Într-o zi frumoasă de mai când nu se cade să te gândeşti la muncă, ar fi ocazia cea mai potrivită să vizitezi pădurea. Nu contează care, pădurea de salcâmi, de stejari, de brazi, pădurea mea, a noastră.
Eu asta am făcut. Ca într-o solemnă conferinţă a arborilor, am simţit cum fiecare dintre ei îşi respectă vorbitorul. Orice foşnet era parcă o şoaptă de iubire dăruită celui pe care îl avea la suflet. Nu s-a sfiit nici un copac atunci când am intrat eu. Eram de-a lor... îi ştiam de la sămânţa mică, maronie, puţin lucioasă, nerăbdătoare să ajungă pe pământ, să-şi facă rădăcini şi peste ani să dea umbră celor obosiţi.
În liniştea pădurii care te învăluie pe neobservate, caut şi nu mai ştiu ce anume, prind crâmpeie de cântec şi le reţin pentru vreo noapte fără somn, ating frunzele lăstarilor, îmbrăţişez copacii bătrâni care au nevoie de iubire.
Toate astea îmi aduc aminte de o pădure albastră de unde culegeam cireşe amare.
Lângă satul meu cu nume de munte, la vreo cinci kilometri, era o pădure ca în poveştile cu zâne bune. Când era vremea cireşelor amare împreună cu tatăl nostru, eu şi sora mea mergeam la cules. Cu rude sau vecini parcurgeam drumul acela destul de lung pentru noi, fără să vedem cum praful ne albea picioruţele până pe la genunchi fără să simţim durerea tălpilor.
Mi-aduc aminte că pădurea asta era albastră, aşa o ţin minte. Cu misterioasa lui blândeţe şi sfială, codrul părea că are această culoare atunci când intram în el, ceea ce nu explica nimeni, nimănui.
În ziua aceea la cules, toate erau frumoase şi odată ajunşi în pădure căutam cireşii înalţi şi nu ştiam de ce, poate că aveau mai multe cireşe. Toţi pomii aceştia parcă îşi fereau crengile cu roade de cei ce le voiau rupte. Din greşeală se mai frângea câte-o rămurică, dar altfel, nimeni nu îndrăznea să o facă în mod intenţionat. Luminile şi umbrele erau în alternanţă miraculoasă. Ca într-o peliculă excelent regizată de un mare priceput stăteam fascinaţi şi uneori eram ameţiţi de atâta irealitate. Se plimba prin faţa ochilor, când albastru întunecat, când lumină strălucitoare apoi culoare de cer senin cu iluminare verde-albastru şi când le uitam şirul, păream căzuţi de undeva de sus. Se uitau la noi copacii bătrâni cu ochi de frunze verzi, cei tineri cu iris albastru de râu, cei între două vârste cu privire de îndrăgostiţi etern.
Niciodată nu ne gândeam că puteau fi şi animale sălbatice rele şi cu gânduri meschine. Prea era de basm totul ca să ne mai ducem cu mintea în alte părţi. Cireşii stăpâneau o mare parte din pădure ca şi arbori fructiferi. Cireşele erau mici, negre şi pătau mânuţele noastre, dar nu era aşa mare supărarea. Ca să ajungă la crengile cu fructe, tata se căţăra pe trunchiul gol vreo doi metri, dar nici nu vedeai când ajungea în copac. Culegea acolo până-şi umplea găleata şi din când în când bucheţele cu cireşe ajungeau la noi. Gustul fructelor era unul pe care şi acum parcă îl simt şi cum ajungeam acasă, Doamne! Ne spălam ore întregi să nu mai avem negreală de la cireşe.
Dulceaţa era parfumată şi cred că niciodată nu o să mai gust vreo minunăţie ca aceea. Nu se punea în ea decât cireşele şi zahărul, dar nu ştiu ce aveau acele fructe puţin sălbatice. Poate trăitul lor în pădure le dădea savoare, poate hrănirea cireşului era ceva ce ţine de miracol, nu pot şti şi nici nu vreau. Şi-acum sunt cireşi în pădure, dar nu se aseamănă cu aceia, poate sunt eu veşnic îndrăgostită de pădurea de atunci, se poate...
În pădurea asta în care am stat cât un veac, am revăzut o lume miraculoasă plină de uimire.
- Ce te uimeşte?
- Atunci, totul, acum, parcă... nu ştiu!
Nu am scăpat nici acum de boala aceasta numită atât de frumos ,,copilărie”. Toate erau tihnite şi luminoase şi pe toate le simt ca şi cum le-am trăit acum câteva clipe. Aşa nu îmbătrâneşte omul?
Poate că de acolo îmi iau mângâierea în clipele grele, acolo îmi port dialogurile cu ai mei, acolo ceva mă trage şi mă îndeamnă mereu să nu uit.
Da, e adevărat că toate obiectele casei copilăriei tale se transformă la un moment dat în icoane. Acum mi-e greu, mi-e dor, îmi vine să plâng mereu şi ce m-aş face fără amintirile acestea?
Îmi este atât de aproape copilăria încât îmi văd picioarele goale stârnind praful de pe drum şi strivindu-mi degetele de mici pietricele aflate în calea mea. Mâinile îmi duc la gură o cană de lut şi astâmpărând setea cumplită, îmi vărs jumătate din apă pe rochiţă. Cade firul apei pe picioare şi lasă urme prin praful aşezat de câteva ore pe micuţele mele purtătoare. Mă uit la ochii mei întrebători dar zbugheala la portiţă mă face să râd. Părul blond, des şi abia strâns într-o codiţă, se smulge din legătură la fiecare pas alergat. Mă uit la mine prin geamul de la uşă. Sunt serioasă şi plină de sudoare. Mă cam dor picioarele şi-mi curge sânge de la degetul cel mare a stângului. Totdeauna acest deget nu ţinea seama de grabă cu care eu aveam de ajuns undeva.
- Unde?
- Ei, acuma intri în amănunte! Erau multe de văzut, multe de atins şi astea cereau ceva străduinţă, nu?
- Hai, la somn!
- Nu!
- Gata, hai că trebuie să te odihneşti! Or să se supere picioruşele pe tine şi într-o zi nu te vor duce la apa mare, nici la gard să vezi cine mai ştie ce, să ştii.
- Nu mi-e somn, stai puţin să merg la flori să le dau apă că este foarte cald.
- Ele acum dorm, lasă-le!
- Da? Şi eu când să vorbesc cu ele?
Şi tocmai a trecut o pasăre. Un copac şi-a mişcat frunzele, a albină îşi căuta suratele. Dinspre sat se auzeau ţipetele altor copii. Pe cer un avion îşi arăta drumul pe care nu-l mai consideră nimeni secret.
Mi-a părut atât de rău, eram acolo şi vorbeam cu mama mea.
Aici, vântul îndrăznise să-mi aducă două şuviţe de păr blond în faţă. Le recunoşteam.
Erau oare ale mele sau ale mamei? Erau ale mamei sau ale sorei? Erau ale sorei sau ale mele? Erau toate trei deodată?
-->
Răspunsuri
Foarte frumos!