Galeria Cuhnia din cadrul Palatelor Brâncoveneşti Mogoşoaia găzduieşte, pînă pe 31 ianuarie 2014, expoziţia de sculptură Metamorphosis vinculorum, semnată de Gheorghe Maftei-Mafu. Proiectul a pornit de la cîteva lucrări de sine stătătoare, realizate anterior în marmură şi metal, pe care artistul le-a văzut împreună şi, mai mult, le-a considerat puncte ale unei axe de dezvoltare pentru o nouă idee. În relaţie cu acestea, a gîndit seria de piese inedite corespunzătoare metamorfozelor expuse la Mogoşoaia, prin care diverse coordonate ale unor perioade de creaţie experimentate în trecut au prins un alt contur. Nu este vorba despre variaţiuni pe o temă dată sau despre tratarea instalaţiei expoziţionale ca puzzle, ci despre decontextualizare şi recontextualizare, despre plierea noului pe vechi.
În general vorbind, artiştii pendulează între momente de acumulare şi clipe de graţie, în care găsesc soluţiile prin care să se exprime. Restul este o parte care ţine doar de meşteşug, deloc de neglijat, dar care nu trebuie confundat cu arta propriu-zisă. Recunoaşterea de către comunitatea profesională şi public coincide adeseori, oricît de cinică ar părea afirmaţia, cu un nivel de plafonare, de criză manieristă a protagonistului. Gheorghe Maftei este tipul de creator care nu ezită să rişte, ceea ce îl interesează fiind depăşirea limitelor conjuncturale. Inspirat, acesta a optat pentru calea de mijloc, altfel spus, a mizat pe cartea folosirii experienţei profesionale, fără schimbări radicale şi substituţii dramatice. Paşi mici, dar siguri, salutari în perspectivă temporală. Un risc calculat, la baza căruia stau echilibrul şi măsura, de fapt evitarea stării de confort echivalent cu rutina.
Mafu vizează surprinderea ideii de sacru, a legăturilor şi a firelor nevăzute care unesc toate elementele lumii. Folosirea deopotrivă a pietrei şi metalului, alternarea formelor implozive cu cele expansive, coexistenţa figurativului şi abstractului, a volumelor negative şi pozitive trimit spre eoni şi subsumare. Ordinea, în sensul de nonentropie, guvernează lumea unui artist pentru care nimic nu este întîmplător sau fără rost. Expoziţia a fost gîndită în relaţie cu spaţiul (Cuhnia Ansam - blului Mo goşoaia), în special cu modul în care acesta primeşte lumina naturală.
Iniţial, pietrei şi metalului trebuia să li se alăture lemnul, un anume lemn, un trunchi de nuc aflat de cîţiva ani în atelier, dar energia acestuia ducea expoziţia într-o zonă diferită de ceea ce intenţiona să spună artistul cu această ocazie. Căldura materialului şi calitatea lui de posibil combustibil ar fi intrat în conflict, de fapt în redundanţă cu vatra în care se cocea pîine pe vremea lui Brâncoveanu. Pentru cititorul care nu a fost încă în Cuhnia de la Mogoşoaia, spaţiul central de expunere a acesteia este vechea vatră, cu o suprafaţă de zeci de metri pătraţi. În expunere a intrat, în final, şi o suită complementară de desene, care îşi au locul potrivit pe pereţi, ritmînd asizele de cărămidă, altfel extrem de puternice din punct de vedere vizual.
Gheorghe Maftei-Mafu este un artist al formelor semiînchise, stabile, al căror centru de greutate se suprapune peste centrul sferei virtuale în care pot fi înscrise geometric lucrările sale. Ca modus operandi, sculptorul propune soluţii morfologice decupate, cu ghilimelele de rigoare, din creaţia brâncuşiană şi trecute cîteodată prin „filtrul Apostu“. Artistul mizează pe cartea finito, ducîndu-şi lucrările pînă în punctul în care efortul de imaginaţie din actul receptării este eludat. Suprafeţele rămase neşlefuite au mai degrabă rol de catalizator al finisajelor pe care le potenţează prin sublinieri aleatorii.
Ceea ce contează este jocul luminii cu texturile materialelor folosite. Poate fi adus în discuţie şi elogiul opacităţii, ca atribut fără conotaţii culturale, în nici un caz peiorative. Este vorba de - spre reflexul artistului sticlar de a aboli transparenţa şi translucidul întru asimilarea magică a noului mediu pe care l-a adoptat (Mafu a absolvit în 1980 „Sticla“, la Institutul Grigorescu).
Dacă în sculpturile de marmură, artistul caută simplitatea formei monolitice, vocile materiei, iconicul şi ancestralul, un cu totul alt tip de discurs are cînd se confruntă cu metalul. Părţile au în mod paradoxal relaţii simultane de subordonare şi coordonare cu întregul, faţă de care îşi păstrează independenţa maximă. Ino vaţia formei organice este una dintre mize, ca şi asocierea culturală. Pentru a exemplifica cele afirmate, una dintre lucrările de bază ale expoziţiei este concepută ca o posibilă scară în dublă rampă, o aripă fiind realizată din segmente eliptice în retragere, cealaltă dintr-o ţesătură de ochi. Punctul lor de convergenţă este o semisferă care are adosat un profil unghiular drept. Metafora ar fi că atît calea sensibilă, cît şi cea inteligibilă pot conduce la un acelaşi rezultat, al cunoaşterii luciferice. În artă şi nu numai, sînt lucruri care se spun, lucruri care nu se spun şi lucruri care rămîn de spus. Conform acestei idei, titlul expoziţiei trimite spre o parte nerostită, fiind decupat dintr-o sintagmă mai largă: metamorphosis vinculorum captivitatis in vincula amoris. Cu alte cuvinte, la Mafu nimic nu este ceea ce pare la prima lectură; întotdeauna este mai mult.
Mihai Plămădeală
-->
Răspunsuri