Nicodim Munteanu (n. 6 decembrie 1864, Pipirig, judeţul Neamţ - d. 27 februarie 1948,Bucureşti), pe numele său de botez Nicolae, a fost al doilea patriarh al României, membru de onoare al Academiei Române din 5 octombrie 1918.
Biografie
S-a născut la data de 6 decembrie 1864 în satul Pipirig, judeţul Neamţ. Părinţii săi erau ţărani înstrăriţi şi la rândul lor vor îmbrăţişa viaţa mohală, la bătrâneţe.
Nicolae a absolvit şcoala primară în anul 1882, an în care a intrat la Seminarul de la Socolapentru a-şi continua studiile. A absolvit Seminarul ca şef de promoţie, după care a plecat la Kiev, Ucraina, în anul 1890, pentru a urma cursurile Academiei teologice din acel oraş. În vacanţa de vară a anului universitar 1894, aflându-se în Moldova natală, a fost hirotonisit ierodiacon şi a primit numele de monahal de Nicodim. În anul 1895 a obţinut licenţa în teologie şi a fost invitat să rămână la Kiev, dar s-a întors totuşi în România. În ţară a fost hirotonisit ieromonah (preot călugăr), numit mare ecleziarh şi predicator al catedralei mitropolitane din Iaşi, în anul 1896. În anul 1898a fost ridicat la rangul de arhimandrit şi a preluat funcţia de vicar administrativ.
A fost chemat la Galaţi de episcopul Pimen Georgescu al Dunării de Jos, care l-a numit arhimandrit de scaun, tot un fel de vicar administrativ. Între anii 1903 - 1909Nicodim a funcţionat la Galaţi ca director al Seminarului "Sf. Andrei" şi tot în acelaşi interval de timp a publicat primele sale predici, în volumele intitulate "Cuvântări liturghice" şi "Călăuza creştinului în Biserică".
În anul 1909a revenit în Moldova alături de protectorul său, Pimen, devenit acum mitropolit al Moldovei. Mitropolitul Pimen îl hirotoniseşte pe Nicodim arhiereu şi îi acordă titlul "Băcăuanul", numidu-l vicar al Mitropoliei.
În anul 1912 arhiereul Nicodim este solicitat ca mitropolit primat la Bucureşti, dar refuză această ofertă, acceptând însă scaunul eparhiei Huşi, care i s-a părut mai potrivită pentru sine. Ca episcop de Huşi, pe lângă alte activităţi, a publicat împreună cu colaboratorii săi "Mica Biblie".
După Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, a primit în iunie 1918 funcţia de locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, cu sarcina de a reorganiza Biserica din această provincie românească. Ulterior, Nicodim a revenit la Huşi, unde şi-a continuat activitatea până în anul 1923, când s-a retras la Neamţ, ca stareţ, funcţie ce o va ocupa timp de unsprezece ani.
Patriarhul Nicodim
Datorită operei sale cărturăreşti, a fost ales membru de onoare al Academiei Române la data de 15 octombrie 1918. Universitatea din Cernăuţi l-a proclamat "doctor honoris causa".
Pe 23 ianuarie 1935 a fost ales mitropolit al Moldovei, cu sediul al Iaşi, ca urmare a morţii mitropolitului Pimen. Aici va tipări în anul 1936 "Biblia ilustrată" şi va traduce 24 cărţi din Vechiul Testament, pentru ediţia sinodală a Bibliei din anul 1936. Textul acestei Biblii va sta la baza ediţiilor Bibliei din anii 1968, 1975 şi 1982.
În urma morţii patriarhului Miron Cristea în anul 1939, a fost chemat ca patriarh al României, dar a refuzat să candideze la această funcţie. Pentru că până la urmă Nicodim a fost nevoit să îşi depună candidatura la patriarhie, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales patriarh al României la data de 30 iunie 1939.
În condiţiile grele datorate izbucnirii celui de-al doilea război mondial şi a situaţiei politice instabile din România, patriarhul Nicodim şi-a anunţat hotărârea de a se retrage de pe scaunul patriarhal, invocând vârsta sa înaintată, precum şi o boală a inimii, care îi provoca dificultăţi serioase. Cererea i-a fost însă respinsă, astfel încât va mai solicita în două rânduri să i se aprobe retragerea din funcţie. Nici aceste cereri nu i se vor aproba, astfel încât Nicodim nu va avea de ales şi va rămâne patriarh al României.
Pe când se afla la mănăstirea Neamţ, pentru odihnă, în august 1947, patriarhul Nicodim a făcut congestie pulmonară, astfel încât în noiembrie acelaşi an a fost dus la Bucureşti cu un tren special, pentru acordarea de îngrijiri medicale.
Cu tot efortul medicilor de a-l salva, patriarhul Nicodim a murit la 27 februarie 1948, în vârstă de 83 ani.
A fost înmormântat în partea dreaptă a pronaosului Catedralei Patriarhale, alături de primul patriarh al României, Miron Cristea.
SURSA: http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Nicodim_Munteanu
Nicolae Kalinderu, - autorul primului tratat de medicină internă din România
La mijlocul secolului al 19-lea, trei mari savanți aveau să revoluționeze medicina românească - Victor Babeş, George Assaky și Nicolae Kalinderu. Acesta din urmă, primul internist român ale cărui lucrări au fost cunoscute în străinătate, după afirmația prietenului său, Victor Babeș, este considerat unul dintre cei mai mari clinicieni interniști și primul clinician cercetător din țară.
Nicolae Kalinderu s-a născut pe 6 decembrie 1835, la București, într-o familie, se pare, de origine turcă. Tatăl său se numea Kalinderoglu, ceea ce în turcă înseamnă „fiul filosofului”. A studiat la Facultatea de Medicină din Paris, unde a fost influențat de medicina experimentală a lui Claude Bernard și de teoria bacteriologică a lui Louis Pasteur.
În 1874, după ce şi-a susţinut teza de doctorat la Paris, a revenit în România, unde a devenit medic primar de boli interne la Spitalul Colentina şi apoi la Spitalul Brâncovenesc. În timpul Războiului de independență a condus serviciul de ambulanță de la Turnu Măgurele.
Cu ocazia înoirii corpului medical şi universitar din Bucureşti, care a avut loc în 1887, au fost numiţi profesori, în cadrul Facultății de Medicină din Capitală, trei mari medici: Victor Babeş, George Assaky şi Nicolae Kalinderu.
Membru corespondent al Academiei de Medicină din Paris, profesorul Kalinderu a realizat lucrări științifice care au devenit cunoscute în străinătate, fiind autorul primului tratat de medicină internă din literatura medicală românească, intitulat „Lecţiuni de clinică medicală” (1892). Cu prilejul unui discurs ţinut la Academia Română după moartea lui Nicolae Kalinderu, prietenul său, Victor Babeș, spunea că îl consideră „primul internist român ale cărui lucrări au fost cunoscute peste hotarele ţării”.
Istoria medicinei româneşti îl menţionează drept unul dintre cei mai mari clinicieni internişti, cel care a adus elemente noi în clinica medicală românească: o orientare histopatologică şi fiziopatologică. De asemenea, Kalinderu a fost primul clinician cercetător din România şi primul clinician care a înfiinţat un laborator ataşat clinicii sale.
Împreună cu Victor Babeș, a inițiat studii care au avut o mare influență în domeniile histologiei, microbiologiei, diagnosticului și epidemiologiei leprei. A studiat meningita tuberculoasă la adulți, miopatiile și anevrismul sifilitic al aortei. De asemenea, a inițiat o serie de măsuri practice în vederea combaterii leprei și a înființat izolatorul de la Răchitoasa.
Nicolae Kalinderu încetează din viață pe 16 aprilie 1902, la Ciulnița, în județul Argeș.
Colecționar de artă
Dincolo de pasiunea sa pentru medicină, Nicolae Kalinderu a fost și un iubitor al artei. Împreună cu fratele său, Ioan, administrator al domeniilor Coroanei Regale şi membru al Academiei Române, a cumpărat mai multe tablouri de-a lungul timpului, pentru ca apoi să înfiinţeze Muzeul de Artă al României. Din 1914, printr-un act de donație, colecțiile sale impresionante de obiecte reprezentative pentru arta medievală, arta tradiţională românească, dar şi cea franceză, italiană, flamandă şi germană, au revenit statului. În timpul celui de-al doilea război mondial, clădirea în care se aflau a fost bombardată, iar o parte dintre colecţii au fost distruse. În 1946, muzeul este desfiinţat, iar colecţiile revin Muzeului Naţional de Artă şi Arheologie. În imobilul aferent muzeului au funcţionat, de-a lungul timpului, Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” şi Uniunea Artiştilor Plastici din România. Din 2005 a trecut sub administrarea Muzeului Naţional de Artă al României. Parte dintre colecțiile fraților Kalinderu se găsesc acum la Muzeul Colecţiilor de Artă din Bucureşti
-->
Răspunsuri
un articol interesant