Artistul – un preafericit?

[ELENA AGIU-NEACSU]

Masca... Da, masca... Nu vă fie de mirare, dar involuntar purtăm cu toţii o mască şi simţim acut nevoia s-o dăm jos din când în când măcar. Ei bine, din acest punct de vedere artistul poate fi considerat un fericit, căci el şi numai el se poate dezlănţui, el poate rupe chingile lumii ipocrite, făţarnice şi se poate manifesta liber, nonconformist prin arta sa: literatură, pictură, sculptură, muzică...
Creaţiile artistice nu sunt altceva decât expresia frământărilor, a luptelor interioare ale eu-lui sufocat în goana avidă după absolut, în continua căutare a sinelui pierdut, expresia luptei continue a artistului cu masca impusă de o lume duplicitară. Pentru că lucrările sale, fie ele poeme, picturi, sculpturi, simfonii scot la iveală adevărul, dau jos masca.
Poleiala este dată cu desăvârşire la o parte şi eu-l se dezvăluie frust, gol, nefardat, nepomădat, în toată splendoarea şi chiar ne înspăimântă cât poate fi de tulburat. Este dureros să porţi mereu o mască şi chiar simţi nevoia descătuşării, a eliberării, iar artistul are acest har. De fapt, acesta este asul său din mânecă în lupta continuă cu propriul eu măcinat de incertitudini şi cu lumea dinafară prefăcută, mincinoasă, schimbătoare, de iluzii vânzătoare. Aflat într-o perpetuă căutare a propriei voci, a propriului eu rătăcit cândva, nu se ştie când, el are marea şansă de a descoperi prin arta sa noi şi noi universuri interioare şi exterioare, cu scopul nobil de a le dezvălui şi semenilor. S-ar putea spune chiar că opera artistului este ofranda cea mai de preţ închinată zeilor în semn de recunoştinţă pentru darul primit de el la naştere.
Menirea artistului este aceea de a crea şi de a ilumina şi când a înţeles acest lucru, se poate considera cu desăvârşire împlinit. Poate da jos masca cu seninătate şi, privind lumea din Înalt, poate exclama asemenea lui Hyperyon: „Trăind în cercul vostru strâmt, / Norocul vă petrece, / Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor si rece." (Mihai Eminescu, „Luceafărul”)