Cafea... cu aroma muzelor eminesciene...

<<Poezia „Aveam o muză” este una dintre multele poezii pe care Mihai Eminescu le-a scris în memoria unei fete simple dar minunate din satul lui natal care a fost prima şi marea lui iubire. Aceasta copilă cu părul de aur moale din Ipoteşti este pomenită în majoritatea poeziilor lui Eminescu. Ea era o fată blonduţă, frumoasă ca o floare albă de cireş şi curată la suflet ca un înger.

Nu ştiu care e numele ei adevărat dar în două dintre poeziile lui Eminescu este numită Marta iar alţii zic că o chema Casandra Elena şi era fiica lui Gheorghe Alupului. Această fată a murit la doar 19 ani când poetul era la studii la Viena, lăsându-l pe acesta foarte îndurerat şi marcându-i întraga creaţie.

Se zice că prima iubire nu se uită niciodată şi nici Mihai Eminescu nu a putut să o uite pe această fată pe care a iubit-o atât de mult în adolescenţă, mult mai mult decât pe Veronica Micle. Câtă tristeţe şi suferinţa a stat la baza creaţiilor lui.

Şi eu când am citit poeziile lui Eminesc am încăput să simt acel dor puternic pe care îl simţea el şi deşi nu am cunoscut-o decât din poeziile lui m-am îndrăgostit şi eu de acea fată cu părul de aur. Parcă o văd şi acum, blondă, frumoasă, gingaşa că o floare, pură, iubitoare şi fidelă ca un înger.

De atâtea ori am încercat să pun pe hârtie sau pe pânza imaginea ei angelica. În acest filmuleţ am pus doar câteva dintre desenele mele care o reprezintă pe ea, aşa cum este descrisă în poezia „Aveam o muză”>>

~ KoreTheMaiden — January 14, 2010 ~


Aveam o muză

poezie de Mihai Eminescu


Aveam o muză, ea era frumoasă,

Cum numa-n vis o dată-n viaţa ta

Poţi ca să vezi icoana radioasă,

În strai de-argint a unui elf de nea!

Păr blond deschis, de aur şi mătasă,

Grumazii albi şi umeri coperea,

Un strai de-argint strâns de-un colan auros

Strângea mijlocul ei cel mlădios!


Şi talia-i ca-n marmură săpată

Strălucea albă-n transparentul strai,

Sâni dulci şi albi ca neaua cea curată,

Rotunzi ca mere dintr-un pom de rai;

Abia se ţine haina cea bogată

Prinsă uşor cu un colan de pai,

Astfel adesea mă găsea veghind

Nori străbătea o umbră de argint.


Crinul luminei strălucea în mână

Reflectând dulce mândrul ei obraz,

Razele dulci loveau faţa-i senină,

Rotunzii umeri şi-albul ei grumaz;

Părul lucea ca auru-n lumină,

Straiul cădea de pe-umeri de atlaz,

Ochi mari albaştri-n gene lungi de aur

Şi fruntea-i albă-ntunecată-n laur!

O dată-n viaţa-i muritorul vede

În visul său un chip aşa d-ales!

Eu... fericit c-amantul blondei Lede,

Nebun de-amor, eu o vedeam ades,

Venea-n singurătatea mea pe îndelete,

Rătăceam mâna-n păru-i blond şi des,

De pe-umeri haina-i luneca uşor

Vedeai rotundul braţ pân-subsuori.


Părea c-aşteaptă de a fi cuprinsă,

De-a-şi simţi inima bătând cu dor,

Ca buza ei de-a mea să fie-atinsă,

Ca graiul ei să tremure uşor,

Să văd privirea veselă şi plânsă,

Să aud glasu-ntunecat de-amor

Şi la ureche dulce să-i repet

Cântul, ce-n gândul meu se mişcă-ncet.


O, îmi şopteşte numa-n dulci cuvinte

Neînţelese, pline de-nţeles,

O, îmi surâzi cu gura ta fierbinte,

Tu, înger blând cu ochii plini d-eres,

Căci al tău zâmbet îmi aduce-aminte

C-un înger eşti ce fu din cer trimes,

Ca să mângâi junia mea bogată

Cu-a ta zâmbire dulce şi curată.


S-apropia, în aer suspendată,

Şi braţul ei grumazu-mi cuprindea,

Priveam în sus la faţa-i luminată,

La gura-i mică care surâdea

Din ochi albaştri raza-ntunecată,

Plină de-amor în ochiul meu cădea,

Talia ei subţire-n colan strânsă

Tremura scump de braţul meu cuprinsă.


Ea a murit. Am îngropat-o-n zare.

Sufletul ei de lume este plâns.

Am sfărmat arfa şi a mea cântare

S-a înăsprit, s-a adâncit s-a stins.

Îmi plac a nopţii turburate oare,

Îmi place de dureri să fiu învins;

O, de-aş orbi, de-aş amuţi odată,

Că-n lume nu văd lumea căutată!


Eu nu văd munţii înecaţi de nouri,

De care gându-mi vultur s-acăţa;

N-aud a mării înmiite-ecouri,

Ce-n glasul meu măreţ s-amesteca;

În codri-antici n-aud muget de bouri,

Trezind zilele vechi în mintea mea,

Codrul din munţi, râul din vale-mi tace

De ce nu pot în praf a mă preface!


Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –

Răspunsuri

  • Este Eminescu...incomparabil.
    Toţi, cred, am pierdut câte o muză şi i-am scris un adio, măcar în gând.

    ADIO MUZĂ VECHE!
    M-ai atras într-o cursă-
    Cu mare abilitate întinsă.
    Din inima ta mi-ai picurat
    Suflet,am crezut eu înamorat.

    Te-am făcut muza mea
    Şi ţi-am dăruit inima.
    Ţi-am presărat calea ades
    Cu versul cel mai ales.

    Pe cerul senin şi pur al iubirii
    Te-am aşezat -nemuritoare stea-
    Şi ode ţi-am închinat adesea-
    Năucit şi-n culmea fericirii.

    Mult suflet tu nu ai avut
    Şi prea puţin ai oferit.
    Cu minciună l-ai înmulţit
    Şi aşa mi l-ai dăruit.

    Ai vrut să te distrezi bine
    Şi, într-o doară,ca un joc,
    Mi-ai pus la inimă foc
    Şi m-a mistuit şi pe mine.

    Mă supun ritualului...
    Focul se înalţă la cer
    Şi sufletul meu stingher-
    Muza dansează în jurul lui.

    A împrăştiat cenuşa vântul
    Şi a înnegrit tot pământul.
    Un fulg ţi s-a aşezat pe gene,
    Să vadă ochii iubiţi o vreme.

    L-ai aruncat cu disperare
    Şi l-ai călcat în picioare.
    N-ai ştiut muzo, fără cuget,
    Că iţi calci propriul suflet.

    Stau şi mă uit uimit!
    Asta-i muza ce m-a vrăjit?
    Ce mi-a spus că mă iubeşte
    Şi inima mi-o dăruieşte...
    Şi acum mă părăseşte?

    De pe cerul iubirii
    A căzut o stea.
    O caut adesea
    În culmea disperării

    A fost doar un vis
    Şi a rămas aici scris.
    Adio muză veche !
    Ai fost fără pereche.

    MdRaesculum 30/31 iulie 2009
  • Acesta este cel mai nou desen reprezentand-o pe fatuca cu parul de aur din Ipotesti care a fost prima iubire si muza a lui Mihai Eminescu. "Aveam o muza". Aceasta poezie a fost scrisa dupa moartea tragica a acestei tinere fete. Acest inger cu chip curat de fata s-a stins prea repede lasandu-l pe poet atat de indurerat. Prima iubire nu se uita niciodata si nici Eminescu nu a putut sa o uite pe aceasta fata simpla dar minunata din satul lui natal cu care se intalnea seara si se plimba prin codru, pe sub teii infloriti, pana la lacul incarcat cu nuferi galben ce stralucea in lumina lunii. Nu Veronica Micle a fost marea iubire a poetului ci aceasta fata care se zice ca era fiica lui Gheorghe Alupului si o chema Casandra Elena desi in doua dintre poeziile lui Mihai Eminescu pomeneste numele Marta. Aceasta copila inocenta cu parul de aur moale apare in foarte multe dintre creatiile poetului, nici Veronica Micle neputand sa stearga imaginea ei care aparea mereu in minte poetului ca o fantoma din trecut. Aproape in fiecare poezi scrisa de eminescu s-a pastrat cate o parte din aceasta fiinta, cate ceva al ei. Aceasta fata era o fata blonduta, cu ochii cel mai probabil albastrii, frumoasa, curata la suflet, iubitoare, fidela. Ea daca ar fi trait ar fi fost in stare sa stea langa omul iubit si sa-l faca fericit toata viata. Ea ar fi fost femeia cu care Eminescu ar fi putut sa-si intemeiezde o familie. Desi nu am cunoscut-o decat din poeziile lui Eminescu si eu am ajuns sa ma indragostesc de ea si sa-mi doresc sa fiu cu ea si sa desenez si sa pictez chipul ei angelic, trupul ei de zana imaginandu-mi ca sunt eu cu ea, in locul poetului, ca e aici cu mine, ca e real. Cine nu si-ar dori un asemenea inger, o fata atat de frumoasa, atat de pura si cu un suflet atat de curat?
  • Mihai Eminescu

    Când amintirile...

    Când amintirile-n trecut
    Încearcă să mă cheme,
    Pe drumul lung şi cunoscut
    Mai trec din vreme-n vreme.

    Deasupra casei tale ies
    Şi azi aceleaşi stele,
    Ce-au luminat atât de des
    Înduioşării mele.

    Şi peste arbori răsfiraţi
    Răsare blânda lună,
    Ce ne găsea îmbrăţişaţi
    Şoptindu-ne-mpreună.

    A noastre inimi îşi jurau
    Credinţă pe toţi vecii,
    Când pe cărări se scuturau
    De floare liliecii.

    Putut-au oare-atâta dor
    În noapte să se stângă,
    Când valurile de izvor
    N-au încetat să plângă,

    Când luna trece prin stejari
    Urmând mereu în cale-şi,
    Când ochii tăi, tot încă mari,
    Se uită dulci şi galeşi?
  • Student la Viena (1869-1872)

    În cercurile studenţeşti, Eminescu deşi iubit şi chiar căutat, trecea drept un „original”, ceea ce explică faptul că avea un sens interior ce nu se lăsă uşor dezvăluit. Pe Slavici l-a cunoscu în toamna-iarna anului 1869 şi au devenit buni prieteni. Fiind cu totul distrat şi nepăsător de grijile obişnuite ale vieţii, colegii îl sileau să-şi plătească prin abonament masa de prânz la cantină particulară, atunci când primea bani de acasă.

    Întrucât priveşte viaţa sentimentală a poetului, cu toată discreţia lui în materie erotică, nu rămâne la îndoială că a fost bântuit de cele mai violente pasiuni. Compunerile poetului din primul an de şedere la Viena sunt mai toate amoroase: Locul aripelor, Când, etc.




    Locul aripelor

    de Mihai Eminescu


    Strecor degetele mele printre buclele-ţi de aur,

    Raze cari cad în valuri pe un sân ce n-am văzut,

    Căci corsetul ce le-ascunde e o strajă la tezaur,

    Iară ochii-ţi, gardianii, mă opresc şi mă sumuţ.


    Ochii tăi, înşelătorii! A ghici nu-i pot vreodată,

    Căci cu două înţelesuri mă atrag şi mă resping

    Mă atrag când stau ca gheaţa cu privirea desperată,

    Mă resping când plin de flăcări eu de sânul tău m-ating.


    O, atunci mâna ta-i tare şi respinge cu putere

    Mâna mea, care profană ar intra în santuar

    Să se-ascundă-n sânii-ţi tineri, pe când eu plin de plăcere

    Să uit lumea-n sărutarea-ţi şi în ochii tăi de jar.


    Astăzi însă nu-s ca flama cea profană şi avară,

    Inima mi-e sântă astăzi, cald şi dulce-i pieptul meu,

    Azi sunt cast ca rugăciunea şi timid ca primăvara,

    Azi iubesc a ta fiinţă cum iubesc pe Dumnezeu.


    Tu surâzi cu nencrezare?... Cât de rea eşti tu, copilă!

    Lasă ca sub gazul roşu eu la sânii-ţi să pătrunz,

    Să deschei corsetul ista... Tu roşind să râzi gentilă,

    Eu s-apăs fruntea-mi arzândă între piepţii albi, rotunzi


    Şi să strecor a mea mână după gâtu-ţi de zăpadă!

    Tu roşeşti... tu nu vrei, Marta?... O, de-ai şti ce caut eu...

    Ai surâde şi-al tău umăr ai lăsa ca să se vadă,

    Să-ţi privesc în ochi cu capul rezemat pe pieptul tău.


    Cungiurând c-un braţ molatec gâtul tău cel alb că zărea,

    Apăsând faţa-ţi roşită pe-al meu piept bătând mereu,

    Eu cu ceealaltă mână pe-ai tăi umeri de ninsoare:

    Locul aripelor albe le-aş căta-n delirul meu!


    Locul ciunt unde aripa se-nalţă albă c-argintul

    Când tu înger încă-n ceruri pluteai dulce, fericit,

    Locul de-unde-apoi căzură când tu, vizitând pământul

    Te-ai uitat... şi-n lumea asta ca copilă te-ai trezit.


    Mihai Eminescu – Poezii 1869


    Junii corupţi (ianuarie/februarie)

    Amicului F.I. (martie/aprilie)

    La moartea Principelui Stirbey (aprilie, foaie volanta)

    Când...

    Când marea...

    Când priveşti oglinda marei

    Cine-i?

    Unde spuma

    Prin nopţi tăcute

    Viaţa mea fu ziua

    Ondina (fantazie)

    La o artistă

    De ce să mori tu?

    De-aş muri ori de-ai muri

    Locul aripelor

    Lebăda

    Întunericul şi poetul

    Printre stânci de piatră seacă

    O stea pin ceruri...



  • Din valurile vremii...


    de Mihai Eminescu (Poesii – 1884)


    Din valurile vremii, iubita mea, răsai

    Cu braţele de marmur, cu părul lung, bălai -

    Şi faţa străvezie ca faţa albei ceri -

    Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

    Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

    Femeie între stele şi stea între femei

    Şi întorcându-ţi faţa spre umărul tău stâng,

    În ochii fericirii mă uit pierdut şi plâng.


    Cum oare din noianul de neguri să te rump,

    Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

    Şi faţa mea în lacrimi pe faţa ta s-o plec,

    Cu sărutări aprinse suflarea să ţi-o-nec

    Şi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

    Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o ţin.


    Dar vai, un chip aievea nu eşti, astfel de treci

    Şi umbra ta se pierde în negurile reci,

    De mă găsesc iar singur cu braţele în jos

    În trista amintire a visului frumos...

    Zadarnic după umbra ta dulce le întind

    Din valurile vremii nu pot să te cuprind.




Acest răspuns a fost șters.
-->