Nu cred că mi-am descoperit neputinţa într-un timp atât de scurt. Poate stătea acolo, undeva ascunsă bine şi i-am deschis porţile fără voia mea căci aşa mi-a dictat viaţa. A năvălit ca un şuvoi şi m-a plesnit în plină inimă, fără avertizare, fără nimic şi o nedumerire m-a făcut să mă întreb dacă sunt eu.
Oare cum în aceste împrejurări îmi pot descoperi forţele mele, capacităţile şi alte ajutoare adiacente, toate întru depăşirea pragului de întrare în netrăire? Pe când credeam că drumul fiind trasat pe acolo pe unde trebuia să-mi duc poverile vieţii, tocmai apăru neputinţa.
Amăgirile erau din ce în ce mai multe din momentul în care privirile mi-au fost aţintite către un abis ştiut până acum din cărţi. Am vrut să plâng în tihnă şi să vorbesc cu mine tot felul de aberaţii, dar am tot amânat. În taină am făcut abstracţie de sufletul meu cu mult timp în urmă. Dăruirea mea nu era sinucidere, nu mă despicam la ceas de noapte, nu mă alipeam în plină zi, mi-era bine aşa şi de aici venea ideea că dacă dai o să tot ai. Consemnat şi verificat, admis şi mulţumirea de sine era totul.
Nu voiam schimb pe schimb altfel cum să fi avut fericirea aceea relativă?
Descoperisem un interior sufletesc special sau poate că îl ştiam din faza embrionară şi care mă surprindea plăcut când mă aşteptam mai puţin. Nu ajungeam niciodată la deznădejde pentru că aveam lângă mine un om deosebit, un prieten special şi mintea noastră, sufletul şi gândurile ne erau limpezi, curate şi bune. Nu aveam ce să tămăduim. Acum este imposibil de crezut. Mi-o spun numai mie amestecând meticulos ori în grabă mii de gânduri. Unele adevăruri le vrei cu orice preţ nespuse, poate aşa te strecori pe lângă ele şi dai de uitare, de o remediere a durerii, reducere, anihilare, dar nu! Pe mine nu mă ocoleşte nimic, mă încearcă neputinţa şi chiar reuşeşte să mă stăpânească. Mă dirijează durerea şi rămân fără nici un ajutor pentru înfrângerea ei.
În rătăcirile cu efect direct încerc să caut ceva şi nu găsesc. Aş dori s-aud un glas de care mi-e tare dor, dar m-au părăsit până şi visele. Şi vreau şi nu se poate. E aşa un pustiu de mare întindere. Vântul este agresiv, copacii plini de spini neputând pipăi vreo frunză, colbul se ridică în perdele grele şi sufocante şi cerul este atât de departe încât nici în gând nu-l pot atinge.
- Este strâmbă lumea?
- Cred!
- De unde mă uit, aşa o văd. Se clatină mereu parcă în joacă, parcă de infirmitate. Se răsuceşte stârnind murmure de uimire, aleargă ca într-un concurs cu mare miză şi toate se întâmplă pe un plan înclinat.
Eu nu stau pe ceva strâmb, dar nu ştiu de ce am ajuns aici. Nu sunt plămădită din curaj, dar nici din mândrie. Nu am îndeletniciri de eroi ,dar nici de adormiţi pe drum. Nu sunt dominată de frică deşi uneori aproape sunt moartă din cauza asta, dar nu mi-am făcut obiceiul de a mă plânge.
Mă cufund în adâncuri fără echipament. Nu am fost conştientă că îmi trebuie aşa ceva.
- Puteam să fac multe, dar am uitat că timpul are arme dure cu care sabotează pe oricine. Mă ştiam adăpostită.
- Şi?
- Şi greşeală. Acum încerc să-mi cultiv voinţa, să ignor neputinţa.
- Prevezi ceva?
- Doar efortul.
Am mai făcut câţiva paşi şi drumul nu-mi mai pare cunoscut. Iarba este mare şi plină de jar, cenuşa este până la genunchi, mă ard tălpile, îmi îngheaţă braţele, ochii mi-au ieşit din orbite înveliţi în fulgi de arsură, mi-e sete şi apa revărsată din fântâna de lângă mine se retrage grăbită, strig la cineva şi mă aud în urechi asurzindu-mă.
Nu mai pot. Mi s-au împleticit paşii şi toate ierburile m-au amestecat cu cenuşa, cu jarul, cu gheaţa, strivindu-mi trupul fără vlagă. Deasupra mea, păsări negre croncănesc, lovind cu curiozitate ceva care seamănă cu capul meu. O flacără prea îndrăzneaţă pentru acest ceas îmi cuprinde rochia topind-o şi lăsând adâncituri pe picioarele mele în care se poate turna apă. Îmi scot scaieţii de sub piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.
- Al cui?
- Al...
Jarul intrase în ochi, gheaţa în inimă, ba nu, invers, faţa în cenuşă, neputinţa în mine. Mi-era gura plină de nevorbire şi pe drum nu era nimeni. Cerul era văduvit de păsări şi eu tocmai mă pusesem pe gânduri, pe acelea care mai rămăsese după pârjol.
,,Neputinţa trupului trebuie să dea o nouă putere sufletului nostru. “(Ioan Gură de Aur)
Dar invers cum ar fi?
-->
Răspunsuri
Domnule Muntean, va multumesc! Superbe imagini!
Îmi scot scaieţii de sub piele şi pământul de sub unghii. Curge sânge până la jar şi-acolo este totul un scrum.- REVERENŢĂ -pt. tot!
( o fi întâmplare sau nu: pe parcursul lecturii un mucinitor ce lucrează la casa vecinului meu a fluierat, a jale!)
Gabi draga, tu esti cel mai fidel cititor al meu si stii cat ma bucur? Enorm!
Imi dai asa o unda de mers inainte si in ,,faza" asta mea, conteaza foarte mult.
Imbratisare calda si gand bun!
Lecturat cu mare drag!
Jurnalulbucurestiului.ro/neputinta-autor-lilioara-macovei/
Cata bucurie mi-ai facut, nu stii!
Eram putin invaluita de ,,nu mai fac nimic" si...adevarat ca atunci cand te astepti mai putin la a ti se intampla ceva bun, chiar atunci se intampla.
Multumesc mult, Lenus!
Am lecturat cu mult drag!Un text foarte frumos ce atinge coardele sufletului. ADMIRAȚIE ȘI PREȚUIRE!
-
1
-
2
de 2 Următor →