Căderea Romei celei noi și mucenicia ultimului împărat Constantin
Un scenariu inevitabil
Din coincidență sau nu, întemeietorul legendar al Romei celei vechi a fost Romulus, iar ultimul împărat roman în Occident se numea Romulus Augustulus. În același mod, istoria pare să se fi repetat și în partea estică a imperiului: întemeietorul Romei celei noi, al Constantinopolului, a fost Constantin cel Mare, iar ultimul împărat al romanilor a purtat același nume: este vorba de Constantin al XI-lea Paleologul.
Căderea Constantinopolului în 1453 a devenit inevitabilă începând cu secolul precedent. Cu toate că Andronic al III-lea Paleologul a reușit într-o oarecare măsură să țină sub control multiplele crize cu care se confrunta imperiul, odată cu moartea sa, situația s-a înrăutățit ireversibil.
Războaiele civile din 1341-1347 și 1352-1354, suprapuse peste criza economică, confruntarea radicală a diferitelor categorii sociale și lipsa de unitate politică și religioasă au făcut că Imperiul Roman în Orient să nu-și mai revină niciodată.
Monahul Ioasaf Hristodul (fostul Împărat Ioan al VI-lea Cantacuzino) a descris în acest fel urmările acelor ani tulburi: „Acesta a fost războiul care a dus la distrugerea totală (a imperiului) și care a redus marele imperiu al romanilor la o debilă umbră a sinelui din trecut”.
Însă lovitura mortală asupra Imperiului Roman în Orient (bizantin) a fost dată de ravagiile puterilor străine, cu precădere ale otomanilor. Era evident că urmașii lui Constantin cel Mare nu puteau să se ajute singuri, astfel încât căutarea sprijinului militar occidental (în special cel maghiar) pentru salvarea Constantinopolului a început încă din primii ani ai domniei lui Ioan al V-lea Paleologul (1341-1391).
Dar numai după ce avansarea otomanilor în Balcani a devenit o amenințare iminentă la adresa Regatului Ungariei, proiectele și negocierile în acest sens au început să se concretizeze; mai precis în timpul domniei lui Manuel al II-lea Paleologul și al regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg (ulterior încoronat împărat romano-german). În 25 septembrie 1396 s-a desfășurat celebra bătălie de la Nicopole, prima înfrângere majoră a unei cruciade de către otomani.
După unirea de la Ferrara-Florența din 6 iulie 1439, proiectul de salvare a Constantinopolului a fost imediat pus în execuție de către Papalitate. Totuși, în realitate, unirea Bisericilor nu s-a impus decât în teritoriile bizantine controlate de italieni.
Legatul papal, cardinalul Iulian Cesarini, a rezolvat în 1440 disputa politică internă a Ungariei, prin alegerea regelui Poloniei Vladislav ca rege al Ungariei. După care, mobilizând toate resursele și forțele Ungariei și având participarea mai multor forțe creștine, inclusiv a Domnului Țării Românești, Mircea al II-lea, s-a lansat Cruciada de la Varna, aceasta fiind concretizarea proiectului și a negocierilor de aproape un secol între bizantini și latini pentru salvarea Constantinopolului.
Însă, cruciada a fost înfrântă în 10 noiembrie 1444 de către trupele Sultanului Murad al II-lea. Regele Vladislav și Cardinalul Iulian Cesarini și-au dat viața în timpul bătăliei.
De atunci, Constantinopolul a rămas absolut vulnerabil; nici Occidentul, nici celelalte state ortodoxe nu-i mai puteau oferi niciun sprijin semnificativ, iar căderea lui a devenit doar o chestiune de timp.
Căderea orașului
Cucerirea Romei – celei vechi și a celei noi – a fost o preocupare constantă a multor forțe islamice încă de la întemeierea lor, iar acest vis a fost realizat de Sultanul Mahomed al II-lea „Cuceritorul”.
Totuși, când acesta a urcat pe tronul Imperiului Otoman, în 1451, la vârsta de numai 19 ani, europenii nu l-au perceput ca pe o amenințare serioasă. Din contra, ospitalitatea lui față de diplomații occidentali i-a creat în curțile europene o imagine favorabilă, care l-a ajutat să încheie tratate cu Ungaria și cu Veneția, principalele forțe creștine care i-ar fi putut ajuta pe bizantini.
Însă optimismul europenilor s-a dovedit a fi fals după o perioadă foarte scurtă de timp. Pregătirile otomanilor pentru asediul Constantinopolului au început chiar în același an, iar trupele Sultanului au început să se adune la începutul anului 1453 în jurul Adrianopolului, ajungând la aproximativ 50-80 de mii de soldați și numeroase artilerii grele. Aceste forțe au cucerit mai întâi așezămintele bizantine minore din apropierea Constantinopolului.
Efectivele de care dispunea Constantin al XI-lea Paleologul erau considerabil mai mici, doar garnizoana orașului, câteva sute de voluntari străini și orășeni echipați precar, totalizând aproximativ 10-30 de mii de persoane.
Printre voluntarii străini se numărau susținătorii principelui otoman Orhan Çelebi, recruți din Creta Venețiană, 200 de napolitani conduși de legatul papal, cardinalul Isidor de Kiev, iar cel mai important contingent străin provenea din Genova: 400 de soldați din Genova și 300 din Chiosul Genovez, conduși de Ioan Giustiniani. Aceștia au sosit în Constantinopol pe 29 ianuarie 1453.
La scurt timp după aceea, realizând că nicio altă forță nu mai putea veni în ajutorul său și că nu mai exista nicio soluție diplomatică pentru a-și salva orașul, împăratul a poruncit închiderea porților Constantinopolului.
În acel moment, singurul sprijin la care orășenii mai puteau spera era credința lor strămoșească, cea ortodoxă, care le-ar fi oferit mântuirea, nu trupească, ci sufletească. Tot astfel, au fost mulți israeliți contemporani cu Mântuitorul, care L-au văzut drept un Mesia politico-militar și au fost dezamăgiți, dar cei care L-au primit cu adevărat în inimile lor și-au dobândit mult-dorita mântuire, o Împărăție a Cerurilor mai elevată decât mântuirea pe care ei își imaginau și care era doar o împărăție terestră.
Bătălia pentru Constantinopol a fost lipsită de incertitudini. Asaltul propriu-zis a început în luna aprilie și, în noaptea zilei de 22 mai, s-a întâmplat o eclipsă de lună, urmată de o ceață densă care a acoperit întregul oraș. Acest eveniment a afectat grav moralul apărătorilor orașului, căci, conform unei legende vechi, Sfântul Constantin cel Mare ar fi „profețit” căderea orașului său odată cu apariția unui astfel de semn.
Otomanii au ocupat orașul la 29 mai 1453, iar, conform cutumelor de război ale vremii, Sultanul le-a permis cuceritorilor trei zile de jaf, violuri și ucideri. Nu doar orășenii au fost victime, ci și Bisericile, Moaștele, Icoanele și manuscrisele sfinte au fost profanate. Distrugerile au fost atât de înspăimântătoare încât, când a pășit în orașul cucerit, însuși Sultanul s-a plâns de starea deplorabilă în care acesta se afla.
Sfântul Mucenic Constantin Paleologul, Împăratul Romanilor
Ultimul Împărat al Romanilor, Constantin al XI-lea Paleologul, nu și-a abandonat credința, patria și poporul în schimbul vieții, deși otomanii ar fi fost dispuși să-i ofere astfel de alternative. Pentru acest act de vitejie, responsabilitate și loialitate, mulți greci l-au considerat și încă îl consideră un erou național și un Sfânt Mucenic, chiar dacă nu a fost niciodată canonizat.
În 28 mai, toți apărătorii orașului și orășenii rămași, fie că erau ortodocși sau nu, s-au adunat într-o procesiune solemnă cu Sfintele Moaște, cântând în greacă și latină. După această procesiune, împăratul s-a întâlnit cu mai-marii orașului și cu comandanții militari, mulțumindu-le pentru devotamentul lor și îndemnându-i să fie dispuși să moară pentru credință, patrie, familie și monarh, căci, în acel moment, toate aceste patru criterii erau pe deplin îndeplinite.
În același timp, la Catedrala Sfintei Înțelepciuni se săvârșea Sfânta Liturghie; oamenii se adunau, se rugau, plângeau, se spovedeau și se împărtășeau. Gheorghe Sphrantzes scrie că însuși împăratul s-a împărtășit de Trupul și Sângele lui Hristos. După aceasta, împăratul a mers la Palatul Vlaherne, unde și-a cerut iertare tuturor celor prezenți. În acea noapte, a făcut o ultimă inspecție a liniilor de apărare și s-a pregătit pentru lupta finală.
Trupul lui nu a fost găsit niciodată. Din acest motiv, s-a născut faimoasa legendă a „împăratului devenit marmură”, conform căreia Îngerii l-ar fi transformat pe ultimul împărat într-o marmură când otomanii au intrat în oraș și l-ar fi ascuns într-o peșteră de lângă Poarta de Aur. Se spune că într-o zi împăratul se va întoarce să-și recâștige orașul.
O altă legendă povestește despre doi preoți care săvârșeau Sfânta Liturghie în Catedrala Sfintei Înțelepciuni când primii soldați otomani au pătruns în catedrală. Aceștia s-ar fi ascuns miraculos în pereții catedralei și se vor întoarce să termine Sfânta Liturghie când orașul va deveni din nou creștin.
Cu toate acestea, cea mai probabilă ipoteză este că ultimul împărat al Romanilor a murit ca un Mucenic, luptând împreună cu ceilalți apărători ai orașului.
Este bine-cunoscut faptul că ultimii împărați ai Dinastiei Paleologilor aveau o politică favorabilă unirii cu Biserica Catolică, pentru a obține sprijinul militar al lumii catolice. Constantin al XI-lea Paleologul nu a fost o excepție. Însă, contrar unei percepții înguste, spre deosebire de predecesorii săi, Ioan al VIII-lea și Ioan al V-lea, Constantin al XI-lea niciodată nu a depus un jurământ de fidelitate față de Papalitate.
Cu toate că a fost constrâns să permită pomenirea papei în cadrul Sfintei Liturghii de la Catedrala Sfintei Înțelepciuni, mărturiile textuale ale anti-unioniștilor celebri precum Ghenadie Scholarios și Gheorghe Sphrantzes (care l-au cunoscut personal pe ultimul împărat) vorbesc foarte favorabil despre Ortodoxia credinței și curăția vieții ultimului împărat.
Însă, mai important decât atât, conștiința istorică a poporului grec niciodată nu l-a perceput ca pe un împărat care și-a vândut credința și nici nu i-a atribuit lui vina de a fi atras o pedeapsă divină care a dus la căderea orașului.
Precum Sfântul Constantin cel Mare, mama lui Constantin al XI-lea Paleologul, ultimul împărat bizantin, se numea tot Elena. După moartea soțului său, Manuel al II-lea Paleologul, în 1425, Elena a intrat în monahism la Mănăstirea „Doamna Marta” din Constantinopol și și-a asumat numele de monahie Ipomoni. Ea este recunoscută ca o Cuvioasă de Biserica Ortodoxă și are două zile de sărbătoare: 13 martie și 29 mai.
Ce a însemnat căderea Constantinopolului pentru noi?
Pentru lumea occidentală, căderea Constantinopolului a însemnat mai întâi un șoc geopolitic, dar în același timp a reprezentat și o oportunitate imensă – datorită intelectualilor bizantini refugiați în Occident și a unei reorientări către Oceanul Atlantic – toate acestea au contribuit la nașterea unei epoci noi, cea a marilor descoperiri geografice și a expansiunii globale a Occidentului și formarea primelor semințe ale modernității.
Însă pentru popoarele ortodoxe din Sud-Estul Europei, momentul 1453 a însemnat „inaugurarea solemnă” a celor patru secole de jug otoman, sub care ele nu doar că au devenit dependente politic de o forță necreștină, ci și dezvoltarea economică, culturală și intelectuală a acestor popoare a fost profund inhibată. Aceasta a fost una dintre cauzele principale ale decalajului de dezvoltare dintre Europa de Vest și Europa de Sud-Est.
Convertirea otomanilor la Ortodoxie, sperată chiar și Sfântul Grigorie Palamas, nu s-a întâmplat decât în cazurile individuale și absolut excepționale – aici doresc să-l pomenesc pe Sfântul Mucenic Ahmet Caligraful, convertit la Ortodoxie și ucis de „compatrioții” lui după trup, dar cinstit de adevărații lui „compatrioți”, cei după credință. Din contra, convertirea ortodocșilor la Islam era mult mai frecventă. Practic, când cineva renunța la credința ortodoxă, renunța și la identitatea etnică și culturală pe care o avea înainte, pentru a se asimila în rândul elitei otomane.
Kenan Wang
Sursa: http://basilica.ro.
-->
Răspunsuri