Cafea cu aromă de poezie...Dialog la o cafea de Silvia Van

[Lenuş Lungu]

N-ai noroc îmi spune şi dă plictisită din umeri fumându-şi până la capăt ţigara ca să mi te pui în poală undeva sau pe umeri trebuie să-ţi fie destinul prieten altfel nu te văd nu te simt şi te mătur cu palma ca pe o boabă de cafea turtită sau spartă Vezi, femeie norocul tău e ca apa îţi străbate trupul în somn şi adulmeci la ziuă abia urmele-i de felină pierzându-se în jos satinate până sub talpă mă avertizează rujându-şi atent gura parfumată îşi scoate din gene apoi o scamă albastră Norocul, drăguţă norocul e totul îmi strigă din nou primăvara din uşă ridicandu-şi breteaua subţire mireasma sânilor săi umple încăpera semnul norocului meu îmi arde pe deget răsucit ca o verighetă crăpata în dreptul inimii am o pată

[Ioan Muntean]

 

Biografie Silvia Van


Nascuta in Arges, Liceul German in Pitesti, Facultatea de Limbi Straine (germana-franceza) in Bucuresti; profesoara un timp, in prezent, redactor pe probleme de politica externa la Observatorul Militar; volumul de poezii "Obsesia Iubirii" a aparut in mai 2006, iar cel intitulat "Dansand cu timpul" in iunie 2010 la Societatea Scriitorilor Militari.


Biografie, altfel

Am avut privilegiul sa-mi petrec copilaria intr-un 
colt de rai, asa cum sunt nenumarate in tara aceasta, 
un loc a carui existenta abia daca o poate banui un 
orasean si mai ales un bucurestean, daca nu are 
norocul sa aiba bunici sau alte rude la tara. Nu era 
un sat propriu-zis, ci o colonie muncitoreasca 
plantata intr-o comuna suburbana. Dar asezata la 
poalele unui deal, pe o fosta mosie boiereasca, - 
Florica lui Bratianu - un taram fermecat, ce si-a 
lasat amprenta in intreaga mea fiinta. 
Stateam intr-o casa impunatoare, un fost conac 
nationalizat care apartinuse lui Virgil Madgearu, 
cunoscut economist si om politic in perioada 
interbelica. Locuiam ce-i drept la mansarda, in odaile 
servitorilor, dar aveam aceeasi conditie sociala ca si 
vecinii nostri din camerele din fata, functionari 
modesti ca si parintii mei. Casa avea decoratii 
interioare si mozaicuri superbe, iar soba noastra de 
teracota in stil italian - nefunctionala de altfel - 
era o adevarata bijuterie. (Am aflat dupa mult timp ca 
nu se mai afla la locul ei; un demnitar local a 
vazut-o, a fost incantat de ea si si-a facut-o cadou). 
Nu casa era cel mai frumos lucru in spatiul 
copilariei mele, ci tot ceea ce o inconjura. Exact din 
spatele ei incepea dealul, un deal molcom, pe mai 
multe trepte, plantat cu vie. Varful ii era acoperit 
de o padure batrana. Alte dealuri in dreapta si in 
stanga. Livezi de piersici, vii si din nou paduri. 
Conace boieresti ici si colo...Privilegiatii altor 
timpuri se grabisera sa-si faca parte din bogatia si 
farmecul locului. In fata se intindea o nesfarsita 
livada de pruni, la stanga alta de peri. Abia dincolo 
de ele fusesera ridicate blocuri - in stilul monoton 
si rece pe care-l cunoastem - pentru miile de 
muncitori de la Dacia. 
Frumusetea naturii, dezvaluita mereu in jurul meu, a 
inceput sa-mi atinga suflatul destul de devreme. Aveam 
patru sau cinci ani cand mama a intrat in casa, intr-o 
dimineata friguroasa, tinand in mana o crenguta 
inflorita alb cu ace de promoroaca. Doar o clipa a 
tinut frumusetea ei, caldura camerei a topit-o, insa 
nici azi n-am uitat uimirea si incantarea ce m-au 
cuprins atunci. Credeam ca mama facuse mari eforturi 
s-o gaseasca, ca scotocise indelung prin paduri - 
povestile auzite se prelungeau extrem de firesc in 
lumea reala - si natura, adica tot ceea ce ma 
inconjura, trebuise pana la urma sa se declare invinsa 
si s-o lase sa-i rapeasca misterioasa crenguta. Nu 
stiu ce-am gandit apoi, vazand delicatele flori de 
ghiata pierind, dar sunt convinsa ca explicatia pe 
care mi-am dat-o tinea la fel de mult de poveste ca 
tot ce traiam pe atunci. 
Sa fi fost acela momentul cand ochii mei de copil 
s-au indreptat cu mai multa atentie catre 
necontenitele, tainicele, fascinantele transformari 
din jurul meu? Tind mai degraba sa cred ca aveam - am 
- in sange dragostea, nevoia de natura. Ea, natura, 
inca mai poate trimite semnale sufletului meu, eu mai 
pot inca sa le aud si sa le inteleg, caci, desi 
traiesc de mult timp in oras, nu m-am rupt niciodata 
de ea. Nici n-as fi putut, s-a impletit prea strans cu 
fiinta mea, atunci, in copilarie. 
Camera noastra, a copiilor, avea vedere catre deal. 
Il numeam dealul meu... Urmaream, ca si cand as fi 
avut un ecran in fata, orice schimbare produsa in 
coloritul frunzelor, in lumina cerului, in miscarea 
vantului. Atingeam - afara fiind - firele de iarba si 
frunzele cu degetele, vorbeam cu copacii, cu norii, cu 
soarele...La inceput simteam nevoia sa imbratisez 
florile si nestiind cum sa fac asta, le rupeam pe cele 
care-mi erau dragi, sufeream apoi vazandu-le 
vestejite. 
Am invatat insa destul de repede ca le pot iubi fara 
sa vreau sa fie ale mele, ca le pot da dragostea mea 
lasandu-le la locul lor. O buna lectie pentru mai 
tarziu, in relatiile cu cei din jurul meu. Am invatat 
astfel sa respect. 

...Aveam zece sau poate unsprezece ani. Era vara. 
Se intunecase deja, eram cu totii in casa, ne pregatem 
de culcare. Mama m-a trimis atunci pe mine - eram cel 
mai mare dintre copii - sa merg in curte si sa aduc 
ceva sau poate sa inchid ceva. Nu ieseam de regula 
afara noaptea. Casa in care locuiam era izolata si, 
o data cu lasarea intunericului, locurile pareau 
destul de infricosatoare pentru un copil. M-am dus 
totusi. 
Am facut repede ce era de facut - chiar nu mai stiu 
ce anume - si ma intorceam. Si dintr-o data, in 
mijlocul curtii, am simtit un fel de liniste coborand 
peste mine. Ceva m-a oprit in loc. Am realizat dintr-o 
data cata pace si cata frumusete e in jurul meu. Era o 
noapte intunecoasa, fara luna. Nici stele nu erau. 
Simteam noptea ca pe o catifea moale si calda 
coborandu-mi pe umeri. Aerul era greu si cu toate 
acestea respiram atat de usor. Nu-mi mai era teama, 
dimpotriva, ma simteam ocrotita. Nu stiam de unde 
venea pacea aceea adanca ce-mi coborase in inima. Eram 
atat de fascinata de ce simteam, incat nu ma induram 
sa plec. Stateam in mijlocul curtii in tacerea densa 
din jur. Nici greieri, nimic... Aerul curgea cald 
peste bratele mele goale, ii simteam atingerea 
mangaietoare. Era atata farmec, atata mister in jurul 
meu, incat as fi vrut sa se opreasca timpul in loc. 
Imi spuneam ca nimic nu poate fi mai minunat, ca mai 
multa incantare sufletul meu nu poate simti. 
Apoi, ca intr-un vis, am auzit cantecul...Un fluier 
undeva... o melodie atat de frumoasa, incat nu parea 
pamanteana. Mi-a amortit sufletul de atata 
frumusete, aproape de nedescris in cuvinte. Nu stiam 
de unde veneau sunetele acelea, n-as fi putut spune de 
unde, nu erau case in jur. Cu cateva clipe mai 
inainte as fi spus ca de nimic nu mai era nevoie ca 
noaptea aceea sa-mi para desavarsita. Acum stiam ca 
ceea ce se intampla era ceea ce-i lipsea ca sa devina 
sublima. Cine ar fi putut sa cante astfel la ora aceea 
tarzie din noapte? Si pentru cine? Atat de suav, atat 
de trist, atat de miscator... 
...Citisem Legendele Olimpului: "nimfa Pitis s-a 
pravalit, izbindu-se din stanca in stanca, pierind in 
negrele genuni. Nefericitul zeu, indurerat, cu 
ramurele verzi de pin in plete, cantand din nai, a 
plecat la vale. Cantecul lui se aude noaptea prin 
paduri, prin locurile necalcate si singuratice din 
munti. Durerea lui suna spre zare pana la marele 
Ocean." 
Zeul Pan... 
Intr-un tarziu, ingrijorata, mama a iesit dupa 
mine. Nu si-a putut explica niciodata de ce stateam eu 
nemiscata, fara teama, in mijlocul curtii.

 

[Lenuş Lungu]

[Ioan Muntean]

[Lenuş Lungu]

Vară cu dragoste de Silvia Van
Plouă
şi nu ştiu
cum îţi atinge dimineaţa
ochii închişi
ce strângi
dincolo de pleoape
în cercurile tale
catifelate
obrazul va fi făcând
gropiţă în pernă
peticul fraged
de sub ureche
va fi asudând dulce
în aerul cald
eu nu ştiu
cum îţi mângâie dimineaţa
ochii închişi
mi-e dor de trupul tău tot
ca de o neterminată
simfonie de Mozart
mi-e dor de buzele tale
brun arcuite
peste setea mea
neîmplinită vreodată
nu ştiu cum se termină
nopţile tale
cum întorci alb
palmele în sus
lumina cum ţi se aşterne
mătăsoasă în căuş
ploua, iubitul meu
mă strâng în amintiri
căutându-ţi conturul
te regăsesc
în amprentele vechi
de săruturi
şi te cer definitiv
deschizându-mă -
câmpie, spre tine
ca spre o ploaie de vară
îndelung aşteptată

[Ioan Muntean]

[Lenuş Lungu]

Semn în palma zilei de Silvia Van

Ciudată această senzaţie
de sufocare
de parcă m-aş scufunda în cer
dintr-o dată
ca într-o pasivă mare
aurie
cu valuri rotunde şi moi
adormite la ţărmuri
de parcă m-aş îneca
înghiţind nemestecaţi
bulgări zgrunţuroşi
de lumină
ciudat insul acela înalt
cu braţele goale
şi maiou sfâşiat
care-mi face cu ochiul
aruncând în mine sori mici
ţepoşi şi albaştri
de parcă
ar fi venit iarna
de parcă aş fi mică
şi aş vrea să-mi curgă
acum
înspre seară
înzăpezindu-mă copilăreşte
un alt Crăciun al iubirii
prin sânge

[Lenuş Lungu]

Silvia Van s-a născut dintr-un strop de vin sângerat într-o toamnă timpurie. răfuiala cu timpul şi acaparările reflexe ale acestuia fac din gestul silviei arcul de cerc întins ca o arcada peste ochii nesecați ai clipei. în trecerea ei, câte-un deget al sensului, arareori, contemplativ parcă, se poticnește desenând domol cuvinte. e un fel de a fi şi dragostea aceasta.