva în munții voștri se află poarta ce desparte cele două lumi. Pe acolo sosesc pe pământ entități din acea lume care vă sunt ocrotitori.
Fac eforturi mari, să vă submineze șansele, de a primi ajutor de la ocrotitorii voștri, dintotdeauna. Aveți în voi forța necesară pentru a învinge dușmanii voștri. Trebuie să învățați cum să o treziți. Tu și prietenii tăi ați învățat și veți învăța pe alții cum să o facă.
Distrugerea planetei nu va fi permisă, de către Marele Sfat al Veghetorilor Intergalactici. Planeta va fi apărată mai presus de orice. Chiar dacă această omenire va dispărea distrusă, pământul trebuie să rămână propice vieții și v-a fi repopulat de o nouă omenire. Nu este aceasta prima dată. Cei ce caută să distrugă, vor fi opriți cu orice preț. Ei se tem de Sfera de Cristal care e indestructibilă în fața armelor cunoscute agresorilor tereștri.

Torță înstelată pe cerul nopților
lacrimile porumbeilor albi
ard rugăciunile suferințelor
în jerbe
pe jertfelnicul luminii prizoniere
speranțele lor dansează
hore livrești
călcând întunericul fieratic
îmbrățișează trezirea unui foc veșnic
vatra viselor se aprinde în suflet
cu miresme de mirt
fetițele cu chibrituri au aprins somnul
îngerilor cu aripi de foc
s-au prins în hore cernite toartele sorții
chibriturile pâlpâie în nopți smolite
călăuze -inimilor rănite
Lacul lebedelor se tulbură
speranțe -balerine aprind vârtejuri în ochiul furtunii
îngerii cu fețe pătate și aripi plânse
împart pe Drumul Robilor
nuielușe de alun
fetițelor ce aprind neostenite
chibrituri
aburii calzi de supă și pâine
le stinge în suflet foamea
celor ce pribegesc prin zăpezile vremii
cu tălpile goale.

Sub razele afumate ale felinarului
adunam cu privirile pustiul străzii
și-l împleteam în ghirlande aurii
dăruind jerfă pe altarul iubirii
fuioarele de fum și zădărnicie
s-au lipit de ferestrele tale
și-au ofuscat zâmbetul înlăcrimat
al ciobului de lună ce-ți săruta
pleoapa nepăsătoare
te ascundeai parșiv după colțul
nopții și priveai cu obtuzul orgoliu
obrazul palid
și zvâcnetul orb al păsării soarelui
cum își strivea zborul în căutarea luminii
de ferestrele opace
ale împietritei nopți a inimii tale
azi plouă cernit cu singurătate
prin ochiul rănit căzut în uitare
și prizonier al pustiului
ți-ai amintit de razele stinse
din ochii păsării soarelui
gândurile îți cotrobăie cu degetele
febrile după un ciob palid de lună
prin cotloanele timpului.

Curcubeu cu flori de maci
frunze veștede paiete și scarabei
pe un venerabil car al magilor și al morții
sprijinită de scara sorții
își resfirase Estrela fustele
cochetă pretindea a fi
reîncartata madame Lenormand
și dădea în ghioc de cristal soldaților rătăciți
pe cărările înșelătoare ale lunii
și pisicilor aristocrate ce mergeau agățate
de opinca saltimbancilor
se opri mătăhălos Gabellin
tartorul satrapilor
duhnind a mahorcă și anarhie
peregrin evadat de la alienați
prin lume dădea interviuri
prezicând ploaie cu pietre și flăcări
zicea el: că sunt trimise
să împiedice invazia pe pământ
a îngerilor căzuți
iarba dracului îi atârna pe-o ureche
-zi-mi Papeso: de iubre fluviul de sânge
gemetele sufocate ale inocenților
și despre puhoaie umflate ce se băjenesc!
-se revarsă apusul
își dau mâna-n levant
arcanii balerini implacabili pe capricioasa fortuna
soarele justiția și luna
prin mlaștina destinelor damnate
cu cei doi raci
casa Domnului cade
cu fața-n țărână
răpusă de fulgere îndoliate
și de caii stelelor scăpați din frâuri
pacea e dusă în pârjolite pustiuri
de durerea îngerilor
și carul lumii funebru își află repaos
în groapa Marianelor.

Ilustrația provine de pe situl Maher art galery 

În astă săptămână de patimi și cazne
Ne-am adunat la altare
Să cerem iertare, să implorăm îndurare
Pentru lumea pierdută, scufundată
În mocirla de păcate și pierzare.
Ne rugăm îngenuncheați la icoane
Pentru un licăr de pace și alinare
În timpul nostru cel nebun de legare
cufundat în ochiul furtunilor milenare.
Din găurile viermilor
Se metamorfozează spiritele damnate:
slugile lui ISIS- zeiței moarte
sclavii lui Irod, demonii obtuzi
Aruncă cu bombe și moarte
Prin bombe umane
Ura lor bolnavă și intoleranța contrare
Sufletelor nevinovate și civilizației planetare
în numele unor zei ai tenebrelor
Și unor credințe schizofrenice, barbare
Nu au respect și îndurare
nici de frații lor și de mame.
Se delectează în execuții
sinucigași, exaltați
primitivi în gândire
întinând cu crime și sânge
locuri sacre
unde viața e tabù
pentru credincioși și păgâni.
Copilul de mânecă mă trage:
-Privește , privește bunico,la altar
Îngerii plâng în icoane
Și au fețele murdare
De lacrimi amare și fum
Și sângele picură din ochii lor
Privește mamă, cum Maica Domnului
Cu pruncul la sân
ridică ochii orbiți
de durere și sângele inocenților
la bolta încruntată
Călărețul din apocalipsă
aruncă oamenilor din privirile cerului
fulgere îndoliate!
Nu-i așa că acolo e casa Domnului?
În spatele flăcărilor și fumului morții
Se ascunde raiul?
-Cum se ajungem acolo mamă
Fără să trecem mai întâi, prin furcile caudinilor?
Țes necurmat demonii islamului și orgoliile bolnave
Între ceruri – perdele de întuneric și meandrele diavolilor
ca să orbească pronia zeilor.
-Eh! Uită ei, că cine sapă neîncetat
Groapă altora, cade în ea
Și moare.
E aceasta legea și blestemul
Lui Dumnezeu pentru Caini!
-Milostivire doamne!
Milostivește-te și luminează mințile acestor
Efemere creaturi nebune, lunatice!
Se cred nefericiții, arhangheli
Când sunt de fapt
Sărmane frunze moarte în vânt
Clipe rătăcitoare pe cărările anilor
Menite să se transforme în bălegar
Și să-ngrașe viermii.

Partea II

Înainte să avem un televizor în casă, imaginația noastră se hrănise, de poveștile pe care tatăl nostru ni le spusese în serile lungi de iarnă, când ne adunam cu toții, la gura sobei. Asta se întâmpla înainte de a merge la școală și a învăța să citesc. Pe lângă povești, ne mai citea din cărțile sale, cu povestiri biblice. De la el am aflat printre altele, de existența îngerilor păzitori, ce ne-au fost trimiși de Dumnezeu la naștere, să ne ocrotească și să ne ferească de ispite pe parcursul vieții; de diavol, a cărui misiune pe pământ, era să ducă în ispită oamenii și să îi îndemne la rele.
Alte superstiții și întâmplări legate de credințele în puterile vrăjilor, sau fantome, strigoi, iele urechile noastre mereu atente le auziseră de la adulții care discutau uneori între ei, ignorând prezența și curiozitatea noastră, fără margini. Majoritate ignorau și fantezia debordantă și interesul ce ne trezea discuțiile lor. Tata era singurul care nu subestima inițiativele noastre și ne răspundea la întrebări, cu multă grijă. El intuise că la vârsta aceea, fiind iubitori ai poveștilor și influiențați de discuțiile ce le auzeam zilnic între oameni, fără să le înelegem bine sensul, căutam explicații ale lucrurilor, după fantezia noastră și făceam confuzii, necunoscând granițele dintre realitate și ireal.
Credeam în puterile descântecelor bunicii, în existența strigoilor, în îngeri și fantome ca făcând parte și ele din viața satului și a oamenilor. Ni se părea lucru foarte firesc, ca ele să existe, din moment ce oamenii le pomeneau, adesea.
Când vreunul dintre noi ne simțeam rău, de la stomac de la vreo durere ce cap sau altceva care nu trecea cu o pastilă, dispensarul fiind departe, mama o chema mai întâi pe bunica Gherghina să ne descânte de deochi sau de bubă. Ea era un fel de descântătoare și lecuitoare pentru mulți din sat și de mai departe, era și o bună cunoscătoare a leacurilor de tot felul: ierburi, bureți de bubă care creșteau pe coastele dealurilor pe care ne învățase și pe noi să-i recunoaștem. Leacurile sale mai erau cărbuni aprinși, stinși în apă neîncepută de izvor, apă cu zahăr, miere, fumigații cu ierburi aromatice, uscate pe care le aprindea ea într-un vas, punea uneori și ventuze celor adulți chiar și tatălui nostru, contra durerilor de șale și îi treceau durerile ca luate cu mâna, la scurt timp după acele tratamente empirice, ale sale.
Într-o zi, din acele timpuri ne-am îmbolnăvit. Avem dureri de burtă, cu senzații de greață și dureri de cap, așa din senin. Mama a dat fuga la bunica și a adus-o imediat la noi, să ne descânte de deochi.
În timp ce ne descânta într-o cană cu apă, cu băț de mătură și după ce mai întâi și-a înfipt o lingură în brâu, ca să avem leac, noi fiindu-i rude, ea ne-a întrebat:
- Mimișor! Ionică!
- Da, bunică!
- Ce-ați mâncat maicăi?
- Am mâncat ciorbă și ouă cu mărar și lapte bătut, făcute în tigaie, de mama.
- - Doar atât?
- Aha! Am mai mâncat vișine cu pâine, de dimineață și pe coastă pe la Geamăna am cules nițel măcriș și l-am mâncat.
- Asta nu face rău! Dar ia spune-ți-mi, v-ați întâlnit azi pe drum cu Veta Băzgoaica sau cu Lisandrina lui Dițoi? Ne uităm lung, unu la altul și Ionică răspunse, noi cunoscând deja procedura de consult a bunicii:
- Da bunico, ne întâlnirăm cu Băzgoaica. S-a uitat la noi și se mira că am crescut, însă a uitat să ne scuipe, să nu ne deochem. Ea se întoarse către mama zicându-i:
- Ooof, fir-ar a moarti! Asta a deocheat copiii. E strigoaică, s-a născut cu tichie pe ochi. Mama îi zise:
- O fi asta, că nu au mâncat nimic copiii, care să le facă rău.
- Asta e! Nu vezi, că nici nu pot să le descânt? Casc întruna, de mi-au dat lacrimile și cărbunii care-i stinsei în apă, se duseră toți la fund, sfârâind. Veta dăoache rău. Dacă se uită la cineva și se miră de el, fără să-și aducă aminte să-l scuipe, să nu-l deoache, poate să și moară, dacă acela adoarme cu deochiul.
Mama zise, minunându-se:
- Am auzit și eu de ăștia, care se nasc cu tichie. Umblă vorba, că puterea lor e în priviri și că s-ar întoarce, după moarte, dar nu prea cred.
- Ba să crezi! Ei pot să se întoarcă de pe lumea ailaltă și când mor, de obicei mai iau încă două suflete după ei, în șase săptămâni. Mama își făcea semnul crucii auzind toate astea, însă noi care eram prin preajmă, auzisem totul și am devenit foarte interesați de această taină, dorind să aflăm mai multe, pe seama ei. Mă dau aproape și o întreb pe bunica:
- Bunico! Cum fac strigoii de vin înapoi din lumea cealaltă? Prâslea cel Voinic a venit înapoi de pe celălalt tărâm, pe spinarea unei scorpii. Altfel nu se poate veni. Matale crezi că strigoii cunosc un drum secret pe care se întorc înapoi? Bunica mă privea abținându-se să nu râdă și mi-a zis:
- Curând întrebași curând să-ți fie leacul! Nu trebuie să fii atentă la ce vorbesc cei mari, că ei uneori mai spun prostii. Uite! Beți amândoi din cana asta de trei ori și după aia, apropiați-vă să vă dau cu apă descântată pe la buric, în capul pieptului și pe frunte, ca să vă treacă! Ne zise ea privindu-ne cu drag.
Noi ne apropiam cu cămășuțele ridicate. Ea după ce ne-a dat să bem din apa descântată cu cărbuni stinși, a luat între degetele un cărbune și puțină apă și ne-a făcut o cruce pe frunte, ne-a udat în capul pieptului și la buric, tot descântându-ne șoptit și căscând într-una, semn că eram deocheați. După puțin timp ne-a trecut, parcă ne luase răul, cu mâna.
Era o adevărată năzdrăvană bunica, însă noi după ce am aflat despre strigoi, nu ne-am resemnat să rămânem neștiutori. Era aceasta o mare taină, pe care eu și Ionică ne-am retras către muchea Gemenii la locul nostru secret, de întrunire să ne sfătuim cum să o dezlegăm singuri, având în vedere că adulții ne considerau prea mici pentru a discuta despre aceste taine cu noi.
Despre ce înseamnă moarte, ideile noastre erau cam confuze, că până atunci nu văzuserăm nici un mort.
Locul nostru secret era sub un măr crețesc, un ascunziș natural, format din tufișuri de salcie pletoasă crescute sub acel bătrân măr, pe hotarul cu vecinul nostru Ingineru, pe la jumătatea potecii din grădina noastră care ducea la Geamăna. Aici ne întâlneam deseori cu nepoata Inginerului, Mixandra, cea mai bună prietenă a noastră, cu vreo câțiva ani mai mare ca noi. Locul era ideal pentru a discuta liniștiți, nestingheriți de ochii și urechile altora sau ale fratelui nostru, Haralamb. Fiind destul de sâcâitor și gelos, el spunea mamei cu înflorituri, tot ce vorbeam sau făceam, din care cauză eram pedepsiți, uneori.
În acel nimiez, ne-am retras la umbra mărului, departe de urechile sale și Ionică mi-a zis:
- Ce spui Mimi? Crezi că strigoaica aia știe vreun drum secret, pe care pleacă când vrea ea, pe tărâmul celălalt și vine înapoi? Eu care eram puțin mai mare și știam la perfecție toate poveștile auzite de la tata, am răspuns:
- Eu cred că da! Ea știe un drum secret și mi-ar plăcea să-l descoperim și noi. Cred că e pe aici pe aproape dar ai auzit ce spunea bunica; doar strigoii reușesc să-l vadă. Noi nu putem dacă nu suntem strigoi și trebuie să pândim strigoaica, fără ca să ne vadă, să vedem pe unde intră ea pe lumea cealaltă și pe unde iese.
- Așa e! Dar cum facem? Cred că ea intră noaptea, ca să nu o vadă lumea. Ar trebui să nu dormim noaptea și să stăm la pândă. Mama n-o să ne lase, să ieșim noaptea.
- Ieșim când doarme mama. Dar crezi că ar fi bine să-i spunem și Mixandrei, să vină cu noi pe lumea ailaltă după strigoaică? Ionică răspunse repede:
- Nu, nu! Trebuie să aflăm doar noi secretul. E mai bine așa, că dacă află toată lumea, nu e bine. Își dă seama strigoaica că o spionăm și ne pedepsește. Știi ce m-am gândit eu?
- Ce? Hai, să o întrebăm pe mama, dacă vreunul dintre noi, nu vom fi strigoi! Poate ne-am născut cu tichie și atunci, am putea găsi drumul, singuri.
- Hai să o întrebăm, dar nu-i spunem de ce ne interesează, altfel, nu ne va lăsa, să căutăm drumul secret al strigoilor. - Bine!
Ne întoarcem acasă, adunând în treacăt din vie, câte un braț bun de buruieni, să îl dăm la porci. Câștigam astfel, bunăvoința mamei. Ne adora, când făceam treabă, fără să ne împingă ea, de la spate.
Văzându-ne că veneam cu brațele pline de buruieni și le-am dat porcilor, mama nici nu ne-a mai întrebat, pe unde ne-am pierdut vremea și ne privea mirându-se cât de cuminți deveniserăm, așa din senin. Ea culesese fasolea și întinsese tecile să se usuce, la soare. Ne-am apropiat și făcându-ne de lucru în jur ei, ne îndemnam din priviri unul pe altul, să abordăm subiectul care ne interesa. În cele din urmă, Ionică a deschis gura:
- Mamă! Eu sau Mimi aveam tichie pe cap, când ne-am născut?
Mama la o astfel de întrebare nu se aștepta deloc și pe moment rămase blocată privindu-și fiul stupefiată. În cele din urmă își reveni din uimire și supărată, răspunse:
- Mă! Voi ați ascultat la ce-am vorbit cu bunică-ta! Nu vați născut niciunul cu tichie și nu sunteți strigoi. Nu există așa ceva! Nu i-a văzut nimeni niciodată și să nu mai trageți cu urechea, la tot ce discută cei bătrâni! Ați înțeles?
Noi am lăsat spăsiți nasul în jos și am răspuns cuminți:
- Da mămico!
- Duceți-vă și vă odihniți acum și să vă iasă din cap prostiile, că o luați pe coaje. Ați înțeles?
- Da mămico! Am răspuns noi iar, cu un firicel de voce și ne-am retras sub dudul din spatele casei. Și acela era un loc preferat, pentru discuții private. Ne urcam în dud și în timp ce ne îndopam cu fructele sale dulci negre, murdărindu-ne de suc pe față, discutam ascunși de ramuri, inaccesibile încă lui Haralamb, pe care ne făcea plăcere să-l ținem la distanță când discutam chestiuni importante. Deși mic, acesta știa să devină foarte incomod pentru noi, așa că trebuia să fim cu ochii în patru. Parcă știa că-i ascundeam ceva, că se ținea ca scaiu după noi.
Odată ajunși în vârful dudului, ne-am așezat pe același comănac amândoi și Ionică mi-a zis cu voce scăzută:
- Ai auzit ce a zis mama? Nu suntem niciunul strigoi, că nu ne-am născut cu tichie.
- Am auzit! Păcat! În cazul acesta, va trebui să pândim strigoaica și o să fie cam greu, dacă va trebui să o urmărim și noaptea. Mi-e teamă că ne va vedea mama când vom ieși afară și nu ne va mai scăpa din ochi. Eu zic să-l întrebăm întâi pe tata, dacă strigoii cunosc o potecă secretă între lumea asta și lumea cealaltă. El știe toate alea și dacă-l rugăm amândoi, cred că el ne va lămuri secretul.
-Da! Cred că e bine să încercăm! El ne răspunde mereu bine la întrebări și nu ne ceartă deloc. Apoi, mie noaptea mi-e frică să merg la casa strigoaicei și să o urmărim. Are un câine și dacă-l lasă dezlegat ne latră și ne și mușcă. Ziua îl leagă, însă noaptea îi dă drumul. Mi-a spus mie Dan al lui nea Mitroi ieri, când am fost cu vaca pe deal, că e prietenul meu.
- Aha! Înțeleg! Să știi, că la câine nu mă gândisem. Și mie mi-e frică de el. Diseară când vine tata de la lucru, îl întrebăm. Dar să nu ne audă mama, că vorbim iar de strigoi, că ei nu-i place și ne ceartă.
- Da! Așa e!
Eu cu Ionică ne înțelegeam de minune și ne interesau cam aceleași lucruri. Mai cu seamă aveam amândoi o pasiune pentru dezlegarea misterelor și pentru lumea poveștilor. Seara când a sosit tata, am așteptat ca pe ghimpi, să terminăm de cinat, ca să-l urmăm apoi în casă și să-l descoasem despre taina cu strigoii. El a văzut că noi doream ceva. Ne-a chemat cu el în cameră și ne-a întrebat:
-Ce ați făcut voi azi? Ați mai necăjit-o pe mama voastră?
Noi am răspuns în cor:
- Nuu tată, am fost cuminți!
Eu am îndrăznit și l-am întrebat, când ne-a luat în brațe și ne-a așezat pe genunchi:
- Tăticule, noi vrem să te întrebăm ceva!
- Ia ziceți! Ce vreți, să știți, de data asta?
- Am dori să știm, dacă strigoii au o cărare secretă, pe care pot să se ducă oricând doresc, pe tărâmul celălalt și să se întoarcă înapoi. Tata a râs cu bunătate și ne-a alintat pe cap cu mâinile sale mari și bătătorite de muncă, însă atât de plăcute. Apoi ne-a întrebat:
-De unde v-a venit ideea asta? Ionică îi răspunde:
-Azi ne-a deocheat Băzgoaica, care e strigoaică. A venit bunica Gherghina și ne-a descântat de deochi, apoi, ne-am făcut bine, după ce ea ne-a dat să bem apă descântată și ne-a mânjit cu cărbuni și cu descântec pe frunte și pe la buric.
Noi am auzit-o cum îi spunea mamii, că strigoii se întorc înapoi de pe lumea cealaltă, când mor, să ia alți oameni cu ei. Atunci ne-am gândit, că strigoii trebuie să știi vreo potecă secretă, pe unde pot să treacă așa ușor, dintr-o lume în alta și am vrea să pândim strigoaica, ca să aflăm drumul, pe unde trece ea spre tărâmul celălalt. Vrem să ne ducem și noi să vedem tărâmul celălalt. Dacă-l găsim, poți să vii cu noi și matale! Tata s-a pus pe râs și ne-a strâns mai aproape de sine, apoi ne-a spus cu bunătate în glas:
- Oamenii când mor, chiar și Băzgoaica, sufletul lor se duce în cer. Acolo e lumea cealaltă, nu aici pe pământ și nu se mai întorc, până la vremea de apoi. Nu s-a mai întors înapoi nimeni, niciodată de acolo, după moarte și nici nu e posibil, așa ceva. Acum ea e vie și nu știe nici o cale, ca să ajungă pe tărâmul celălalt, care există doar în povești. Alea, ce ați auzit voi despre strigoi, sunt niște superstiții băbești. Nu există strigoi și dacă ea deoache, nu însemnă deloc, că e strigoaică. E o femeie normală, ca și noi. Voi ați înțeles greșit. Lumea cealaltă poate fi văzută doar de sufletul oamenilor, după ce pleacă în cer pentru totdeauna. Nu a văzut nici un om de pe pământ, până acum, acea lume. Nu trebuie, să plecați voi, să o căutați. Lumea cealaltă nu e același lucru, cu tărâmul celălalt, din poveștile ce vi le-am spus eu. Când vreți să aflați ceva, întrebați-mă, că vă spun tot, ce vreți, să știți. Ați înțeles?
- Da tată! Am răspuns noi fericiți. Ne spui o poveste acum?
- Vă spun, dar trebuie, să-mi promite-ți, că nu plecați niciodată, în căutarea lucrurilor din povești. Eu v-am promis, că vă ajut, să descoperiți orice secret. Trebuie doar să mă întrebați, nu să plecați singuri, fără să mă înștiințați. Ați înțeles? - Daa, tată!