Viaţa? Calvar sau fericire? Efort sisific de a ajunge pe vârfuri…
Dar mai ales cădere şi dărâmare…Deşertăciune ca-n Eleziast: “M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare şi iată: totul este deşertăciune şi vânare de vânt…”
Cad şi se ridică împăraţii, se năruiesc lumi, peste civilizaţii cresc păduri, se nasc alţi oameni şi mor şi ei. Toţi caută Fericirea, Izvorul Fericirii, dar a găsit-o cineva, a găsit cineva acel Izvor al Fericirii care să ne facă egali cu Zeii?
Au fericirea e-n dragoste? Sau în averi? Sau în mărire? Am fost şi am rămas un răsculat al ordinii publice, am oferit viaţa pe tavă Împăratului după ce m-am convins că Izvorul Fericirii e o ficţiune. Se zvonea că o simplă atingere a acelei ape face din om o sărbătoare continuă. Zvonuri, minciuni, taine neîmplinite! Se zice c-ar exista undeva acel Izvor, că-l studiaseră alchimiştii şi găsiseră-n apele lui o substanţă halucinogenă care te transpune-n altă lume, în lumea ideală a visului…Învăţaţii au răscolit marile biblioteci cu hărţile lor cifrate, dar n-au reuşit să dea de el. Nimeni nu mai ştie de aceste misterioase hărţi. Cei ce le întocmiseră avuseseră o soartă crudă: moartea! Apoi s-a încins molima delaţiunii! Se urmăreau şi se spionau unii pe alţii; de la copii la părinţi, de la prelaţi până la Împărat. Mulţi plecaseră în căutarea lui, dar puţini s-au mai întors şi, aceştia, bătrâni şI bolnavi şi şi-au găsit locurile prin adăposturile unor vechi abaţii, mulţumiţi cu un acoperiş deasupra capului şi c-o bucată de pâine, închinându-şi viaţa Domnului. Şi- au devenit schimnici! Ca-n grotele himalaiene brahmanii sau ioghinii, vecini cu şerpii şi cu crocodilii. Mulţi urmaseră calea lui Iisus Nazariteanul, dar fuseseră prinşi şi crucificaţi. Trupurile lor lăsate pradă ciorilor şi vulturilor, puţeau în văzul oamenilor pe la răspântii…
Timp nedefinit al unui Ev Mediu întârziat într-o cetate din Marele Imperiu. Un Nero nenorocit, domnitor peste tot şi toate…Imperiu întins ca o enormă carapace peste inimile noastre şi peste tot pământul…
Mi-am încercat şI eu norocul. Am plecat în căutarea Izvorului cam pe la apusul soarelui când se lasă răcoarea pe pământ. Soarele, înjunghiat, pe cer îşi prelingea vlaga căldurii peste tot, se transformase-ntr-un enorm incendiu roşietic carea ardea pe linia orizontului. Şi ce umil m-am simţit eu în faţa acestui spectacol magnific! M-am înfricoşat, dar m-am îmbărbătat singur: Înainte!
Să fi mers toată noaptea. Spre dimineaţă, obosit, m-am oprit la un han, un han undeva într-un enorm deşert. Acolo lume multă, din lumea bună a Imperiului: negustori, filozofi, retori, prelaţi, spioni, curteni, magicieni, duci, ducese, îmblânzitori de şerpi din Indii, mahomedani cu dragostea lui Alah în inimi, cardinali de Vatican, soldaţi şi ofiţeri din armata imperială, vânzători de ibrişin şi mătase din îndepărtata Chină, negustori de cereale din câmpiile evropeneşti, toţi stau la taifas şi torc firul lung al timpului…
M-am aşezat şi eu la o masă lângă trei asemenea oameni necunoscuţi şi am tăcut. Priveam lumea aceea pestriţă care se destrăbăla cu cadâne, vin şi muzichie şi m-am gândit ce mare este grădina lui Dumnezeu.
-Jupâne, zic eu, văzându-l pe hangiu după ce m-am dezmeticit, adu-mi şi mie o ulcică cu vin!
Şi aştept şi privesc. Şi privesc şi aştept ca un intrus într-o lume din Şeherezada.
-La Roma?- mă întrabă unul din comesenii mei.
Nu-i răspunsei, îl privii insistent, era un om chelos cu două fire de păr în vârful capului, rotofei, cu o burtă umflată şi cu nişte picioare groase, un fel de butoi enorm, după ochi şi după culoarea feţei, fiu al lui Mahomed.
-Nu!- zic eu şi iar tac, văzându-l cum îl scot din fire pe burticos. Şi tace şi el invidios de tăcerea mea câteva minute cu o fleică de carne de berbec în gură, rumegând-o între dinţii lui rari. Apoi după ce o înghiţi, mormăi ceva printre dinţi:
-Eu merg la Biblioteca Babel!
Musulmanul, îmi zisei eu, probabil că este un mare învăţat şi merge să se adape la izvoarele înţelepciunii antice. Mă întrebai dacă nu cumva era elev al lui Socrate. Dar după câtva timp îmi dădui seama că era un spion, un sperjur…Şi asta după felul cum punea întrebările. Căci începea prea diplomaticeşte, spunând despre el cam ceeace voia să afle despre mine.
Veni hangiul cu bărdaca de vin şi-mi făcu şmechereşte cu ochiul. Nu pricepui semnul dar nici nu plătii cu gândul să mai iau una căci eram obosit. Şi-mi întorsei privirile spre al doilea comesean. Era un blond spălăcit, părea fiul lui Izrael, din ramura esenienilor, bărbos, slab, scofâlcit, sfârşit ca un câine bolnav de lepră:
-Merg la Cezareea- se trezi el vorbind singur- la vestiţii doctori din Cezareea! Am o boală grea de care aş dori să mă vindec căci am o soţie tânără şi frumoasă şi averi nemăsurate care-mi rămân de izbelişte!
Cita mereu pe Avicena:
-Medicina- zicea el, dându-se mare- esta arta de a păstra sănătatea…sau: Trupul să fie una cu sufletul căci dacă unul se rătăceşte, se rătăceşte şi celălalt! Dar el nu prea aplica sfaturile lui Avicena căci, îndată ce a văzut hangiţa, s-a-ntors către ea şi i-a strecurat un taler printre ţâţele ei ţuguiate în sân, strângând-o la piept şi şoptindu-i vorbe de amor la ureche.
-Il vivere e un correre alla morte!- zise el citândul pe Dante. Trăieşte clipa, amice, căci timpul este aşa de trecător…Şi-i mai strecură hangiţei câţiva taleri în sân, făcându-i cu ochiul. Dar urechea hangiţei nu era la vorbele lui aruncate-n vânt ci mai ales la sunetul talerilor care se înmulţeau la pieptul ei. Şi apoi, mă gândeam eu, tânăra lui soţie numai pe el nu-l aşteaptă acasă! Şi înghiţii toată ulcica cu vin, bântuit de setea de peste zi.
Al treilea sta mai la o parte, tăcut, părea că rumegă timpul. Brunet, aproape cărămiziu, slăbănog, un fel de urangutan scăpat din junglele africane, fuma mereu, tăcea şi asculta. Cine tace, culege, mi-am zis eu, cine vorbeşte, seamănă! Tăcerea ăstuia e suspectă. Târziu de tot intră şi el în vorbă:
-Viaţa, sâsâi el printre dinţi, e ca o tablă de şah, când cu pătrăţele negre, când albe şi eu, nebunul, care iau pătratele-n lungişi şi-n curmezişi… Femei? Nicht! La mine femeia e visul niciodată împlinit…
Al dracului,mă gândii eu, după câteva clipe, cum mai minte! Îi fug ochii ca doi tâlhari după hangiţă. El îmi zâmbi, complice şi în zâmbetul lui mai mult rânjit, îi zării doi dinţi din faţă de jos lipsă. Indiferent, eu reluai dialogul cu primul, căruia –i eram dator cu răspunsul:
-Nu merg, domnule, la Roma! Şi-mi vine şi mie o minciună: Eu sunt vrăjitor, domnule! Am învăţat arta vrăjitoriei la Colegiul Sacerdotal şi-am plecat în lume s-o tămădui de toate relele de pe pământ! Şi-am tăcut. Îi făcusem curioşi, ciuliseră toţi urechile şi făcuseră ochii mari, întrebându-mă:
-Vrăjitor, domnule?
-Vră-ji-tor?
-Vv-ră-ji-tor?
-Da, oameni buni, vrăjitor! De ce vă miraţi aşa? Cunosc arta divinaţiei, arta tămăduirii viselor de la maestrul Cagliostro, piromanţia, chiromanţia, ştiu divinaţia numerelor: unu este numărul unităţii, doi, unitatea întregită, trei, discordia, patru oferă plăceri miraculoase…
Râseră toţi la numărul patru; erau patru şi se-ntrebau ce plăceri miraculoase va să vie.
-…şapte e numărul practicii rituale: şapte minuni, şapte planete, şapte vaci slabe, şapte îngeri! Treişpe, vaaai, e nefast! Cunosc apoi efectul plantelor: opiumul te fericeşte, la fel şi măselariţa, şi haşişul, şi laurul, şi mandragora; cucuta, şofranul şi laptele cucului te ridică la ceruri, fiertura de opium te face să urci pe scări de mătase la Dumnezeu… Când rumegi suc de măselariţă sau laur, ţi se-ntăreşte bărbăţia…Aşa făcea Cleopatra când se culca cu amanţii…Li se servea ceai de măselariţă sau de laur… Când sugi laptele- cucului devii bogat…Când te oblojeşti cu varză îţi încetează orice durere şi orice scursură…Ştiu şi ceva astrologie, alchimie, lamaism, iluzionism, spiritism, fachirism… Un singur lucru vă rog: păstaţi acest secret că vine Inchiziţia şi pune mâna pe mine! Şi-acum, noroc! Şi le mai zic: Adunaţi-vă sufletele voastre zdrenţuite că vine Apocalipsa şi ardem ca pe ruguri! Auziţi? Ca pe ru-gu-ri!
Nu ştiu ce-mi vine mie chestia asta cu Apocalipsa, după care tac din gură şi se lasă melancolia şi se-aude o muzică tristă…
-In vino veritas!-strigă unul. Şi peste tot dezmăţ cu femei lascive pe genunchi, fum de tutun şi parfum de Ispahan.
Eu am recapitulat în gând: patru oameni, din cele patru colţuri ale lumii, stăm la masă, la un han, pe malul acelei oaze; primul, chelosul, cel cu Biblioteca Babel se numea Emanoilos, al doilea, blondul, Ianus, şI al treilea, brunetul, Victorius…
Palmieri, cămile, căruţe, căldură, apă. Hanul parc-ar fi pustiu. Toţi au dispărut, numai noi patru, înecaţi în licoarea lui Bacus, priveam seara aceea de vis, peste pustiu adia vânt cald, luna cât roata căruţei, aluneca peste vârfurile minaretelor spre verdele răcoritor al palmierilor din zare. Hăt- departe, pustiul părea răscolit de furtuni de nisip. Semne erau:miros de nisip umed şi păr de cămilă năpârlită, amestecate cu un aer înecăcios cu iz de catran şi năduşală.
Privesc interiorul hanului, plăcut, stil galic amestecat cu stil romanic, corcitură de colonade şi scări care urcă şi coboară undeva pe o scenă de cabaret. Aici scheciuri, dansuri din buric, cântece la guzlă, aer de intimitate nostalgică. Fripturică de batal cu vin de Calabria şI femei frumoase.
-Plătesc eu!- se bătu pe burtă Emanoilos, dându-se mare şi scoţând din chimir o pungă plină de galbeni, punând-o pe masă şi făcându-i hangiului şmechereşte cu degetul mare, îl chemă, se lipi de urechea lui şi-i zise: să-mi aduci cea mai frumoasă şi mai năzdrăvană baiaderă… să ştie jocul din buric pe vârfurile piciorelor, şi-apoi bătuta arăpească, să-i duduie fesele şi să-i joace-n piept ţâţoaicele, să se cutremure minaretele şi să-l trezească pe Mahomed din Medina cu Kaba lui cu tot…
-Stăpâne,-i şopti hangiul- ţi-o aduc aşa cum doreşti! Cât priveşte chestia cu duduitul minaretelor, mucles, că ne-aude Imamul şi ne trezim pe lumea cealaltă!
-Fie!- îI şopti Emanoilos.
-Ţi-o aduc pe Cecilia, e fugită din harem, joacă pe genunchi şi cântă imnuri profane învăţate la Milet. Hangiţo, o strigă el pe nevastă-sa, cheam-o pe Cecilia aici!
-Cine-o plăteşte?- întrebă femeia.
-Domnul!- artătă hangiul către Emanoilos.
Emanoilos îi strecură hangiţei în sân câţiva taleri în timp ce femeia dădu luminile ochilor peste cap ca pe două mărgele, scăpate din albastrul de ametist al ochilor şI fugi pe scări în sus s-o aducă pe Cecilia. Apoi către mine, foarte bine voitor:
-Eu, domnule, caut o lucrare pierdută prin bibliotecile lumii…Ai fost la Biblioteca din Alexandria?
-Nu!
-Nici la Babilon?
-Nici!
-Asta-i bună! Păi de unde-ai cules dumneata atâta-nţelepciune? Unde-ai învăţat dumneata arta vrăjitoriei? Colegiul Sacerdotal e un fleac pe lângă ce ştii dumneata! Eşti prea lustruit în ale filozofiei…Probabil c-ai studiat la Academia Grecească pe Aristotel şi pe Platon…Lucrarea căutată de mine ne dă cheile lumii viitoare…Căci neamurile şi-au cifrat izvoarele şi le-a depus în rafturi secrete precum esenienii în Grotele de la Marea Moartă, Cărţile lui Isus Sirhan. Lumile s-au dărâmat dar sulurile cu aceste izvoare au rămas! Trebuiesc descoperite căci lumea viitorului atârnă de ele!
Veni Cecilia şi tăcu, îndreptându-şi ochii cu o poftă nebunească spre baiaderă. Îmi dădu de bănuit că şi el căuta cam ce căutam şi eu. Nu ştiu dacă avea cunoştinţă despre acel Izvor; dacă avea, negreşit că mă trăgea de limbă.
Cecilia era încadrată de doi eununci pitici ce trăgeau din narghilele şi făceau giumbuşlucuri pe lângă ea. În faţa lui Emanoilos, femeia făcu o plecăciune până-n pământ. Era toată numai zorzoane, atârnau pe ea mahmudelele şi icuşarrii, averea furată de la Murat-Ali, trasformată-n galbeni ; îi zornăia pieptul arămiu şI ţuguiat, desfăcut până sub coca ţâţelor… Atingerea metalului galben le năbădăia şi mai rău şi le înfierbânta sângele cald care curgea-n ea ca-ntr-o sălbăticiune, scăpată din junglă. Cruda fiară aruncată ca pradă bărbaţilor fusese pe timpuri sclavă. Aşa se şoptea pe la urechile oaspeţilor. Murat-Ali o cumpărase dintr-un harem cu bani mulţi, o adusese acasă şI o pusese argat peste toate averile lui. În câteva luni i-a luat toată bărbăţia, i-a furat averea şi a fugit aiurea cu hoţii de cămile. Nababul Murat, văzându-se ruinat, a dat ortul popii de ciudă. După câtva timp, Cecilia şi-a găsit locul aici. Se vinde pe bani mulţi. Stoarce clienţii de bani şi de vlagă şi-apoi le dă drumul. Oameni bogaţi, plini de bani şi de averi din Orient şI din Grecia Mare, chiar şi de aiurea, după ce se culcă cu ea, înnebunesc parcă, aruncă averile şi fug în lume nebuni, blestemându-şi viaţa.
Cei doi eununci îşi zdrăngăniră guzlele lor, făcând un zgomot plăcut la urechile lui Emanoilos. Fata se repezi aţâţător în vâltoarea jocului, făcu câţiva paşi iuţi în ritmul muzicii, îşi aruncă capul pe spate şi dintr-o dată părul se desfăcu ca un incendiu, acoperindu-i jumătate din trup. Nu-i jucau decât ochii, buricul şi şoldurile, aţâţător câteodată, de cele mai multe ori odihnitor într-un ritm languros şi leneş cu mişcări graţioase, tremurându-i carnea şi frumuseţile pe ea ca unui măslin învăluit de o tornadă.
-Cunoaşterea vine de la femeie! Ea te-nvaţă ce e viaţa şi moartea, ce e fericirea şi nefericirea… Ce mai caut eu la Biblioteca Babel? Rămân aici cu baiadera…, zise privind-o cu nesaţ pe femeie Emanoilos.
În timp ce-o privea uimit pe baiaderă, hangiţa se trase pe genunchii lui şi-l întrebă:
-Îţi place?- îl înghionti ea şi-l mângâie uşor pe chelie.
-Place, zise el meditând, e a dracului de frumoasă…Cât?- îi mângâie el lobul urechii cu buzele lui slinoase.
-O mie!-i şopti ea.
-De acord!
-Rămâi?
-Bineînţeles că rămân! Dar mai adu un popoboc cu vin şi mai repetă figura cu friptura de batal pentru toată masa! De ce aţi tăcut, fraţilor?- ni se adresă el nouă şi luă ulcica cu vin şi-o dădu peste cap, arătându-şi buzele groase, unse cu seul care se răcise şi sclipeau acum la lumina policandrului din tavan.
-Ştii cine e ăsta?- veni hangiţa la mine şi-mi şopti la ureche.
-Habar n-am!- îI răspunsei eu tot încet, să nu fim auziţi.
-A fost mare nabab la viţa lui!
-Cât de mare?
-Ceva mai mare ca Murat-Ali! A fugit cu visteria ţării la Muntele Atos, s-a călugărit şi a stat acolo până şi-a pierdut urma… Toţi ai lui au fost spânzuraţi la Ispahan! A construit acolo o mânăstire de călugări lângă apele mării, a înzestrat-o pentru o mie de ani, a bătut icoane-n fir de aur şi-a dăruit toate potirele de argint aurit de la Caldeea. E nebun…Să nu-l credeţi ce spune! Minte că e învăţat şi merge la Biblioteca Babel, asta este o închipuire a lui…Singura realitate este că are bani…Se zice că a îngropat visteria-n deşert…Vrea să cumpere strâmtoarea Babel-Mandel, s-o facă un oraş plutitor pe un sistem de poduri, zice că aşa a văzut el la Veneţia…Dar să nu-l luaţi în seamă! Minte de nebun!
Privii în ochii hangiţei, avea ochi aţâţător de frumoşi care te săgetau la inimă. Ce păcat că nu am şi eu bani, mă lamentai eu în gând…
-De unde ştii tu toate astea despre Emanoilos şi de ce mi le spui mie?- o întrebai eu tot pe şoptite, privind la blondul şi scofâlcitul de Ianus care tăcea tot timpul.
-Eu ce păzesc aici?- îmi făcu ea mie cu ochiul.
Ianus, deşi băuse la cot cu noi, era treaz, numai ochi şi urechi şi-şi nota totul într-un carnet, foarte atent la toate detaliile. Se uita când la mine, când la hangiţă, când la Emanoilos, când la baiadera care juca îndrăcit între cei doi harapi care gâdilau corzile guzlelor într-un tremolo uşor, leneş, făcând-o să se scuture de miresme nevăzute…Rar de tot punea ochii şi pe Victorius, care, obosit, sforăia asurzitor cu capul pe masă cu o mână atârnându-i pe speteaza scaunului…
-Dar tu eşti nou aici, nu te-am mai văzut niciodată!-continuă hangiţa.
-Nou!
-Încotro?
-Vrei să-ţi spun sincer? Văd că şi tu ai fost sinceră cu mine!
-Chiar te rog!
-Am plecat să caut Izvorul Fericirii!
-Voi sunteţi nebuni cu toţii!- râse hangiţa, ăsta caută Biblioteca Babel, ăllalt nu ştiu ce doctori să-l scoale din morţi, Victorius visează cai verzi pe pereţi, tu ,Izvorul Fericirii, aici la mine se-adună de la un timp numai nebuni…Uite, ăsta, Victorius ăsta e iscoadă, l-au trimis dominicanii să vadă-ncotro se mişcă lumea, duce ştirile Marelui Inchizitor care judecă totul după “Malleus Maleficarum”…S-au răsculat abaţiile şi s-au răspândit călugării ca făina orbilor, au făcut erezii şi ereziile au spurcat bietele abaţii. Arde focul, înghite totul, azi o abaţie, mâine alta, până ajunge la Sfântul Scaun Apostolic. Nu zice la “Apocalipsă“ aşa: cade foc pe pământ şI pământul arde şi oamenii ard şi pomii verzi şi iarba…
-Da, şi iarba, repetai eu, uimit de ce-mi spunea hangiţa care ştia mult mai multe decât mine, ceea ce m-a făcut să cred că ea avea aici de jucat un rol mult mai mare decât cel de hangiţă.
-Eşti obosit!- zice ea- ar trebui să te culci, hai sus să-ţi dau camera şi să te faci lejer!
De la ceilalţi fiind absorbiţi de jocul baiaderei, nu-mi mai luai la revedere şi plecai să mă culc căci eram tare obosit. Urcai încet scările. În jur camere sordide de hotel de mâna a treia cu lighean, prosop, şobolani şi praf peste tot…Intrai în cameră, pereţii goi, doar un Tintoretto stătea agăţat plin de praf într-un colţ.
-Ploşniţe aveţi?- o întrebai eu ironic pe hangiţă, după ce văzui care e situaţia.
-Nu, nu avem! Fiţi siguri că nu avem!
-Aici nu mai eşti sigur pe nimic!- continuai eu dialogul.
-Dar nu mi-aţi spus cum vă cheamă, Domnule!
-Zi-mi Vrăjitorul!
-Zăăuu?- strâmbă ea din nas.
-Şi ce ştii să faci?
-De dragoste!- glumii eu.
Femeia tăcu. Nu mai continuă dialogul, văzând apropoul meu. Îmi întinse lenjeria în linişte, îmi aduse apă caldă, prosop şI săpun, apoi se aşeză pe marginea patului şi începu să turuie:
-Ştii ce? Să nu te sperii dacă-ţi spun ceva!
-Nu mă sperii!
-Azi noapte a murit un om în acest pat.
-Glumeşti?
-Nu glumesc deloc! Poate mai pluteşte prin aer sufletul lui…
Eu îmi ascuţii urechile, femeia nu glumea. Mă gândii să plec dracului de aici să dorm în altă parte dar era singurul hotel în acest mizerabil târg de provincie.
-Era un diplomat olandez, continuă ea, venea de la Bagdad, om, nu glumă…apropo…să nu te iei de baiaderă că-ţi dă tinctură de laură, te-adoarme şI te jefuieşte!
-N-are ce jefui de pe mine!
-Când n-are ce-ţi lua de pe tine, te ucide! De când aşteaptă ea să-i vină la mână Emanoilos! Vrea să fugă cu el în deşert să-i fure comorile!
Hangiţa ieşi pe neaşteptate din cameră în timp ce eu mă spălam pe picioare. Apa îmi crease o stare de plăcută moleşală şi mă trântii în pat. Privii camera; în afară de acel Tintoretto care nu se prea zărea din cauza firelor de păiajen, pereţii erau pustii. Deschisei fereastra şi privii deşertul noaptea. Lună peste întinsuri de nisip de culoare arămie, sclipind peste câmpia de sticlă, sus albastru presărat cu licurici, peisaj mirific, umbre de cămile în noapte mergând către cine ştie ce oază, zbor de rândunele şI lăstuni care se retrăgeau pe sub streşini sau la adăposturile marilor palmieri. Undeva în zare se zăreau luminate siluietele minaretelor cu vârfurile lor spărgând albastrul înalt al cerului…Surd, mulţimea muritorilor murmura numele lui Alah, în rugăciunile de seară, după muezin.
Închisei geamul şi aşteptam să vină hangiţa. Începuse să-mi povestească acea întâmplare cu diplomatul olandez şi mă făcuse curios. De ce murise omul şi cine fusese criminalul? Hangiţa asta era un martor care ştia prea multe! Îmi spusese despre Emanoilos o groază de fapte care mă puseseră pe gânduri: ba călugăr la Atos,ba mare boş cu comoara lui din deşert… şi chestia cu abaţiile arzând…De unde ştia ea că Victorius este spion al Sfântului Scaun Apostolic? Şi-apoi amănuntele cu Cecilia…
Hangiţa n-a mai apărut şi-am adormit târziu cu toate aceste întrebări sub pleape şi cu imaginea diplomatului olandez mort lângă mine. Şi am visat un vis: eram paznic la Izvorul Fericirii, curgea o apă limpede pe sub nişte stânci umbroase şi eu îmi înmuiam degetele în micile valuri şi stopiam cu ea pe proscrişi. Oamenii la atingerea apei deveneau fericiţi şi fugeau ca nebunii şi strigau: minuni, minuni, minuni! S-a născut un nou Mesia pe pământ, un nou Dumnezeu, un nou Dumnezeu! Într-o noapte pe când îmi făceam rondul, trei haidamaci mă prind pe la spate şi mă leagă butuc. Erau cei trei comeseni ai mei: Emanoilos, Ianus şi Victorius, soldaţi în solda Marelui Centru Inchiziţional. M-au aruncat într-o căruţă şi m-au dus la Marele Inchizitor.
Aici m-am trezit în urlete şi chicote:
-Târfă ordinară! M-ai ruinat! M-ai nenorocit!- striga Emanoilos.
Am sărit repede din pat şi-am deschis uşa. Pe coridor şi pe ferestre ieşau mari limbi de foc şi se înălţau în înaltul cerului. M-am întors în cameră îngrozit, mi-am dat seama că ne soarbe un incendiu. Am dat să mă îmbrac, dar nu mi-am mai găsit hainele. Am tras de cearceafuri să fac din ele o funie să mă cobor pe geam. Sub cearceafuri, hangiţa dormea goală cu capul pe perina mea.
-Scoală târfă!- am preluat ei strigătul lui Emanoilos- nu vezi că murim! A luat hanul foc!
Am rupt cearceafurile, le-am legat unul lângă altul şi am coborât jos pe geam; după mine a urmat hangiţa. În urma noastră geamul s-a umplut de o limbă de foc lacomă. Am tras-o pe hangiţă deoparte să privim spectacolul: era ceva splendid, dar şi grotesc; ardea parcă o căpiţă de fân din care fugeau înspăimântaţi bieţii oameni ca nişte şobolani, aşa cum apucaseră…
I-am pus hangiţei un cearceaf pe lângă ea în loc de haine şi eu m-am înfăşurat în altul.
-Tu ia-o spre răsărit- i-am spus eu hangiţei- eu o apuc spre apus! Amândoi am fost blestemaţi, să nu te mai văd, târfă ordinară, de ce te-ai strecurat în patul meu? Era să murim ca nişte şobolani!
Încotro puteam s-o iau? Un felah în pustiu şi-o curvă-n vânt! Ce tâmpenii ordinare pot să se întâmple într-o singură noapte! Şi totuşi, înainte!
-->
Răspunsuri
Taifas nr3
MUL"UMESC MIMI.