Trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial, tezaurul României nu a mai fost restituit niciodată integral de către autoritățile de la Moscova. Deși de-a lungul timpului rușii au returnat o parte din obiectele de valoare, România nu a primit nici până acum întregul tezaur.
Printre valorile trimise în Rusia pe 12 și 14 decembrie decembrie 1916 se numărau tezaurul Băncii Naționale, dar și valori aparținând unor firme și persoane particulare românești, de o valoare inestimabilă.
Acestea au fost trimise din cauza temerii autorităților române că ele vor fi confiscate de armatele Puterilor Centrale, însă ele nu aveau să știe că rușii, în urma Revoluției Bolșevice și a preluării puterii de către comuniști, vor fi cei care vor pune mâna pe aceste averi.
Subiectul rămâne și acum un aspect delicat al relațiilor diplomatice dintre România și Rusia și este dezbătut și în acest scurt documentar.
filme documentare
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos Camelia pentru completare
cu placere
Am înțeles cu această ocazie că o mare parte a românilor (cu predominanță partea sfertodoctă) și-a confecționat propria istorie mincinoasă cu privitoare la evoluția statului român și respinge cu violență istoria adevărată. Din păcate pentru ea, ceea ce leagă strâns unit o astfel de minoritate românească analfabetă și extremistă nu este patriotismul ci ura irațională împotriva poporului rus și împotriva Rusiei. Așa a devenit Tezaurul României dus la ruși în 1916-1917 dintr-un element diplomatic-financiar un instrument de ponegrire a poporului rus. Din fericire pentru noi istoria respinge din start falsurile, oricare ar fi ele și pune popoarele repetente să repete lecțiile ei până când acestea le învață sau până când respectivele națiuni dispar. Prin iulie 2004, o delegatie romaneasca a facut o vizita oficiala la Moscova, prima dupa aderarea Romaniei la NATO. Intre premierul de atunci al Romaniei, Adrian Nastase si presedintele Vladimir Putin a avut loc un scurt dialog lipsit de orice caldura si pe fondul frazelor arogante ale premierului roman care si-a permis sa-i persifleze pe presedintele Putin si pe premierul Rusiei, Mihail Fradkov, anuntandu-i ca Romania, ca proaspat membru al NATO va cauta sa ajute Rusia sa intre si ea in NATO. Privirile ganditoare ale conducatorului rus au poposit un moment pe fata flescaita, inecata in grasime a fostului nomenclaturist comunist Adrian Nastase si presedintele Vladimir Putin l-a intrebat subit interesat : “Si unde se va duce Romania cand NATO nu va mai exista? Ce va face România când Uniunea Europeană va începe să se dezintegreze?”
sursa: universul românesc
Cateva lamuriri
Conform protocolului incheiat intre Victor Antonescu, reprezentantul BNR (Banca Nationala Romana) pe de o parte si generalul rus Miloradovici, comandantul Frontului de Sud-Vest si al Fortaretei Kremlin in decembrie 1916, tezaurul romanesc depus spre pastrare la Moscova in decembrie 1916 si in august 1917 urma sa fie pazit si supravegheat permanent (si chiar a fost pazit) de catre reprezentantii autoritatilor romane precum si de o garda militara romaneasca. Militarii rusi doar au sprijinit si ajutat garda militara romaneasca de la tezaur. Protocolul nu a fost iscalit la nivel de guvern nici de Rusia, nici de Romania, iar Victor Antonescu l-a iscalit el cu de la sine putere in numele regelui Romaniei.
Conform documentelor, tezaurul romanesc dus la Moscova in 1916 si in 1917 nu apartine poporului roman ci este proprietate privata a Familiei Regale din Romania acelei vremi si a oligarhiei romanesti. O parte a acestuia este proprietate a Comunitatii Evreiesti, BNR luand si ducand in Rusia si tezaurul Comunitatii Evreiesti depus la Marmorosh Bank, cea mai puternica banca din Romania anilor 1916. In caz ca Rusia returneaza tezaurul, aurul intra automat in proprietatea Familiei Hohenzollern si a altor oligarhi romani, iar o parte a acestuia se intoarce la Comunitatea Evreieasca din Romania. Ca atare, daca tezaurul va veni in tara, nici un roman nu va vedea nici macar un atom de aur in buzunarul sau.
Rusii nu au controlat pana in 1960 lazile cu aur depuse la Kremlin de catre romani pentru ca nu au avut timp de asa ceva: razboaiele in Rusia s-au tinut lant si refacerea tarii in urma acestor razboaie a constituit preocuparea de baza pentru Moscova. Pe rusi nu i-a interesat nici macar recuperarea tezaurului pe care ei l-au dus la japonezi (600 de tone de aur) si pe care nu l-au mai vazut niciodata. Cu atat mai putin i-a interesat soarta tezaurului romanesc. Lenin vorbind despre tezaurul romanesc a vorbit in necunostinta de cauza, citind dupa listele de inventar.
In 1917 si 1918 partea estica a Rusiei a fost controlata de trupele Albilor si de armatele occidentale ostile lui Lenin care ajunsesera in fata Moscovei. In ianuarie 1918 Kremlinul era ocupat pur si simplu de garnizoana romaneasca, in subsolurile lui misunau peste o suta de agenti ai serviciilor secrete romanesti si in jurul Moscovei se gaseau cateva mii de militari romani. Functionarii BNR si garda militara romaneasca de la Kremlin, precum si agentii secreti ai serviciilor romanesti de spionaj se prefac a imbratisa ideologia comunista a lui Lenin. Capitanovici si Henegariu, reprezentanti ai BNR si spioni ai regelui Ferdinand al Romaniei, declara ca ei vor lua aurul si-l vor returna poporului roman. Intr-o seara din ianuarie 1918 Henegariu aduna intreaga comunitate romaneasca de la Kremlin, inclusiv pe militarii romani care pazeau tezaurul si le spune cu voce tunatoare: „Frati romani! A sosit ceasul cel mare! Cele 400 de milioane in aur pe care noi le pazim la Kremlin, Depozitul casei de Depuneri de la Sudnaia Krasna si Tipografia Bancii Nationale sunt proprietatea poporului roman si adevaratii proprietari ai acestui aur suntem noi, nu oligarhia din Romania care a jefuit acesti bani de la poporul roman. Ca atare, ofiterul Ardeleanu se numeste din acest moment comisar al poporului roman pentru Banca Nationala Romana si maine sau poimaine se va prezenta dlui Capitanovici somandu-l sa-i da cheile de la tezaur. Domnii ofiteri Pescariu si Guiu reprezinta Armata Romana. In jurul Moscovei sunt cateva mii de militari romani cu care am luat legatura si care vor inlocui prin buna intelegere garda rusa care pazeste alaturi de noi tezaurul. Vom incarca maine aurul in vagoane si cu mitralierele pe vagoane ne vom indrepta spre Samara, iar de acolo vom vedea ce vom mai face”.
Acest document este un document original scos din Arhivele rusesti si care a aparut partial si in revista Magazin istoric, numarul din decembrie 2004, provocand o tulburare enorma la Bucuresti. Ulterior Rusia a interzis accesul la documentele legate de tezaurul romanesc aflate in arhivele ei. Motivul este lesne de inteles. Daca lucrurile sunt adevarate si agentii romani si functionarii BNR profitand de starea de colaps a Rusiei si de haosul de la Moscova din 1918 si 1919 au furat tezaurul romanesc si l-au scos din Rusia iesind cu el pe la Samara, atunci Romania s-ar putea trezi implicata in cel mai mare proces de escrocherie, rea credinta si calomnie din istoria mondiala si i s-ar putea cere daune incomensurabile din partea statului rus. „Tezaurul romanesc furat de rusi” si legendara comoara romaneasca ar deveni instaneu „marea escrocherie romaneasca” si poporul roman nu ar mai scapa de eticheta de hot niciodata. Cum totul se negociaza insa pe aceasta lume, inclusiv onoarea, s-ar putea ca Rusia sa accepte jocul si sa se prefaca a recunoaste ca trebuie sa returneze tezaurul romanesc. Si poate chiar il va returna Bucurestiului, oferind lingouri rusesti echivalente. Dar cu ce pret pentru Romania va face ea asta? Poate sta oare in picioare ipoteza ca tezaurul a fost furat de la Kremlin de serviciile secrete romanesti? Pentru a verifica aceasta ipoteza trebuie sa ne intoarcem in timp in anul 1917, luna noiembrie si sa intram la Kremlin in Sala Armelor, acolo unde era depozitat tezaurul.
sursa:universulş românesc
Cum au furat romanii tezaurul dus la rusi
Capitanovici era un fost ofiter al Armatei Romane, devenit ulterior inalt functionar BNR. Indeplinea functia de sef al comunitatii romane de la Kremlin (adica unitatea insarcinata cu paza si supravegherea tezaurului). El detinea si cheile de la Sala Armelor, unde era depus tezaurul. De fapt detinea o singura cheie. Sala Armelor avea doua usi, fiecare cu cheia ei. O cheie a luat-o un membru al administratiei ruse, iar cealalta cheie a luat-o Capitanovici. Exista un mecanism care nu permitea sa se intre doar pe o singura usa. Pentru ca sa se patrunda in sala, unde era tezaurul, trebuia sa se deschisa amandoua usile in acelasi timp, deci trebuiau sa fie de fata ambii detinatori de chei: Capitanovici si reprezentantul partii ruse. Trebuie retinut ca niciodata cei doi detinatori de cheie nu s-au intalnit! Iar acest lucru este foarte important. Si vom vedea mai departe de ce: romanii au avut tot timpul la dispozitie sa studieze mecanismul usilor si sa patrunda in sala cu ajutorul unor chei false. Cat despre enigmaticul Henegariu, acesta era un alt ofiter acoperit, probabil ofiter al serviciilor secrete romanesti, om cu ajutorul caruia BNR cumparase tipografia pe care o instalase in Moscova si cu care tiparea bancnote romanesti.
In octombrie 1917, cand a izbucnit Revolutia Comunista in Rusia, tezaurul romanesc de la Kremlin era depozitat in Sala Armelor sub paza militara romaneasca de un an de zile. In acest scop, conform protocolului incheiat intre Victor Antonescu, reprezentantul BNR si generalul rus Miloradovici, la Kremlin fusese detasata o unitate administrativa speciala romaneasca, partial militarizata. Aceasta era reprezentata de functionari ai BNR si ai altor banci din Romania, intre care il regasim pe Theodor Capitanovici, oficial functionar al BNR si conducator al comunitatii romane de la Kremlin, dar in realitate ofiter sub acoperire, pe Gheorghe Dobrovici (expert in imprimarea bancnotelor), M. G. Vidrascu, Mihail Cantuniari, T. Ardeleanu etc. Mai erau acolo aproximativ 60 de lucratori romani care desfasurau activitate in tipografia BNR din Kremlin (pe atunci bancnotele romanesti erau imprimate in Rusia) plus o garda militara care facea de paza la usile Salii Armelor in care era depozitat tezaurul, alcatuita dintr-un efectiv de circa 30 de ofiteri de jandarmerie, precum si la depozitele din Sudnaia Kasna, unde se afla depozitata partea documentara a tezaurului (arhive, harti etc). Toti acestia erau la randul lor sub supravegherea a cel putin 30 de ofiteri romani ai serviciilor secrete despre care cei in cauza nu stiau nimic, dar a caror prezenta la Moscova era ceruta de practica de securitate obisnuita in astfel de cazuri. Era vorba totusi de o bogatie imensa, colosala, era vorba de un tezaur! Nici un serviciu secret nu lasa nesupravegheat asa ceva.
In jurul tezaurului romanesc din Kremlin colcaia o adevarata serparie alcatuita din peste o suta de ofiteri si functionari superiori romani, politisti, capetenii militare, ofiteri jandarmi, ofiteri sub acoperire ai politiei romane secrete, functionari financiari de stat (despre care vom vedea ca erau si astia fosti ofiteri de armata) plus un nucleu de agenti deghizati in lucratori tipografi si meseriasi. Unul dintre acesti functionari, D. Draniceanu trimite imediat dupa Revolutia Bolsevica un memoriu la BNR in care descrie detaliat ce s-a intamplat in acele zile in randurile comunitatii romanesti de la Kremlin. Documentul a constituit mult timp secret de stat in Romania si chiar si astazi este foarte putin cunoscut. In el se spune ca in zilele Revolutiei Bolsevice „romanii au stat in beciuri rabdand de foame zile intregi si fiind jefuiti de tot avutul lor”. Este vorba, desigur, de avutul personal si nu de tezaur. Documentul pomeneste de un oarecare Alexandru Henegariu „ de meserie tipograf, care spune ca a fost pe vremuri tipograf la tipografia Minerva din Bucuresti si care aici este in gratiile dlui Capitanovici”.
Henegariu desfasoara in acele prime zile ale Revolutiei Bolsevice o activitate febrila in capitala Rusiei. Alearga la Guvernul provizoriu de la Moscova, vorbeste se pare cu Kerenski, face drumuri dese la consulul Romaniei la Moscova (functie detinuta onorific de francezul Pierre Guerin) si in cele din urma aduna unitatea romaneasca de la Kremlin care supraveghea tezaurul si (atentie!) o arunca in vartejul politic din Rusia, transformand-o in SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI (acolo neexistand in realitate nici un lucrator si nici un taran roman ci doar agenti ai oligarhiei de la Bucuresti, inclusiv ai Casei regale romanesti). sursa: universul românesc
SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI din Moscova va fi recunoscuta ca organizatie comunista bolsevica de catre Comisarul Rus al Afacerilor Externe, V.M. Fritsche. Acest lucru se intampla in noiembrie 1917.
Intreaga paza militara romaneasca a tezaurului (toti cei 20-30 de jandarmi romani) este asadar convocata la Ardeleanu si Capitanovici si eliberata din post nu de rusi ci de catre romani. Militarii romani care alcatuiau garda de la tezaur se intorc la Bucuresti, fara ca revenirea lor in tara (atentie!) sa produca vreo mirare si fara ca nimeni sa se alerteze asupra faptului ca la Moscova tezaurul ramasese fara oameni calificati sa-l pazeasca! Singura explicatie care se poate da acestui comportamanet absolut bizar al autoritatilor romane este ca la ora la care paza militara romaneasca a tezaurului parasea Kremlinul, tezaurul romanesc nu mai era la Kremlin ci fusese furat de chiar autoritatile romane de sub nasul rusilor si depus probabil in bancile engleze. Faptul ca Henegariu, Capitanovici si ceilalti romani vor ramane in continuare langa tipografia BNR in Kremlin si vor face politica comunista tiparind un fals ziar leninist este aceea ca ei ramasesera pe loc pentru a acoperi cat mai mult cu putinta furtul tezaurului. In realitate tezaurul fusese furat demult de chiar romanii detasati cu paza lui la Kremlin. Toate concluziile duc in aceasta directie. Depunerea cheilor de la incaperea tezaurului la consulatul Romaniei nu inseamna ca nu se facusera intre timp chei false. Gasirea unei modalitati de a scoate intr-o noapte din fortareata Kremlinului, pe fondul haosului care era la Moscova, cu ajutorul a catorva sute de militari romani imbracati in uniforme rusesti a catorva mii de lazi cu aur care puteau trece oricand drept lazi de munitie in acele vremuri tulburi, era floare la ureche. Aurul a fost sustras probabil intr-o noapte geroasa de ianuarie sau februarie a anului 1918, incarcat pe un slep sau vapor ancorat sub zidul Kremlinului si dus la adapostul beznei intr-o directie necunoscuta, pe apele raului Moscova. Interesant este ca lucrul acesta nu era ceva peste puterile omenesti. Sa nu uitam ca in apropierea Moscovei cuprinsa de haos se aflau trupele Albilor, alaturi de care se aflau armatele engleza, canadiana si americana, plus cele cateva mii de militari romani „fosti prizonieri la rusi”. Odata intrat in perimetrul acestor trupe romanesti si occidentalo-americane, aurul romanesc era in siguranta.
Henegariu incepe sa convoace regulat sedinte de inspiratie leninista la Kremlin cu intreaga comunitate romaneasca de acolo. Aceste sedinte se tineau in localul tipografiei, la Kremlin sau la Consulatul Roman si ele se desfasurau in numele SOCIETATII LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI, care era recunoscuta acum oficial. In cursul acestor sedinte el incepe sa propovaduiasca o idee : anume ca tezaurul pe care romanii il pazeau fusese jefuit de la poporul roman de catre oligarhia si Casa regala din Romania. Aurul fusese, asadar, furat de fapt de la poporul roman. Gura pacatosului adevar graieste. Lucrurile stateau chiar asa, dar cainii care pazeau „furaciunea” erau chiar cei adunati pe langa Henegariu, iar unul dintre caini era chiar Henegariu, ceea ce da intregii probleme un aspect de fabula rasuflata. Ultimii indreptatiti sa vorbeasca asa despre tezaurul romanesc de la Kremlin erau chiar Henegariu si cei care ii erau alaturi.
Speriati, functionarii din jurul lui Capitanovici incep sa intrebe cine era acest Henegariu. M. Cantuniari, un alt functionar al BNR (care fusese de fapt ofiter sub acoperire al Serviciilor romane secrete si apoi directorul Prefecturii Politiei din Bucuresti) il previne pe Capitanovici ca lucrurile luasera o intorsatura periculoasa si ca Misiunea Romana de la Kremlin nu trebuia sa se amestece in politica rusa, sarcina ei fiind paza tezaurului. Capitanovici insa nu reactioneaza. Henegariu, intr-o noua adunare tinuta cu romanii de la Kremlin, tot in noiembrie, propune in plenul sedintei ca tipografia BNR de la Kremlin sa treaca imediat in proprietatea nou infiintatei SOCIETATI A TARANILOR SI LUCRATORILOR . Ceea ce adunarea aproba.
In decembrie 1917 soseste la Moscova, in mod ciudat, un numeros grup de ofiteri romani care dau buzna direct la Kremlin declarand ca fusesera prizonieri la rusi si ca rusii ii eliberasera. Cum, nu au spus. De ce nu se duceau acasa, daca fusesera prizonieri, iar nu au spus. Ce urmareau, nimeni nu stia. Se oplosisera la Kremlin si stateau pe capul comunitatii romane. Printre ofiterii romani nou sositi care pretindeau ca fusesera prizonieri se numarau Ariton Pescariu si Mihai Guiu (Magazin istoric, decembrie 2004), care au fost identificati mai tarziu ca agenti ai serviciilor secrete romanesti si apropiati ai Camarilei Regale de la Bucuresti. Ofiterii „fosti prizonieri” nu se arata deloc dornici de repatriere. Acestia isi stabilesc tabara in jurul Kremlinului. Interesant este ca in toata acesta perioada de mari framantari in Rusia, nici guvernul Romaniei, refugiat la Iasi, nici serviciile secrete romanesti, nici Ministerul de Interne si nici Ministerul roman de Razboi nu trimit la romanii de la Kremlin insarcinati cu paza tezaurului nici macar o telegrama. Nici macar o bomboana!
La Kremlin are loc in decembrie 1917 o noua sedinta a SOCIETATII LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI (in care se gaseau de fapt doar ofiteri si agenti romani ai politiei secrete, nici pomeneala de vreun taran sau lucrator!). La sedinta participa si nou venitii ofiteri romani din grupul recent venit in Moscova. In uralele intregii adunari, Henegariu se ridica si spune cu voce tunatoare: „Frati romani! A sosit ceasul cel mare! Cele 400 de milioane in aur pe care noi le pazim la Kremlin, Depozitul Casei de Depuneri de la Sudnaia Krasna si Tipografia Bancii Nationale sunt proprietatea poporului roman si adevaratii proprietari ai acestui aur suntem noi, nu oligarhia din Romania care a jefuit acesti bani de la poporul roman. Ca atare, ofiterul Ardeleanu se numeste din acest moment comisar al poporului roman pentru Banca Nationala Romana si maine sau poimaine se va prezenta dlui Capitanovici somandu-l sa-i da cheile de la tezaur. Ofiterul Tomescu se numeste comisar al poporului roman pentru Casa de Depuneri si se va prezenta la dl C. Ionescu somandu-l sa-i predea cheile de la Sudnaia Krasna. Domnii ofiteri Pescariu si Guiu reprezinta Armata Romana. In jurul Moscovei sunt cateva mii de militari romani cu care am luat legatura si care vor inlocui prin buna intelegere garda rusa care pazeste alaturi de noi tezaurul. Vom incarca maine aurul in vagoane si cu mitralierele pe vagoane ne vom indrepta spre Samara, iar de acolo vom vedea ce vom mai face”.
Acest fragment de document a aparut partial si in revista Magazin istoric, din decembrie 2004, provocand panica in randurile clicii care conduce Romania si in randurile serviciilor secrete. Documentul este extrem de important pentru ca din acest moment putem vorbi fara exagerare si cu documente clare pe masa despre o tentativa clara a romanilor de a fura tazaurul depus la rusi. Intr-adevar, in jurul Moscovei existau cateva mii de militari romani cooptati in operatiunea de sustragere a tezaurului de la rusi precum si un nucleu puternic de ofiteri romani insarcinati probabil cu sustragerea tezaurului de la Kremlin. Nu era vorba doar de romani ci si de miliatri polonezi, cehi, germani, bulgari etc. Lenin daduse ordin ca toti prizonierii sa fie eliberati si indoctrinati in ideea ca oligarhia capitalista era cea care ii manase la moarte (si aici Lenin nu gresea deloc). Pe cat era posibil Lenin intentiona sa creeze cu acesti militari Briganzi Internationale Proletare care sa lupte alaturi de rusi pe front impotriva puterilor capitaliste ostile Bolsevismului. Totusi, nimeni nu era obligat sa se inscrie cu forta in aceste brigazi. Dar totodata in apropierea Moscovei era si frontul albgardistilor (rusii promonarhisti), iar intregul nord-vest al Rusiei se afla sub ocupatia trupelor albgardiste, alaturi de care luptau armatele Angliei, Americii, Canadei si ale altor puteri occidentale, aliate ale Romaniei. O situatie excelenta pentru a sustrage din Moscova, intrata in haos, un tezaur. Odata ajuns in liniile albgardiste, la aliatii englezi, aurul romanesc ar fi fost uimitor de usor de dus oriunde in lume (inclusiv in Romania).
Pe de alta parte pozitia Fortului Kremlin era de asa natura ca se putea scoate din el relativ usor tezaurul. Pe sub zidurile Kremlinului curgeau apele raului Moscova, rau pe care navigau slepuri si vapoare. Nu putea fi nimic mai simplu decat trecerea aurului peste zidul cetatii si incarcarea lui pe un slep. Iata ca avem de-a face deci nu numai cu primii hoti care incearca sa fure tezaurul romanesc de la Moscova (si care nu sunt rusi ci romani) ci si cu un plan precis de actiune al acestora. Intrebarea este : au reusit romanii sa fure de la rusi tezaurul pe care l-au dus la Kremlin in 1916 si in 1917? Si cand au facut acest lucru?
Informatiile care vin in continuare de la Moscova cu privire la activitatea de dupa 1917 a romanilor care pazeau tezaurul sunt extrem de bine cenzurate, au caracter secret si sunt ascunse opiniei publice din Romania. „Comisarii poporului roman” numiti de Henegariu cer a doua zi, conform hotararilor din sedinta zilei precedente, cheile de la sala tezaurului si de la Sudnaia Krasna, dar nu au putut intra in posesia acestora fiindca …ele fusesera predate consulului roman de la Moscova, francezul Pierre Guerin, un pesonaj absolut enigmatic (informatiile despre el sunt blocate) si care indeplinea onorific aceasta functie.
Deci paznicii romani ai „comorii” se dusesera la Guerin si-i aruncasera pur si simplu cheile pe masa dupa care plecasera. Si Guerin luase pur si simplu cheile si le bagase in buzunar fara sa zica nimic. Informatia este, indiscutabil, o minciuna. Nu poate fi adevarata. Tezaurul era obiectiv militar. Cei care aveau cheile erau legati prin juramant militar sa apere cu pretul vietii obiectivul (adica tezaurul). Abandonarea cheilor tezaurului in mainile unui cetatean strain, fie el si consul onorific al Romaniei, insemna tradare de tara si dezertare de la datorie. Asa ceva se pedepsea pe atunci cu moartea. Predarea cheilor catre Pierre Guerin nu se confirma, iar daca ea s-ar confirma vreodata inseamna ca sederea in continuare a romanilor trimisi de Bucuresti la Kremlin nu mai avea nici un sens. Romanii de la Kremlin nu numai ca nu pleaca insa ci vor ramane mai departe aici pentru a pazi o sala la care ei nu numai ca nu mai aveau acces, dar nu mai aveau nici cheile salii respective. Sa nu uitam insa ca si pe vremea aceea se faceau chei false! Aveau romanii sau astfel de chei? Mai era in acel moment tezaurul in sala respectiva sau disparuse in directia Samara insotit de cei cateva mii de romani inarmati cu mitraliere, cum declarase Henegariu? Singurii care stiu adevarul sunt numai rusii si familia Hohenzollern, potentiala beneficiara tezaurului. Rusii au refuzat pana in momentul de fata sa vorbeasca despre acest lucru, dar indubitabil o vor face la momentul potrivit si in modul cel mai senzational.
Deocamdata noi nu putem concluziona decat un singur lucru : conform declaratiilor romanilor de acolo si conform documentelor istorice a existat un plan al romanilor din Moscova de a fura tezaurul romanesc de la Kremlin si a-l scoate din Rusia cu trenul blindat pe la Samara. De la Samara, oras aflat la sud-est de Moscova, coborand in jos pe Volga poti ajunge relativ usor si repede la Marea Caspica si de aici poti trece in Iran. Exista insa o modalitate la fel de usoara de a ajunge de la Samara in nordul Marii Negre si apoi de a trece in Turcia, fara sa apelezi la tren. Daca te sui intr-un vapor oprit langa zidul Kremlinului, poti pluti pe raul Moscova pana la Riazan, apoi pe fluviul Oka pana la Novgorod, unde Oka se varsa in Volga, iar de aici fluviul Volga te duce pe ruta Kazan-Ulianovsk- Samara-Saratov, Astrahan direct la Marea Caspica. De aici treci marea si ajungi in Iran sau in Turcia fara sa cobori, practic, de pe nava si fara sa fii controlat de prea multe patrule si filtre militare, complet ferit de priviri indiscrete. Interesant este ca Henegariu nu intentiona sa se indrepte cu tezaurul catre estul Europei, pentru a ajunge cu el zona ocupata de englezi, americani si albgardisti si de aici in Romania ci intentioneaza sa se indrepte cu el in partea opusa, catre sud-est de Moscova, spre Iran.
Toate acestea nu sunt speculatii. A existat, conform documentelor un moment in care romanii desemnati cu paza tezaurului de la Kremlin au ramas fara cheile de la sala in care se afla tezaurul , chei la a caror detinere au renuntat de bunavoie din motive extrem de obscure. A existat un moment in care ei au intentioant sa fure tezaurul si au avut chiar un plan in acest sens. Intrebarea este: pana unde au mers cu acest plan?
In mod normal, dupa „predarea” cheilor catre consulul roman de la Moscova, romanii de la Kremlin trebuiau sa plece acasa. Ei raman insa in continuare la Kremlin. Ce fac ei acolo? Politica comunista! Asta fac! SOCIETATEA LUCRATORILOR SI TARANILOR ROMANI a lui Henegariu se transforma in ianuarie 1918 in PARTIDUL TARANESC REVOLUTIONAR ROMAN (desi acolo nu era nici un taran roman ci doar agenti sub acoperire ai Sigurantei din Romania si ofiteri tot sub acoperire ai serviciilor secrete si oameni ai regelui Ferdinand al Romaniei). Desi, conform declaratiilor, nimeni nu mai avea cheile de la incaperea in care era depozitat tezaurul, toata lumea sta pe loc si face politica bolsevica, printre noii activisti ai „partidului” TARANESC REVOLUTIONAR ROMAN plini de ura impotriva „oranduirii criminale burghezo-mosieresti din Romania” numarandu-se E. Deleanu si N. Sticlaru care isi zic „proletari” si despre care nimeni nu stie de unde au aparut. Documentele arata insa ca E. Deleanu era de fapt plutonier in Armata Romana si in documentele oficiale apare si acesta tot „dezertor”. Este curios insa cum de toti militarii romani „dezertori”, ofiteri si subofiteri, se duceau glont drept la Kremlin si intrau in randurile garzii care pazea tezaurul romanesc.
PARTIDUL TARANESC REVOLUTIONAR ROMAN al lui Henegariu desfasoara la Moscova o activitate propagandistica bolsevica editand cu ajutorul tipografiei pe care o avea un ziar intitulat Foaia taranului. Banuielile serioase incep insa de abia acum. Preocuparea principala a grupului desemnat de autoritatile romane de la Bucuresti era de fapt paza tezaurului si nu politica si editarea de ziare. Ori grupul roman de la Kremlin se ocupa de orice numai de paza tezaurului nu. Nu mai detinea nici macar cheile de la tezaur. El editeaza in schimb ziare, face politica etc. Paza si verificarea tezaurului nu mai constituie preocuparea lui principala. Mai mult decat atat, in 2 martie 1918 (stil nou), Ardeleanu, Henegariu si Capitanovici inainteaza un raport catre Fritsche, Comisarul Sovietic al Afacerilor Externe cerand aprobare de viza pentru cei 20 sau 30 de jandarmi romani, instiintandu-l ca acestia trebuiau sa se intoarca urgent in Romania pentru ca nu mai era nevoie de ei la Kremlin.
Henegariu, Guiu, Boierescu, Capitanovici si intregul grup roman continua sa activeze la Kremlin ca simpatizanti ai lui Lenin si ai bolsevismului. Gazeta lor Foaia taranului, este plina de invective la adresa „burghezo-mosierimii romane care suge sangele poporului roman” si cer romanilor sa se rascoale si sa-l alunge pe regele Ferdinand de pe tronul Romaniei. Iata de exemplu ce scriau „bolsevicii” Guiu si Henegariu in Foaia taranului in 14 aprilie 1918, ziar editat la Kremlin in tipografia …Regatului Romaniei: „Aici in Rusia, unde ne aflam acum, se pune fundamentul pacii intre cei nedreptatiti de veacuri, dar se pune totodata si fundamentul unei lupte crincene si necrutatoare impotriva acelora cari de patru ani de zile, pentru binele lor si al mosiilor lor, minau pe oameni, ca ciurdele de vite, in focul nimicitor impotriva acelora cari pe spatele bietului popor istovit de puteri si-au adunat comori si ridicat palate. Intiia oara proletarii Europei mijlocii fac din piepturile lor zid nestrabatut nu impotriva muncitorilor si taranilor altor tari, ci impotriva adevaratului jug: adevaratei robii, a capitalului, care afara de cistig nu cunoaste nici mila, nici dureri. Salutam neobositul razboi cu bogatasii. Proletari din lumea intreaga, uniti-va pentru lupta sfinta a celor dezmosteniti, uniti-va pentru „pacea colibelor si razboiul in contra curtilor domnesti”. Tarani si muncitori, luati puterea in miinile voastre puternice, fiti singuri stapini!”(Foaia Taranului, Kremlin, 14 aprilie 1918)
Cu toate acestea, „bolsevicii” Guiu si Henegariu isi petrec concediul din vara lui 1918 in Romania, unde nu numai ca sunt foarte bine primiti de catre autoritatile romane (poate chiar de regele Ferdinand!), dar primesc si niste sume substantiale pentru a se reintoarce in Rusia la Kremlin ca „sa pazeasca” in continuare tezaurul. Mai mult chiar, „bolsevicul convins” Guiu, cel care tuna si fulgera contra burghezo-mosierimii romanesti si impotriva regelui Ferdinand, revine in Rusia cu un pasaport pe alt nume: Iuliu Grigorescu, fapt care demonstreazaa el era spion roman. Mai tarziu, atat Guiu cat si Pescariu si alti romani de la Kremlin vor fi avansati in grad de autoritatile romane. Asta inseamna ca fusesera agenti ai serviciilor secrete romanesti si avansasera ca ofiteri, in ciuda faptului ca unele rapoarte ale Sigurantei ii infierau ca fiind „unii dintre cei mai inraiti bolsevici”. Dupa anul 1921 insa, atat Guiu cat si Pescariu si ceilalti vor dispare subit de pe scena publica, iar cariera lor de „revolutionari” se incheie brusc. Tot asa de brusc dispare de pe scena istoriei si garda romaneasca a tezaurului precum si toti romanii de la Kremlin.
Sustragerea tezaurului romanesc depus la Kremlin a constituit probabil cel mai mare furt de aur din istoria lumii si cea mai mare operatiune de manipulare a unui popor. Intreaga natiune romana este convinsa si astazi, dupa 90 de ani, ca „rusii au furat tezaurul Romaniei”. S-ar putea ca foarte curand poporul roman sa sufere un soc si sa afle ca lucrurile stau exact invers: romanii au furat de la rusi nu numai propriul lor tezaur dus la Moscova in 1916. Romanii au mai furat rusilor in 1916-1918 cantitatea de 274 tone de aur si in 1956 alte 24 tone de aur. Amanunte mai jos, in continuarea articolului.
Nu cei blanzi stapanesc pamantul ci cei rai, vicleni si mincinosi
„Tezaurul Romaniei este tezaurul care a fost trimis in Rusia in timpul primului razboi mondial si care nu a mai fost returnat niciodata de rusi”.
Aceasta fraza absolut imbecila este rostita pe un ton ritos in toate scolile din Romania si induce in mintile scolarilor si studentilor romani doua informatii mincinoase. Prima ar fi aceea ca Romania este o tara care nu are la ora actuala tezaur (desi are). A doua minciuna ar fi aceea ca rusii nu ne-au mai returnat nimic din tezaurul dus la ei in 1916 si 1917, desi ne-au returnat zeci de vagoane din respectivul tezaur si conform documentelor statul roman a recunoscut in trei randuri ca i-a fost returnat intregul tezaur si nu mai are nici o pretentie in acest caz din partea Rusiei.
Poporul roman nu prea a avut noroc cu tezaurele lui. Incepand cu regele Decebal si tezaurul dac (luat de legiunile lui Traian ca prada de razboi) si terminand cu actualul tezaur al Romaniei luat de occidentali ca sa aiba ei „grija” de el, de aurul romanesc s-a cam ales praful. Au avut parte de el altii. Talharii nu sunt altii decat conducatorii poporului roman si diriguitorii politicii romanesti! Totusi, jeluirile sfasietoare ale politicienilor romani cum ca Romania a ramas saraca de pe urma „jafului rusesc” sunt mincinoase si provocatoare. Romania avea in iulie 1944 unul dintre cele mai mari tezaure aurifere. Ea dispunea de 244 tone de aur si de peste 2 tone de pietre pretioase si platina. Maresalul Ion Antonescu a dat ordin ca tot acest aur sa fie pus la adapost in niste ascunzatori secrete pentru a nu cadea (ati ghicit!) pe mana rusilor care se apropiasera de Iasi. Marele Stat major al Armatei romane si serviciile secrete au luat hotararea sa duca aurul acesta in grotele de la Tismana, care erau obiectiv secret. Din pacate aurul nu a cazut pe mainile rusilor ci pe mainile oligarhilor romani, care au jefuit tezaurul de vreo 33 de tone. Cu ocazia transportarii de la Bucuresti in grotele de la Tismana, Dolj, a acestui tezaur, operatiune care a avut loc in cel mai mare secret sub supravegherea Armatei romane si a Serviciilor Secrete Romanesti, o cantitate de peste 33 tone de aur, platina si pietre pretioase a fost furata de catre oligarhia din Romania in frunte cu regele Romaniei si dusa in bancile din strainatate in septembrie 1944. Voi da amanunte ceva mai departe despre acest jaf, in cadrul acestui articol.
Regele Carol al II-lea supranumit de legionari Sceleratul a furat si el pe rupte din tezaurul Romaniei, dar a fost mai abil si nu a lasat urme. Securitatea lui Dej si a lui Ceausescu si capeteniile nomenclaturii comuniste au furat in perioada 1947-1989 peste 160 (o suta saizeci de tone de aur) si le-au transferat in bancile si ascunzatorile din strainatate. Regimul de dupa 1989 a furat si fura in continuare pe rupte din aurul tarii. Este in traditia conducatorilor romani (pe care poporul nu are cum sa-i controleze) de a fura periodioc cantitati imense de aur din tezaurul tarii, de a jefui acest tezaur si de a spune apoi ca „rusii au furat aurul tarii”. Asa s-a procedat se pare si cu tezaurul dus la Moscova in 1917.
Fraza cum ca rusii ne-au furat tezaurul in 1917 si nu ne-au mai restituit nimic din acesta niciodata este rostita pe un ton grav de la catedra de catre profesorii romani in fata copiilor din scoli la orele de istorie de la nivel de clasa I primara pana la nivel de facultate si doctorat. Mai mult, respectivul enunt este prezent sub aceeasi forma in multe enciclopedii, inclusiv in cea mai cunoscuta ecciclopedie, Enciclopedia Wikipedia, accesibila si pe internet.
Rezultatul unei astfel de indoctrinari stupide este acela ca in 2003 si 2005, in afara profesorului Ion Scurtu, istoric in varsta, Romania nu a fost capabila sa trimita la Moscova specialisti de marca si historologi competenti care sa trateze cu autoritatile ruse din punct de vedere stiintific problema tezaurului romanesc. Cat despre tezaur, Romania (cel putin oficial) dispune la ora actuala totusi de un tezaur aurifer, dar care nu se afla la rusi ci se afla in bancile occidentalilor. Care nici astia nu ni-l dau inapoi si-l tin acolo, fara ca sa se alerteze cineva. Dl Mugur Isarescu zice ca ni se plateste pentru el o dobanda de nu stiu cat la suta. In ce scop se afla aurul romanesc acolo si nu in tara, si de ce trebuie sa ne plateasca occidentalii niste dobanzi pentru aurul nostru este greu de spus. Dar sa nu ne indepartam cu vorba.
Tezaurul dus la rusi in 1917 nu era proprietatea poporului roman ci era proprietate privata
Dl Eugen Anca este fostul reprezentant al firmei germane Capital Consulting LTD din Stuttgart in anii 2003 si 2004. Aceasta firma a fost angajata de Rusia se reprezinte Institutul Rus de Relatii Economice Externe (VNIIVS) in relatiile lui cu Europa. Institutul Rus de Relatii Economice Externe este, la randul sau, agentie guvernamentala a Ministerului Dezvoltarii Economice si Comertului din Federatia Rusa.
Capital Consulting LTD a incercat in anii 2005-2006 sa aduca in Romania ce a mai ramas nereturnat din tezaurul romanesc dus in Rusia in 1916 si 1917 si sa lamureasca pentru totdeauna problema tezaurului romanesc, insa incercarea sa s-a lovit de refuzul autoritatilor romane, care au respins demersurile Rusiei. Dl Eugen Anca a facut in legatura cu acest subiect niste declaratii absolut senzationale pe care le voi reda mai departe. Din declaratiile dlui Anca reiese nu numai ca presedintele BASESCU si autoritatile romane actuale (care pot fi acuzati de subminarea economiei nationale, din cate spune dl Anca) se opun lamuririi problemei tezaurului, dar iese la lumina si adevarul privitor la acest tezaur, adevar care este ascuns cu grija poporului roman de mai bine de 90 de ani, anume ca vestitul „tezaur romanesc” era de fapt proprietatea particulara a Casei Regale si a oligarhilor romani si (partial) proprietate a Comunitatii Evreiesti din Romania acelor vremi. Comunitatea Evreiasca depusese aurul la Marmorosch Bank, una dintre cele mai puternice banci romanesti din acea vreme, precum si la alte banci din Romania, iar de acolo fusese luat de catre BNR pe baza de proces verbal. Sa luam insa lucrurile metodic.
In aprilie 2005, dupa indelungi tratative, incepute in 1994, Moscova a invitat guvernul Romaniei si pe reprezentantii BNR, prin Institutul Rus de Relatii Economice Externe (care-l avea ca reprezentant pe Eugen Anca), sa formeze o delegatie care sa discute, printre altele, si tema „proprietatilor Casei regale din Romania in Federatia Rusa componenta metale pretioase”. Dintr-o data, guvernul roman a inceput sa ignore complet ofertele Moscovei, refuzand sa raspunda la solicitarea acesteia sub pretextul ca tezaurul trebuia sa fie discutat ca problema oficiala de stat si nu ca problema particulara. Motivele reale insa pentru care Basescu si autoritatile romane au ales sa procedeze in acest fel sunt numeroase si dureroase, dar cateva dintre ele primeaza. Primul ar fi acela ca in problema tezaurului a intervenit ceva extrem de neprevazut si extrem de riscant pentru Bucuresti. Mai mult ca sigur spionajul romanesc (si poate chiar cel american) au avertizat Guvernul de la Bucuresti ca rusii detineau documente inedite extrem de nefavorabile Romaniei in problema tezaurului, iar acceptarea acestuia de catre Romania implica riscuri extrem de mari pentru noi.
In al doilea rand, odata rezolvata problema tezaurului, clasa politica romaneasca si presa centrala ar ramane fara unul dintre cele mai eficace instrumente de manipulare a opiniei publice romanesti impotriva Rusiei in timp ce imaginea Rusiei ar cunoaste o imbunatatire substantiala in ochii tuturor romanilor, lucru care nu convine nici Bucurestiului si nici uneia dintre tarile NATO. Al treilea motiv ar fi acela ca in Romania operatiunea de falsificare a istoriei pana la cele mai inalte niveluri (inclusiv facultate si doctorat) a dus la disparitia specialistilor veritabili si a istoricilor care sa poata discuta cu mintea limpede si pe baze stiintifice chestiunea tezaurului romanesc. Al patrulea motiv ar fi acela ca rusii aveau dreptate: tezaurul trimis la ei in 1917 nu era proprietatea statului roman ci reprezenta averile familiei Hohenzollern si ale camarilei regale de la Bucuresti strans unita in jurul Coroanei regale, plus economiile Comunitatii Evreiesti. Odata returnat, tezaurul va intra imediat, in mare parte, in posesia actualei Case regale si in buzunarele adanci ale Hohenzollernilor, o mica parte urmand a fi restituit Comunitatii Evreiesti careia ii apartine de drept. Nici un roman nu va primi nici macar un atom din acel aur, iar statul roman nu se va alege cu nimic de pe urma lui. Acest lucru ar avea un impact devastator pentru opinia publica din Romania, intoxicata de 90 de ani cu minciuni sordide privitoare la „Tezaurul care ni l-au furat rusii”. Romanii s-ar trezi in sfarsit la realitate, ar realiza ca au fost mereu condusi in toate epocile istorice de niste banditi si si-ar da atunci seama ca desi BIBLIA si ISUS spun ca cei blanzi vor stapani pamantul, deocamdata lumea o stapanesc cei rai, vicleni si mincinosi.
sursa:universul românesc
Tezaurul romanesc a devenit un instrument de ponegrire a poporului rus
Returnarea tezaurului romanesc prin demersuri oficiale si discutii la nivel de guvern intre Rusia si Romania este o imposibilitate „tehnica” din punct de vedere juridic. Romania a recunoscut in trei randuri ca i s-a returnat tezaurul. Si asta in documente oficiale, inclusiv in cele doua tratate incheiate de Ceausescu cu URSS. A redeschide problema aceasta inseamna a declara nule tratatele interstatale incheiate in trecut intre Romania si Rusia, ori acest lucru ar duce automat la declansarea starii de razboi intre cele doua state. Predarea tezaurului s-a facut de catre o persoana particulara (Victor Antonescu) catre alta persoana particulara (generalul rus Miloradovici) in numele unui rege (Ferdinand) si cu specificatia scrisa ca tezaurul reprezenta niste valori private. Este dureros poate ce spun, dar aici este vorba despre o chestiune strict juridica si care implica doar persoane private. A trage la raspundere statul rus intr-o astfel de chestiune este o aberatie, pentru ca Rusia nu are aici nici o raspundere. Pe de alta parte, voi demonstra ca, intr-adevar, Curtea Regala avea tot interesul ca sa depuna tezaurul sub formula de „bun privat’ fiindca intentiona sa si-l insuseasca si sa fuga cu el in strainatate. Vremurile erau foarte grele. Armata Romana, prost inarmata si desculta, suferise infrangeri severe in toamna lui 1916 pe intregul front si statul roman era amenintat cu disparitia. Peste 400 000 de militari romani erau morti, raniti sau disparuti. Bulgarii anuntasera deja ca vor alipi la Bulgaria intreaga Dobroge plus partea de sud a Munteniei. Guvernul Romaniei, Curtea Regala si Armata Romana se retrasesera in nordul Moldovei cu tot tezaurul tarii. In primele zile ale lunii decembrie Armatele Germana si Bulgara au ocupat Bucurestiul si au instituit pe teritoriul Romaniei administratia militara germana. De altfel, prin Pacea de la Bucuresti (7 mai 1918), Romania era desfiintata ca stat. In aceste conditii era clar pentru Curtea regala si oligarhia romana inca din decembrie 1916 ca statul roman era in pericol sa dispara si ca daca depuneau tezaurul in Rusia sub calitatea de proprietate a statului roman, aveau toate sansele sa ramana fara el. Cea mai buna solutie sa-l recupereze integral era aceea ca tezaurul sa fie depus ca proprietate privata, ceea ce s-a si facut. Prin disparitia Romaniei ca stat, regele ar fi ramas fara tara si fara coroana, dar ar fi ramas cu tezaurul statului. Lucrurile erau extrem de clare. Ideea de a-si insusi integral tezaurul tarii prin furt a incoltit in mintea oligarhiei romane inca dinainte ca tezaurul romanesc sa ajunga la Kremlin. Acesta este insa un alt aspect al problemei. Cert este ca Federatia Rusa este un stat care a aparut pe scena lumii in 1991 si este cu totul altceva decat fosta Uniune Sovietica.
Federatia Rusa nu si-a asumat niciodata, in nici o imprejurare, nici un fel de obligatie in ceea ce priveste actele juridice si obligatiile patrimoniale ale fostului Imperiu tarist care s-a prabusit in octombrie 1917. Acest lucru permite actualei Federatii Ruse sa se delimiteze perfect de orice obligatie fata de statul roman in ceea ce priveste tezaurul pe care fosta Casa regala a Romaniei l-a dus la Moscova in timpul primului razboi mondial.
In ciuda acestor aspecte, exista semnale ca Rusia este hotarata sa rezolve problema „tezaurului romanesc”, pentru ca Bucurestiul a transformat problema tezaurului intr-un instrument de ponegrire a Rusiei si a poporului rus. Acuza cum ca „Rusia a furat tezaurul Romaniei” a capatat nu doar aspecte dramatice la nivel national ci si proprietati mecanice: se repeta ritmic si strident, la intervale regulate in presa si in mediile politice romanesti, asemenea tipetelor unei papusi mecanice care intoarsa cu capul in jos incepe sa strige „Mama!”. Se pare ca Federatia Rusa este hotarata sa ia aceasta jucarie enervanta din mainile clasei politice si din mainile jurnalistilor din Romania. Sesizand „pericolul”, Bucurestiul a rupt brusc orice legatura cu Kremlinul pe tema returnarii tezaurului.
Oligarhia romana si Casa regala a Romaniei, proprietarii tezaurului romanesc.
Acordul de la Strasbourg pe care Rusia l-a semnat in 28 februarie 1996 cu Comisia Europeana prevedea ca in termen de zece ani Federatia Rusa sa-si rezolve ca stat toate neintelegerile cu alte state, achitand in totalitate datoriile si obligatiile materiale restante ale fostei URSS si rezolvand eventualele litigii de frontiera ori de alta natura cu alte state. Cerinta care a fost indeplinita de Federatia Rusa.
Intrucat Uniunea Sovietica nu avea nici un fel de obligatii fata de fostul Regat al Romaniei, Federatia Rusa nu are ce tezaur sa returneze Romaniei. Din punct de vedere emotional, ceea ce spun eu acum pare scandalos pentru opinia publica din Romania (care chiar in cazul returnarii integrale a acestui tezaur in Romania nu va vedea un banut in buzunarele ei!), dar din punct de vedere juridic este perfect valabil, intrucat in protocolul incheiat in 1916 cu Rusia Tarista este specificat de BNR ca asa zisul tezaur romanesc (inclusiv cele 90 de tone de aur) are calitate de „proprietate privata” si nu nationala. Din punct de vedere juridic nu reiese din documente ca el ar apartine poporului roman ci unor persoane particulare din Romania. Si acest lucru este perfect adevarat, mare parte a tezaurului (inclusiv aurul) fiind proprietate privata a Familiei Regale din Romania si a gastii din jurul acesteia. Ca si acum, existau si pe atunci in Romania destui Videanu, Inimaroiu si Cocos(i) care jefuiau banul public sub diferite pretexte si-l bagau in propriile lor buzunare. Unul dintre aceste pretexte era, cum este si acum, „dregerea stradelor orasenesti si a potecelor tarei”. Alt pretext era inarmarea cu tehnica de lupta a Armatei pentru ca sa nu cumva sa intre rusii in tara si „sa-l duca la colhoz intr-o viata de mizerie” pe taranul roman care manca mamaliga de malai stricat, avea botnita la gura cand culegea strugurii de pe mosia stapanului si era batut cu biciul de boierul devenit colonel in Armata Romana.
Sub pretextul inarmarii si apararii in fata „pericolului rusesc” s-a furat pe rupte din banii tarii de catre o banda de olteni smecheri in toata perioada de dinaintea primului razboi mondial, ca si dupa (este celebra de exemplu asa zisa afacere Skoda din 1922). Asa se face ca, in ciuda propagandei oficiale, soldatul roman a plecat la lupta atat in 1916 cat si in 1941 descult si fara arme. Desi vremurile au trecut, modalitatea de mulgere a poporului de bani si de jefuire a avutului national de catre conducatorii Romaniei a ramas aceeasi. Daca ne vom uita cu atentie vom observa ca actuala banda de politiceni care jefuiesc banul public nu s-a ostenit nici macar sa schimbe tehnica jupuirii populatiei de bani prin impozite si taxe. Pretextele care se servesc romanilor pentru justificarea impozitelor inrobitoare care li se pun in carca de actuala administratie sunt aceleasi ca in urma cu 80 de ani: reparatul strazilor si al drumurilor si „apararea tarii de pericolul rusesc” cu ajutorul NATO si al UE.
Indiscutabil, tezaurul dus in Rusia in 1916 si in 1917 era proprietate privata a regelui Romaniei si a clasei conducatoare, adica a oligarhiei romanesti. In protocolul incheiat intre BNR si monarhia rusa se specifica deosebit de clar ca tezaurul depus spre pastrare la Kremlin nu putea fi folosit de bancile rusesti intrucat el era „proprietate privata”. In sprijinul acestei ipoteze vine faptul ca o buna parte a inventarului tezaurului este alcatuita din bijuterii ale membrilor familiei regale, plus cerceii, colierele, bratarile, pantofii si rochiile reginei Maria. Ca atare, dupa 2000, Federatia Rusa a ales calea cea mai indicata pentru a rezolva problema si a angajat in acest sens o firma privata care sa discute cu Bucurestiul chestiunea tezaurului romanesc, intrucat problema tinea de sfera privata. Aceasta firma a fost, evident, Capital Consulting LTD.
In istoria mondiala exista mai multe cazuri in care tezaure ale unor state s-au pierdut sau au fost facute pierdute. Unul dintre cei patiti este chiar Rusia care in 1919 a transferat in Japonia o cantitate de metal pretios de sase ori mai mare decat tezaurul romanesc. Guvernul provizoriu rus din acea vreme a pus la adapost in bancile japoneze circa 600 de tone de aur, metal care nici pana in momentul de fata nu a mai revenit in Rusia. Dealtfel, spre deosebire de Romania, Rusia a considerat acest caz ca si inchis.
Razboiul Civil Rus si soarta tezaurului romanesc in acest razboi
Depozitarea aurului romanesc la Moscova si pastrarea lui acolo s-au facut pe baza unui protocol intre BNR si comandantul Fortaretei Kremlin. Amanuntul este interesant, iar datele in legatura cu acest act nu s-au dat publicitatii integral. Se pare ca guvernul tarist si tarul Rusiei si-au dat doar acordul verbal in privinta acestei chestiuni si nu un acord scris, semnat si parafat. In acest caz Rusia ar fi absolvita total de orice raspundere in aceasta problema. In intelegerea incheiata cu Kremlinul se specifica faptul ca bunurile tezaurului romanesc erau proprietate privata si urmau sa fie doar depozitate la Kremlin si nu date spre utilizare temporara bancilor rusesti (asa cum ar fi fost normal de fapt). Protocolul s-a incheiat in decembrie 1916 si au existat doua transporturi de bunuri de la Bucuresti catre Moscova: unul in decembrie 1916 si altul in august 1917. Dupa aproximativ patru luni de la efectuarea ultimului transport regimul tarist a fost rasturnat.
Din acel moment in Rusia vin vremuri extrem de tulburi, dar (atentie!) nu Lenin si Partidul Bolsevic iau puterea efectiv ci guvernul provizoriu al lui Kerenski. Incepe Razboiul Civil Rus care tine aproximativ trei ani, din 1917 pana in 1921. Bolsevicii si socialistii sunt vanati de noile autoritati. Lenin este haituit si de abia scapa, in cateva randuri fiind pe punctul de a fi arestat. Razboiul Civil Rus (unul dintre cele mai sangeroase din istorie) a fost dus intre fortele neoliberale ruse sau Rosii (comunisti, aliati cu mica burghezie si muncitorimea socialista) pe de o parte si fortele monarhiste ruse, adica Albii (Armata Sfanta, sau a Voluntarilor, Legiunea Ceha) aliati cu fortele occidentale si americane pe de alta parte (Anglia, Franta, Canada si SUA, plus armatele altor 17 puteri occidentale).
In noiembrie 1918 armatele generalilor monarhisti Denikin si Kolceak respinsesera Armata Rosie si ajunsesera la portile Moscovei. Moscova era in haos. Partea europeana a Rusiei se afla practic sub controlul Albilor pe care Trotki a reusit sa-i infranga abia in 1920. Asta s-a intamplat pe plan militar. Pe plan politic, imediat dupa rasturnarea regimului tarist, Kerenski si marea nobilime rusa au reusit sa smulga puterea din mainile comunistilor si ale lui Lenin si au dezlantuit prigoana impotriva acestora sprijiniti de Rebeliunea Iuncherilor din Petrograd. In Rusia s-a instalat Guvernul Provizoriu care era in fond promonarhist. Mensevicii si socialist-revolutionarii au trecut de partea Guvernului Provizoriu. Pentru un scurt timp, in urma victoriilor armatelor Albilor, amiralul Kolceak s-a intitulat conducator suprem si regent al Rusiei. Situatia comunistilor a fost extrem de dificila, iar instabilitatea politica a continuat in Rusia pana catre 1921. De abia in 1922, la cinci ani dupa Revolutie, Lenin proclama Uniunea Sovietica.
Desi in 1918 Romania devenise o putere europeana medie si desi armatele natiunilor alaturi de care ea luptase in primul razboi mondial (Franta, Anglia, SUA etc) controlau partea europeana a Rusiei pana la Moscova, statul roman nu a facut absolut nimic pentru a aduce in tara tezaurul, fie si partial! O astfel de atitudine da din start de banuit. Desi conform protocolului, la Kremlin, unde se pastra aurul romanesc, exista o unitate militara romaneasca si functionari romani care pazeau tezaurul, nici BNR, nici Guvernul Romaniei, nici Serviciile Secrete si nici chiar Casa Regala a Romaniei nu au miscat un deget pentru a aduce inapoi la Bucuresti tezaurul. Nu au facut absolut nici un demers! Observand acest comportament bizar, prima banuiala ar fi aceea ca Regele si proprietarii de drept ai Tezaurului asteptau un moment prielnic pentru ca sa fure cu adevarat intregul tezaur si sa-l duca in strainatate, lucru care era mai usor de facut de la Moscova decat de la Bucuresti. In acest fel urma tezaurului se putea pierde mult mai usor. Se pare ca Lenin a avut informatii in acest sens, pentru ca el da in acel timp indicatii precise privitoare la tezaurul romanesc, iar pe baza recomandarilor lui Sovietul Comisarilor Poporului ia urmatoarea hotarare la 13 ianuarie 1918 : “Tezaurul din Romania, aflat in pastrare la Moscova, se declara intangibil pentru oligarhia romana care l-a jefuit de la poporul roman. Puterea sovietica isi asuma raspunderea de a pastra acest tezaur pe care il va preda in mainile poporului roman”. Desi era foarte usor pentru Lenin si Armata Rosie sa ordone confiscarea tezaurului, ei nu au facut asta ci l-au declarat “intangibil”.
Lenin era intr-adevar un individ genial, cu o forta de munca uluitoare si proteica si care aborda in aceeasi zi mii de probleme fara nici o legatura una cu alta si da mii de instructiuni. Totusi, daca Lenin a abordat problema tezurului romanesc, asta nu inseamna nicidecum ca el coborase in pivnitele Kremlinului si cotrobaise prin lazile BNR-ului, ca sa numere monezile si lingourile de aur ale romanilor. Nu! Problema ii fusese probabil raportata prin intermediul serviciilor secrete si el doar pusese o rezolutie pe un raport. Nici Stalin, mai tarziu, nu verificase cat aur romanesc se afla prin lazile de la Kremlin. Primul care verificase cu atentie lazile (evident, prin oamenii KGB-ului) fusese Brejnev, care isi daduse seama ca, in ceea ce privea aurul romanesc, Rusia se afla probabil in fata celei mai mari escrocherii din istoria lumii: in lazile BNR-ului oamenii KGB-ului nu gasisera decat pantofi si rochii ale reginei Maria precum si alte fleacuri si prea putin aur. Descoperirea fusese atat de uluitoare incat socase pana chiar si KGB-ul. Tezaurul romanesc fusese furat, in conditiile in care paznicii acestuia nu fusesera decat romanii! Nimanui nu i-ar fi trecut prin cap ca romanii puteau sa-si fure singuri tezaurul si apoi sa reclame cu tarie sa fie despagubiti. Asa ceva intrecea imaginatia oricui!
Interesant era faptul ca Rusia nu putea nici sa spuna ca nu gasise aurul, fiindca s-ar fi compromis ca putere garanta. Acesta este motivul pentru care Rusia nu a spus niciodata ca aurul romanesc nu ar exista. Adevarul era insa altul si o parte a acestui adevar a rabufnit ulterior la intalnirea cu Ceausescu din 1965, cand Brejnev i-a strigat : „Aceste casete ale voastre n-au fost controlate niciodata, pentru ca aceasta se intampla in timpul razboiului, ele au fost transmise pe incredere… Insa, cand mai tarziu o parte din casete au fost deschise de catre guvernul nostru, s-a gasit in ele incaltaminte a familiei regale.”
Brejnev atinsese cu aceasta ocazie un punct extrem de sensibil fara sa nege insa ca aurul era tot acolo. In realitate, aurul nu mai era acolo, iar Brejnev studia cu atentie reactiile delegatiei romane si ale lui Ceausescu pentru ca voia sa stie daca „fratii romani” comunisti, stiau ca aurul nu mai era la Moscova sau nu. Probabil ca nu a putut sa traga o concluzie clara in acest sens. Un lucru era sigur insa: aurul romanesc nu mai era la Kremlin si nici in Rusia.
Conducatorii poporului roman din epoca moderna, „specialisti” in furturi de aur din tezaurul tarii. Clasa politica din Romania a furat in secolul al XX-lea 200 de tone de aur din tezaurul Romaniei
Indiferent ce s-ar spune, Lenin avea dreptate. Faptul ca oligarhia din Romania in frunte cu regele isi faurea averi prin furt de la oamenii simpli in spinarea carora punea taxe si impozite naucitoare (la fel ca si astazi) nu era o noutate, asa cum nu este nici astazi. Noutate (dar pentru necunoscatori) este faptul ca aceeasi oligarhie a furat in perioadele politice tulburi tone de lingouri din aurul tarii si l-a dus in strainatate. Romania dispunea in iulie 1944 de un tezaur de peste 245 tone de aur. Ion Antonescu a dat ordin ca acest aur sa fie ascuns pentru a nu cade in mainile Armatei Ruse care se apropia vertiginos de granitele Romaniei. Pe tot parcursul lunilor iulie si august 1944 (chiar dupa caderea si arestarea lui Antonescu), sub paza militara draconica, au fost transportate de la Bucuresti in grotele de langa manastirea Tismana din judetul Gorj 245 de tone de aur. Cu ocazia acestui transport au disparut peste 32 de tone de aur fara ca nimeni sa stie ce s-a intamplat cu el. Prof. dr. Ioan Scurtu si prof Gheorghe Buzatu, in studiul lor Istoria romanilor in secolul al XX-lea publicat la Editura Paidea in 1999 arata ca 245 de tone de aur au plecat in mai multe convoaie din Bucuresti catre Tismana sub paza militara speciala in iulie si august 1944, „pentru a fi pus la adapost de rusi”, dar in grotele de la Tismana nu au ajuns decat 212 tone. Pe drum au disparut aproximativ 33 de tone, plus alte valori. Explicatia care s-a dat (abia prin anii 1980) a fost aceea (ati ghicit deja!) ca „ticalosii de sovietici” interceptasera transportul de aur si „ne jecmanisera”, furand din convoi 33 de tone de aur. In emisiunea Pro Patria din 14 dec. 1992, doi fosti salariati al BNR pescuiti de militarii televizionisti ai MApN-ului prin apele tulburi ale Bucurestiului „postrevolutionar” declarau spre satisfactia romanilor de meserie privitori la televizor ca rusii interceptasera transportul si luasera din aurul tarii 40 de tone. Inca o dovada, deci, a „nemerniciei rusesti”. Nici realizatorii emisiunii militare Pro Patria, nici fostii salariati ai BNR si nici cetatenii romani nu s-au intrebat cum de fusese posibil sa se multumeasca „rusii cei lacomi” doar cu o parte din aurul interceptat si de ce nu luasera tot aurul! Pentru ca ar fi fost in drept s-o faca, erau doar intr-o tara inamica, ocupata, ce doar de cateva zile trecuse de partea Aliatilor. Legile razboiului le permiteau sa faca asta.
Este evident ca toate aceste minciuni privind furtul aurului de la Tismana de catre rusi nu corespund realitatii si ca adevaratii hoti ai celor 33 de tone de aur furat de la Tismana trebuie cautati in randurile fostei Case Regale a Romaniei si ale fostei oligarhii romanesti, daca nu cumva chiar printre fostii generali si colonei ai Armatei, insarcinati cu transportul aurului. Daca rusii ar fi interceptat tezaurul de la Tismana, ori il luau pe tot, ori nu luau nimic, sa fie limpede! Ori esti hot si bandit, ori nu esti! Nu merge sa spui despre cineva „este bandit asa si asa!” ori „a fost un pic talhar”. Daca interceptau aurul, rusii ori luau cu japca toata cantitatea de 244 de tone ca prada de razboi, ori nu se atingeau de ea! Nu exista insa nici un document in acest sens, nici o dovada ca rusii s-ar fi intalnit cu cei care duceau aurul in ascunzatorile de la Tismana, iar declaratiile unor functionari senilizati, facute la 60 de ani de la evenimentul in cauza nu au nici o relevanta. Banditii care au furat tezaurul de la Tismana au fost autohtoni, au fost romani de-ai nostri si nu rusi! Si am adus vorba despre ei pentru ca asa cum voi relata mai departe, tot oligarhia romana a fost cea care a furat (sau a incercat sa fure) tezaurul dus la Moscova in 1916 si 1917.
Aurul Romaniei nu a fost furat numai de regii si oligarhii romani de dinainte de 1947 ci si de nomenclatura comunista dejisto-ceausista care a condus Romania dupa 1947.
Privind evolutia stocurilor de lingouri de aur a Bancii Nationale a Romaniei observam urmatoarele. Imediat dupa abdicarea regelui Mihai I (1948) , stocurile de rezerve de aur ale Romaniei se ridicau la peste 210 tone de aur. In anul 1951 (anul in care Dictatura dejista a scapat de ultimele ramasite ale vechilor partide politice si s-a asezat temeinic si definitiv la carma tarii) mare parte din datoria catre Rusia fusese stearsa de rusi sau inlocuita cu bunuri alimentare si industriale (lapte, unt, grau, petrol etc) necesare Rusiei. Prin Tratatul de pace de la Paris din 1947 Comisia Aliata de Armistitiu fixase Romaniei ca despagubiri de razboi fata de URSS suma de 300 de milioane de dolari. URSS, scandalizata de suma extrem de mica, echivalase imediat o parte a despagubirilor de razboi cu tezaurul pe care Romania il dusese la Moscova in 1917 si declarase problema tezaurului inchisa. Nici Stalin si nici KGB-ul rusesc nu verificasera insa temeinic daca aurul romanesc mai era cu adevarat la Kremlin sau nu! Ei controlasera doar partea arhivistica si documentara si pe aceasta o restituisera in 1935 Romaniei. De abia Brejnev ordonase sa se controleze daca aurul romanesc mai era in lazi la Kremlin sau nu, iar rezultatele au fost tinute secrete de Rusia pana astazi.
Romania se refacuse relativ repede dupa razboi, iar rezervele de aur in lingouri ale ei, in ciuda uriaselor cheltuieli, atingeau in 1950 impresionanta cifra de 209,4 milioane tone. Totusi, in anul urmator se intampla ceva de-a dreptul halucinant cu aceste rezerve : scad brusc la 80 de tone! Ati citit bine: 80 de tone! Din 1950 pana in 1952, in mai putin de doi ani, de tezaurul Romaniei se alege praful! Dispar din el fara urma nu mai putin de 130 de tone de aur fin. Adica o cantitate aproape dubla decat tezaurul “care ni l-au rapit rusii” in 1916! Si asta nu este tot. Timp de 10 ani, rezervele de aur ale Romaniei continua sa scada drastic an de an, cu aproape 2 tone pe an, pana in anul 1961 cand ajung la cantitatea de 60,8 tone aur . Nimeni nu stie nici acum ce s-a intamplat cu diferenta de 170 de tone de aur disparuta in doar 10 ani. „Istoricii” de dupa 1990 au lansat ideea ca ne-au furat aurul (ati ghicit!) rusii! Lucru total exclus, deoarece inca din anul 1950 Romania comunista devenise deja dusmana Rusiei. Pe urma, nu exista nici un document si nici o declaratie a lui Dej sau a lui Ceausescu in sensul ca aurul ar fi fost luat de rusi. Si se stie ca Dej si Ceausescu, atunci cand era vorba de atacuri la adresa Rusiei, nu se dadeau in laturi de la nimic. Ei insisi cereau rusilor aurul din 1916. Ar fi fost caraghios ca dupa ce ei le-ar fi dat, sa zicem, 170 de tone de aur din rezervele de la Bucuresti, Dej si Ceausescu sa se fi dus apoi la Stalin si la Hrusciov sa le ceara aurul din 1916! Este total neverosimil! Si nu exista nici un document in acest sens pe nicaieri.
Cercetatorul Petre Opris in articolul “Armata, industria si rezerva de aur a Bancii Nationale ” publicat in 2006 arata ca intre 1950-1954 Romania “care gemea sub ocupatia rusa” investise mult in fabricarea de munitie si armament. El se intreaba daca nu cumva aurul fusese folosit in acest scop. Cercetarile arhivelor arata insa ca se cumparasera de catre statul roman in acest scop (adica fabricarea de armament si munitie) doar cateva sute de utilaje din strainatate pentru fabricarea de cartuse si…cam atat ! Asta ca sa nu mai punem la socoteala ca dupa razboi astfel de utilaje erau extrem de ieftine, toata lumea voind sa scape de ele fiindca razboiul se sfarsise. Dealtfel aceste utilaje nici nu s-au cumparat din Vest sau din America, ele au fost cumparate ( la mana a doua) din… Ungaria. In ceea ce priveste aceasta investitie in industria de armament lucrurile sunt de-a dreptul stranii, avand in vedere ca rusii nu stiau nimic de asta si ca Romania era oficial sub interdictie de fabricare de armament din partea Puterilor Aliate. Impotriva cui voia Dej sa porneasca razboi de vreme ce Romania era …”sub ocupatie rusa” ? Nu cumva impotriva rusilor? Cum era atunci posibil ca el, care era un antirus convins sa le dea rusilor tezaurul Romaniei? In al doilea rand, chiar sa fi dorit sa le dea eusilor 170 tone de aur, rusii ar fi refuzat sa-l primeasca. Exista si pe atunci spionaj. Indiscutabil, Vestul ar fi auzit de o astfel de „tranzactie” si postul de radio Europa Libera ar fi vorbit cinci decenii la rand fara sa se opreasca despre „jefuirea Romaniei de catre rusi”. Totusi, spionajul occidental si spionajul american nu pomenesc nimic despre o eventuala cantitate de 170 de tone de aur luata de rusi de la romani dupa 1947. Cu atat mai putin Europa Libera. Pe de alta parte, statul roman dispunea si de teren si de cladiri si de detinuti pentru felurite munci. Ridicarea unei fabrici de munitie in astfel de conditii era cel mai usor lucru si nu costa aproape nimic. Costau doar utilajele. Sa fi costat cele 712 utilaje aduse din import pentru fabricarea cartuselor si a pustilor 91 de tone de aur ? Imposibil! Astfel de utilaje erau de fapt strunguri de inalta precizie . Nu se poate ca un astfel de strung sa fi valorat 126 de kilograme de aur. Unde a disparut atunci pe timpul lui Dej si al lui Ceausescu aurul tarii ? Raspunsul este:l-au furat capeteniile partidului comunist si ale Securitatii.
Dar intre 1950 si 1954 nu disparusera doar cele 90 de tone cat se spune ca s-ar fi investit in fabricarea de armament ci disparusera 160 de tone de aur! Tezaurul sazuse de la 210 tone (in 1951) la 49,7 tone in 1954. Chiar daca s-ar admite faptul incredibil ca in cativa ani statul roman (aflat sub “infioratoarea ocupatie ruseasca”) cheltuise (fara stirea rusilor!) 90 de tone de aur pe fabricarea de …cartuse, tot mai trebuia sa justifice alte 70 de tone de aur. Cu astea ce se facuse ?
Incercarea unor cercetatori de a justifica cheltuirea acestui aur cu construirea Canalului Dunare-Marea Neagra sau cu colectivizarea nu sta in picioare. Cel mai probabil este ca Banda Securista Dejisto-Ceasusista a furat peste 160 de tone de aur si le-a acuns in strainatate. Acel aur, impreuna cu aurul furat de securisti pe vremea lui Ceausescu, avea sa inceapa a iesi la suprafata in dupa decembrie 1989. Si probabil iese si acum, fiind retras treptat de un grup restrans de initiati. Sa nu uitam ca Nicolae Ceausescu a fost impuscat si pentru ca „avea conturi de miliarde in strainatate”. Acele conturi existau, dar nu erau ale lui ci ale Securitatii. Nici astazi nu se stie unde sunt acei bani.
Nicolae Ceausescu si stabii comunisti au gasit repede o explicatie pentru disparitia aurului: aurul fusese furat de rusi. Este o traditie in tara noastra ca toti cei ajunsi la carma tarii sa fure aurul Romaniei si finantele tarii si dupa asta sa strige ca hotii sunt rusii. Acest lucru se face si in prezent cu metode extrem de sofisticate si incredibil de viclene. Amintesc doar ca „pretul gazelor rusesti” si „scumpirea gazelor rusesti” anuntate cu mare tam-tam periodic de catre presa si guvernele de la Bucuresti nu sunt nimic altceva decat o noua modalitate a conducatorilor actualei Romanii de a spune poporului roman ca „rusii ne fura din nou aurul tarii”. Tocmai din aceasta cauza Romania este la ora actuala singura tara cu care Rusia a refuzat sa incheie contracte de livrare de gaze sau petrol. Dupa cum se stie, aprovizionarea cu gaze a Romaniei o fac niste firme private occidentale. Asta nu-i impiedica insa pe guvernantii de la Bucuresti sa insinueze mereu ca Rusia ne fura valuta scumpind pretul la gaze. In realitate aurul tarii este furat in continuare de oligarhia romana. Chiar la ora la care scriu acest randuri, intregul tezaur al Romaniei se afla in bancile occidentale unde a fost trimis de BNR imediat dupa 1990, chipurile pentru a produce dobanda. Adevarul este ca nici nu poate fi tratat (de fapt batjocorit) altfel un popor caruia ura inepta fata de un alt popor (rus) ii intuneca ratiunea si-l impiedica sa vada adevarul. „Jefuirea ruseasca a poporului roman” din perioada 1947-1957 este o gluma pe langa jafurile nemtesti dintre 1916-1918 si dintre 1939-1944 cand germanii au secatuit practic Romania de petrol si resurse agricole! Numai in perioada 1916-1918 nemtii reusesc sa extraga din Romania si sa transporte in Germania, ca prada de razboi, peste doua milioane de tone de petrol romanesc in ritmul de o suta de mii de tone de petrol la fiecare 30 de zile. In aceeasi perioada au rechizitionat fara nici un fel de plata de la taranii romani circa 4 milioane de tone de cereale si milioane de tone de alte produse agricole. Taranii romani insa isi amintesc cu bucurie si satisfactie si astazi de loviturile de pat de pusca pe care le primeau peste gura in acea perioada de la soldatii „Caizerului” care le luau din curte vaca, porcul si dubla de grau, dar sunt plini de ura atunci cand vine vorba de „comunismul rusesc”. Un astfel de popor nu merita tratat altfel decat ca suspect si dubios din punct de vedere istoric. Spun acest lucru cu regret si cu parere de rau, dar o spun cu convingerea ca sunt obiectiv. Rusii incearca in mai multe randuri sa stinga „conflictul tezaurului”, returnand romanilor o mare parte a tezaurului
In ceea ce priveste problema tezaurului dus la Moscova, se ascunde cu abilitate faptul ca, pe parcursul anilor, Rusia Sovietica a returnat o buna parte din cele 94 de tone de aur. Profesorul Ion Scurtu face o declaratie in data de 20 februarie 2007 in ziarul Evenimentul Zilei in care dezvaluie ca Romania mai are de recuperat de la rusi doar 70 de tone de aur din cele 94. Declaratia este menita sa ridice o noua serie de intrebari. Daca rusii nu mai au sa ne dea inapoi decat 70 de tone de aur, de unde au luat cele 24 de aur pe care ni le-au returnat? Inseamna fie ca hotii nu putusera sa fure tot tezaurul in 1918 (si mai lasasera la Kremlin 24 de tone, fie ca rusii dadusera din buzunarul lor cele 24 de tone, in speranta ca romanii vor inceta cu revendicarea tezaurului.
sursa:universul românesc
In 16 iunie 1935, din ordinul lui Stalin, rusii au returnat in Romania 16 vagoane din componenta tezaurului dus in Rusia in 1916. Conform „obiceiului romanesc al pamantului”, operatiunea de returnare s-a petrecut la adapostul puzderiei de „jde mii de trupe si jandarmi” si nu s-au dat amanunte in privinta continutului vagoanelor returnate de rusi. Se banuieste insa ca ar fi fost mai putin aur in ele si mai mult documente, arhive, harti si obiecte de patrimoniu, inclusiv tablouri. Toate, la fel de pretioase ca aurul, daca nu cumva mult mai pretioase. Toate ambalate in 1436 de lazi sigilate cu sigiliile originale. Acestea au ajuns in Gara Obor din Bucuresti la 16.30 si au fost predate de militarii Armatei Rosii lui G. Paraschivescu, reprezentant al Guvernului Roman. Operatiunea s-a incheiat pe 28 iunie 1935 si a fost intocmit chiar un proces-verbal de predare-primire, dupa care militarii sovietici s-au intors acasa.
In data de 6 septembrie 1956, o alta parte din tezaur, inclusiv tezaurul Closca cu Puii de Aur a sosit in tara in alte zece vagoane, sovieticii predand guvernului roman un numar de 39320 de piese romanesti de patrimoniu, tablouri pretioase, picturi, desene, gravuri, obiecte bisericesti, medalii, precum si o cantitate de monezi si lingouri de aur. Conform aceluiasi sanatos „obicei al pamantului” operatiunea s-a executat in cel mai mare secret si asupra ei s-a pastrat o tacere profunda. Mai tarziu s-a recunoscut ca rusii au adus printre altele si au predat Bucurestiului o cantitate neprecizata de aur si aproximativ o tona de argint.
Returnarea acestor bunuri avea sa iste insa un scandal la nivel de „partide fratesti” intre PCR si PCUS deoarece dupa returnarea a 26 de vagoane din fostul tezaur, in loc sa auda ceva de bine, rusii au auzit injuraturi si au fost informati ca romanii erau foarte nemultumiti si murmurau pe la colturi ca Rusia si-a batut joc de ei si nu le-a returnat nimic din tezaur. Cu toate acestea, in septembrie 1956, academicianul Mihail Ralea, imputernicitul Guvernului Roman, semnase o anexa la Protocolul ultim de returnare a bunurilor tezaurifere in care se specifica foarte limpede: „Guvernul Republicii Populare Romania multumeste poporului sovietic si Rusiei pentru bunurile restituite si declara in mod oficial ca nu mai are nici o pretentie materiala sau de orice alta natura aferenta operatiunii de transport si depozitare a valorilor BNR in depozitele Kremlinului ce a avut loc in 1916 si august 1917″.
Totusi, dupa 1990, Romania a atacat documentul pe motiv ca pe el erau cinci semnaturi din partea rusilor si numai una din partea romanilor : a lui Mihail Ralea. Din partea rusilor iscalisera Mihailov Nikolai Alexandrov (ministrul Culturii din URSS), general-locotenent Vedenin, comandantul Kremlinului, Krftanov, Orvid si Pahomo. Din partea Romaniei semnase doar academicianul Mihail Ralea. „Actul nu este valabil” a concluzionat dupa 19990 Bucurestiul, adaugand ca trebuia sa mai semneze macar un delegat roman. Indiscutabil insa, daca pe document ar mai fi fost o semnatura a unui roman, s-ar fi creat un alt pretext: de ce sunt doar doua semnaturi romanesti si nu trei, sau chiar cinci, ca sa fie egale cu numarul de semnaturi rusesti? O astfel de atitudine ne caracterizeaza. Exista inca dascali de istorie prin Romania care spun scolarilor ca Dimitrie Cantemir a iscalit tratatul cu Rusia in 1711 fiindca Petru cel Mare adusese cu el o sticla cu vin din care a dat sa guste atat voievodului cat si celor 200 de boieri din Sfatul Tarii Moldovei prezenti la iscalirea tratatului, plus la jumatate din ostirea Moldovei, asa ca respectivul tratat nu era valabil fiindca Dimitrie Cantemir si boierii moldoveni erau beti turta in momentul iscalirii tratatului, fiindca gustasera vin din sticla adusa de tarul Petru cel Mare. Era probabil vorba, dupa cum v-ati putut da seama, de o sticla uriasa!
Se trece cu vederea ca in acel moment din 1956 academicianul Mihail Ralea era o personalitate recunoscuta in Europa si indeplinea, in momentul semnarii documentului si primirii bunurilor din tezaur, functia de sef al delegatiei romane si imputernicit al Guvernului Romaniei. Nu exista nicaieri scris ca pe un act de predare-primire trebuie sa fie cinci semnaturi pentru fiecare parte.
Ceea ce se ascunde in spatele unor astfel de gesturi ignobile este insa altceva. Se incearca sa se anuleze un gest. Este vorba de bunavointa rusilor, pe care Bucurestiul incearca s-o eclipseze prin diferite tertipuri. Nu se poate contesta ca sovieticii, in ciuda pacatelor lor, au avut, iata, in vedere returnarea tezaurului romanesc. S-au aplecat asupra acestei chestiuni. Au studiat-o. Si nu numai ca au studiat-o. Chiar au existat, iata, doua transporturi substantiale cu bunurile acestui tezaur, dinspre Moscova catre Romania. Reprezentantii Romaniei au semnat si au spus ca au primit tot. Azi, ni se spune ca nu am primit nimic si ca rusii nu ne-au returnat nimic. Spunem copiilor nostri ca „Tezaurul Romaniei este tezaurul care a fost trimis in Rusia in timpul primului razboi mondial si care nu a mai fost returnat niciodata”. Daca nu putem sa distingem adevarul in intregime, putem, in schimb, sa vedem cu limpezime o parte a minciunii romanesti privitoare la tezaur.
Totusi, obiectivi fiind, nu putem sa nu ne punem intrebarea: ce i-a facut pe rusi sa stopeze returnarea tezaurului romanesc? De ce s-au oprit dupa doua transporturi si nu au trimis si lingourile si monezile in aur? Pentru Rusia 90 de tone de aur nu inseamna nimic. Kremlinul, prin CC al PCUS aloca in 1977 numai pentru suplimentarea importurilor ruse de carne din Europa, 47 de tone de aur anual. Este inutil de subliniat ca suplimentarea importurilor de carne era un fleac fata de adevaratele importuri de carne pe care le facea Rusia! In cea mai dificila perioada de dupa razboi (anul 1953) rezervele de aur ale Rusiei se ridicau la peste doua mii de tone de aur rafinat turnat in lingouri, mai precis 2045,7 tone de aur de 24 de carate (Dmitri Volgonov – Lenin- a new biography publicata in 1994), iar productia de aur a Rusiei este astazi de aproape 500 de tone pe an in conditiile in care sunt exploatate doar jumatate din zacamintele aurifere, anume cele mai profitabile, cu filoane de aur consistente. Si asta in situatia in care productia mondiala de aur este de 1400 de tone de aur pe an. Cu putin inainte ca giganticul trust minier rusesc NORILSK NICKEL sa cumpere corporatia canadiana Lion Ore Mining International Ltd , un inginer rus de la N.N. declara pe internet ca productia de aur a Rusiei era in realitate de peste 700 de tone de aur pe an. Adica peste jumatate din productia mondiala! Ce putea sa faca Rusia cu bijuteriile reginei Maria cand numai productia de diamante a Rusiei se ridica la peste 20 de tone de diamante anual ? Nu ar fi fost nimic mai simplu pentru conducatorii de la Kremlin ca sa ordone returnarea tezaurului catre Bucuresti si sa incheie tigania care dura de peste 50 de ani. Ceva i-a facut insa pe rusi sa se razgandeasca. Ceva ce depaseste orice putere de imaginatie! Ceva ce noi doar banuim astazi si il luam deocamdata ca simpla ipoteza de lucru privitoare la soarta tezaurului romanesc de la Moscova! Rusii au descoperit ca tezaurul romanesc fusese furat de la Kremlin de romani!
Asadar rusii au procedat, pentru prima oara dupa 60 de ani, la controlul lazilor aduse la Kremlin de BNR si au descoperit ca in lazile sigilate in care trebuia sa se afle aurul nu era de fapt nimic! Lazile erau goale sau pline cu pantofi si rochii ale reginei Maria. Descoperirea i-a socat probabil, dar i-a si ambitionat pe rusi. Si-au dat seama ca erau insultati pe nedrept de 60 de ani de catre Romania. Se aflau in fata celei mai mari escrocherii a mileniului si totodata in fata celui mare furt de aur al mileniului!
Brejnev stia ca aurul romanesc fusese furat de romani in 1918
Ipoteza falsificarii de inventar (adica aceea ca BNR venise cu lazile goale la Kremlin si-i pusese pe rusi sa iscaleasca de primire ca si cand ar fi fost pline cu aur) a fost inlaturata. In lazile aduse de BNR fusese aur. Dovada ca vreo suta de lazi mai contineau monezi si lingouri de aur (aur care fusese returnat Romaniei in 1956). Mai ramanea cealalta varianta:furtul. Rusii se aflau in fata celui mai mare furt al mileniului: 94 de tone de aur furat! Aurul fusese furat din incinta Kremlinului, din Sala Armelor, in care fusese depozitat. Cine putuse sa-l fure? Unde il dusese?
In Rusia comunista nu aveai ce face cu aurul. Presupunand prin absurd ca un cetatean care sapa in curtea casei lui ar fi descoperit acolo pe timpul lui Lenin sau al lui Stalin o comoara din bani de aur, aceasta nu l-ar fi ajutat cu nimic. Nu i-ar fi facut viata mai usoara. Dimpotriva! Cui sa fi vandut el comoara intr-o tara in care aurul nu avea nici un fel de valoare? Unde sa se fi dus el cu un lingou de aur de un kilogram? Cui sa-l vanda intr-o tara in care KGB-ul stia si ce visai noaptea? Sa nu uitam ca in Romania comunista chiar, posesorii de aur au infundat inchisorile pentru un „cocosel” (taler austriac) de aur.
Nici un raport al Militiei Ruse ori al KGB-ului nu pomenise vreodata de descoperirea vreunei monezi romanesti de aur sau a vreunui lingou de aur romanesc asupra vreunui cetatean pe intinderea imperiului rus. Era cu totul exclus ca militarii ori civilii rusi din Kremlin sa fi furat tezaurul romanesc. Pe de alta parte rusii de fapt nici nu facusera de paza „non stop” cum s-ar spune acum, la usa tezaurului romanesc din Sala Armelor de la Kremlin ci doar cateodata. Nu fusesera prezenti mereu in sala. Singurii care nu se miscasera de la usa salii in care se afla incuiat tezaurul fusesera romanii.Ei chiar dormeau acolo. Statusera acolo ani intregi! Paznicii rusi faceau de paza impreuna cu romanii, dar nu alternativ ci doar intareau garda romana care sta permanent acolo. Uneori rusii nici nu intrau in post si ramaneau atunci de paza doar romanii. Concluzia era una singura: daca aurul fusese furat, hotii nu puteau fi altii decat romanii care pazisera ani la rand aurul si care erau familiarizati perfect cu interiorul Kremlinului si cu secretele acestuia. Problema care se punea acum pentru rusi era daca „tovarasii romani” (recte Dej si Ceausescu, care cereau inapoi aurul) stiau ca aurul fusese furat de chiar romanii care-l pazisera sau se prefaceau ca nu stiu. Mai era in joc, indiscutabil, prestigiul Rusiei nu doar ca ca putere garanta ci si ca putere politieneasca. Si mai era ceva. Daca returnau romanilor echivalentul unui tezaur care le fusese furat de sub mustati de chiar romanii din garda Kremlinului, rusii erau in pericol de a ajunge nu doar bataia de joc a romanilor (care ar fi inceput imediat sa se laude ca „i-au fraierit pe rusi”) ci riscau sa se compromita definitiv si sa ajunga pentru secole intregi de rasul intregii lumi ca eroii celei mai mari cacialmale care fusese trasa vreodata unei mari puteri. Brejnev avea dreptate cand ii spunea lui Ceausescu in 1965 ca „nu este vorba de 90 000 de kilograme de aur, aici este o problema politica”, dar este greu de stiut daca Ceausescu realizase la ce se refera Brejnev.
Intrucat Romania cerea zgomotos aurul inapoi, Moscova a luat hotararea sa traga de timp si sa nu sufle nici o singura vorba in legatura cu faptul ca descoperise ca aurul fusese furat de romani. Stalin ii ajutase din acest punct de vedere fara sa vrea. Nici Stalin nu stia ca in lazile romanesti nu mai era nici macar a zecea parte din tezaur, dar cu siretenia lui innascuta facuse altceva: inchisese problema tezaurului romanesc. In urma acordului de pace de la Paris din 1947, statul roman a fost obligat de Aliati sa plateasca Rusiei suma de 300 de milioane de dolari drept despagubiri de razboi, lucru ce a produs nemultumire la varful conducerii sovietice si a pecetluit soarta regelui Mihai, rusii decizand ca puteau sa capete despagubirile reale cerute doar inlaturand monarhia din Romania si instaland la Bucuresti un guvern prosovietic. Ceea ce s-a si facut. Stalin, furios, a declarat ca in schimbul daunelor facute de Armata Romana in Rusia, tezaurul romanesc va fi oprit la Moscova drept despagubiri de razboi.
Spre deosebire de Stalin, Brejnev stia ca tezaurul romanesc fusese furat de romani, dar nu stia daca si Ceausescu stie asta. Ca atare nu a facut nici el nimic altceva decat sa urmeze exemplul lui Stalin si sa-i spuna lui Ceausescu ca distrugerile provocate de Armata Romana in Rusia pe timpul celui de-al doilea razboi mondial intreceau cu mult valoarea tezaurului, asa ca problema tezaurului ramanea inchisa.
Respectand adevarul si cautand sa fim obiectivi, vom observa ca rusii aveau dreptate totusi. Asa cum incearca sa faca si acum, cand ne aflam in pragul celui de-al Treilea Razboi Mondial, Romania intrase in 1941 intr-un razboi in care nu avea ce sa caute si provocase Rusiei distrugeri si daune uriase. Distrusese din temelii orase precum Odessa si Sevastopol si stersese practic de pe suprafata pamantului, alaturi de germani, orasul Stalingrad. Odessa, Sevastopol si Stalingrad erau (cum sunt si acum) orase mari ale lumii. Numai distrugerea acestor trei orase trecea de o mie de miliarde de dolari. In discutia cu Ceausescu, din septembrie 1965, Brejnev si conducerea de la Kremlin aveau sa reproseze violent delegatiei romane acest lucru, atunci cand aceasta a ridicat din nou problema returnarii tezaurului. Mai mult decat atat, KGB-ul descoperise in Arhive datoriile Romaniei fata de statul rus care-i furnizase armament si tehnica de razboi in anii 1916-1917 in valoare de sute de milioane de dolari (la valoarea de atunci) fara sa primeasca nimic din partea Romaniei. Brejnev i-a strigat lui Ceausescu: „Dumneavoastra ridicati problema tezaurului in conditiile cand s-a reusit sa fie inlaturata amaraciunea provocata de cel de-al doilea razboi mondial – iar dv. stiti ca aceasta a fost o amaraciune grea pentru noi, comisiile de imputerniciti care au stabilit pierderile pricinuite de razboi la Odessa si Crimeea. Din documente referitoare la actiunile trupelor romane, pierderile pricinuite Rusiei depasesc de sute de ori ceea ce discutam noi azi! De aceea, consideram aceasta problema nu pur si simplu o problema financiara. Nu este vorba de 90000 kg de aur sau 300 milioane dolari, aici este o problema politica! Sa presupunem insa ca nu am fi avut asemenea motive juridice; atunci cum s-ar putea explica partidului si poporului rus ca noi platim sau dam Romaniei aur care a fost primit in asemenea conditii de la regele roman? Este o chestiune foarte grea. Intregul popor, intregul partid stie ca reparatiile de razboi de 300 milioane dolari platite de Romania au fost doar simbolice! Oare pentru refacerea Crimeei si a Odessei au ajuns numai 300 milioane dolari?…”
Partea rusa a anuntat Romania ca din acel moment considera inchisa orice problema legata de tezaur. Dar chestiunea avea sa se repete. Dupa caderea lui Brejnev, Bucurestiul a pus din nou arcusul pe vioara si a inceput sa „cante” la poarta Moscovei „balada tezaurului”.
In 1965 Nicolae Ceausescu a semnat in cadrul primei sale vizite la Moscova un acord „prietenesc si de intrajutorare reciproca” intre Romania si URSS. Acordul, semnat de delegatiile celor doua tari stipuleaza ca din momentul semnarii lui erau eliminate in totalitate orice pretentii mutuale reciproce ale unui stat fata de celalalt. Privite unilateral, lucrurile par in dezavantajul partii romanesti in ceea ce priveste tezaurul, dar ne schimbam imediat parerea daca luam in considerare ca Rusia nu mai insista prin acest acord ca Romania sa-i plateasca integral despagubiri de razboi pentru daunele uriase provocate in 1941-1944. Iar acest lucru era, intr-adevar, un lucru extraordinar de avantajos pentru Bucuresti. Dupa un timp, in ciuda celor doua acorduri semnate, Bucurestiul si-a adus din nou aminte ca Rusia „i-a furat tezaurul” si a inceput din nou sa ceara inapoi tezaurul. Ca atare, Rusia a incheiat un nou acord cu Romania. Acest acord a fost semnat in 1986, tot de Ceausescu si delegatia romana care recunosc in el, pentru a treia oara, ca Romania nu mai avea nici o pretentie de la Uniunea Sovietica intrucat toate diferendele dintre cele doua tari, inclusiv problema tezaurului, gasisera o rezolvare multumitoare pentru ambele parti.
Desi discutiile care au avut loc atunci intre cele doua delegatii constituie inca un secret diplomatic, ele neputand fi date publicitatii decat peste 22 de ani, se pare ca rusii l-au inspaimantat pe Ceausescu ridicand problema acordarii de despagubiri platite de catre Romania catre Republica Moldova pentru „ocuparea ilegala a Basarabiei” in perioada 1918-1944. De asemenea, se pare ca acum are loc lamurirea lui Ceausescu ca tezaurul nu apartinea statului roman ci era proprietatea privata a foste Casei Regale si a oligarhiei din Romania si ca poporul roman nu avea de castigat nimic de pe urma acestui tezaur decat dureri de cap. Pe de alta parte delegatia romana a mai fost informata despre ceva ce a ramas pana in ziua de astazi un secret extrem de bine pastrat si care a blocat definitiv orice revendicare romaneasca in privinta tezaurului. Cei care au fost prezenti acolo refuza si astazi sa vorbeasca despre asta. Se pare ca rusii l-au informat, in sfarsit, strict secret, numai pe Ceausescu, ca tezaurul fusese furat de la Kremlin de catre trimisii Curtii Regale de la Bucuresti si scos peste granitele Rusiei pe la Samara, in 1918, pentru ca Ceausescu, din acel moment, pune imediat batista pe tambal si nu mai ridica in nici un fel problema tezaurului.Ca atare delegatia romana semneaza noul tratat in care recunoaste din nou ca nu mai are nici o pretentie de la Rusia in privinta tezaurului.
Dupa cum spunea insa Hitler, tratatele exista pentru ca sa fie incalcate. Iata ca in 1994 presedintele Iliescu solicita Rusiei returnarea tezaurului romanesc. Romania a ridicat din nou pretentii asupra tezaurului, in ciuda faptului ca din punct de vedere oficial afacerea era clasata demult, atat de Rusia cat si de Romania si nu are nici o sansa de a fi repusa vreodata din nou pe tapet din punct de vedere oficial. Tocmai pentru a pune capat unui deferend care tinde sa se intinda insa la nesfarsit si care este folosit de Romania in mod calar ca un instrument de ponegrire a Rusiei si a poporului rus, Moscova a sugerat ca tezaurul, fiind proprietate particulara conform documentelor din 1916, actiunea de recuperare a acestuia poate fi redeschisa doar de o firma privata.
sursa:universul românesc