Este o după-amiază dezmierdată de vântul plăpând de toamnă. Mă plimb domol pe poteca împodobită de frunzele şi nucile îmbrăcate în cămăşi zdrenţuite din care curge mustul amar. Stratul gros al frunzelor galben-maronii a reuşit să mărginească cărarea. Pădurea tristă, aproape moartă, fiindcă a ignorat verdele, este acum pustie. Singurii amici care i-au mai rămas sunt vântul şi frigul.
Intru în pădure şi văd uimită cum pare totul o magie a locurilor tainice, a locurilor ce ar putea însemna o minunăţie pentru mulţi dintre noi. Farmecul toamnei a schimbat totul în ceva nevăzut, trecând de «foarte frumos» şi ajungând la expresia «ceva ce n-a mai văzut pământul».
Nu a uitat de răul ce încă şi-a mai păstrat limpezimea, covorul ce se întinde la nesfârşit al multicolorelor frunze şi desigur de ceea ce o acoperă, cerul, pătat cu fum amestecat ce-a devenit gri. Copacii sunt trişti fiindcă le-au pierit mulţi fraţi, maroniul închis fiind culoarea lor de bază. Fiecare lucru are o taină a sa, una mai specială ca alta, dar a potecii, sfârşitul potecii nu cred că a fost găsit.
Poate nimic nu ar fi fost la fel fără strigătul cerbului înfrigurat de bătrânul vânt ce se crede domnitorul tuturor. Soarele palid printre ramurile nemişcate ne va mai lumina şi încă atât. Ploaia pălmuieşte parcă cu fiecare picătură tulpina copacilor, vântul ridică frunzele ude de la pământ, iar fulgerele, tunetele le sperie şi mai mult pe puţinele vieţuitoare.
Ceaţa zglobie îi joacă feste întregii păduri. Greierii pe aripi pudraţi cu bruma sunt trişti acum că vor răbda, din nou o iarnă întreagă, de foame. Răcoarea serii se lăsă încet, iar noaptea îşi aşterne perdeaua peste pamnatul mohorât. Îmi deschid umbrela şi cu paşi mărunţi dar grăbiţi mă îndrept spre casă.
Nu uit însă să observ un lucru. Nu doar păsările călătoare nu se mai afla în acest peisaj ŞI nici picior de om, care nu ştie să aprecieze magia pădurii în plină toamnă.
lenus
-->
Răspunsuri
toamna.-
1
-
2
de 2 Următor →