Între cer şi clipă,
se termină cafeaua amară,
a trecutului care şi-a pierdut viitorul,
din inima norilor ai căror stropi,
ne spălau fierbinţeala respiraţiei,
ce ne aştepta la colţul străzii Destinului,
fără de timp.
Să fi uitat răsăritul,
când s-a spart,
în sângele apusului,
pentru totdeauna,
că în iubire nu există iertare?
Şi iarăşi,
mai luăm o înghiţitură de soartă,
din ceaşca ciobită a speranţei,
prin care bate vântul întrebării,
smulgându-ne copacii gândurilor,
din rădăcinile sentimentelor,
ce încă mai au o adresă,
a noastră…..,
adresa unei ceşti de cafea.
-->
Răspunsuri