Istoria Cafenelor din Viena

In traditia vieneza, cafenelele exista de foarte mult timp, cu mult inainte ca SUA sa fi auzit de Starbucks. Mai mult de atat, cafenelele Vieneze sau “Kaffeehauser”, au mai multe in comun cu cele pariziene si cu pub-urile englezesti decat cu cele care servesc cafea in pahare din carton. Istoria cafenelelor din Viena isi are radacinile in perioada in care turcii au imprejmuit orasul, prima cafenea fiind atestata inca din 1685!

Cum este si normal, cafeaua este principalul produs al cafenelelor. Insa sortimentele de cafea sunt atat de diversificate incat nu stii ce sa comanzi. Uita de denumirile clasice “expresso” si “cappucino” si retine urmatoarele denumiri de bauturi pe care o sa le gasesti in cafenelele din Viena:

Schwarzer. Cafea neagra, foarte tare. Un “kleiner Schwarzer” este echivalentul unui expresso, iar un “grosser Schwarzer” echivalentul a unui expresso lung.

Brauner. Cafea cu putin lapte sau crema de lapte.

Goldener. Cafea cu lapte.

Mélange. Cantitati egale de cafea si lapte, cu spuma pe deasupra.

Kapuziner. Cappuciono.

Kurz. Expresso scurt.

Verlängter. Cafea slaba.

Einspänner. Cafea la pahar cu putina crema de Schlagobers sau Schlag.

Fiaker. Cafea cu zahar si cu putin lichior de cirese, cu topping de crema si cu o cireasa .

Pharisäer. Cafea cu zahar, cu putina crema si cu rom.

Sfat: anumite cafenele sunt denumite Konditoreien, insemnand cofetarii, ceea ce inseamna ca pe langa cafea ofera o gama larga de prajituri si patiserie.

In 2008, Julius Meinl a deschis la Viena cea mai mare cafenea din lume: Cafe Meinl, construita pe o platforma de 2668 mp si 6 m inaltime.

Mari, elegante si pretentioase, sau din contra, mici, intime, cafenelele din Viena iti ofera momente “autentice” vieneze in care te poti bucura de specialitati unice si savuroae de cafea, rasfoind o carte sau presa sau fiind inconjurat de prieteni.sursa:turisteuropa.ro

O microistorie socială, culturală şi politică, avînd în centru laitmotivul cafelei. Cafeaua – originară din provincia etiopiană Kaffa –, adaptîndu-şi numele „la modulaţiile fiecărei limbi (caffè, café, coffee etc.)“, a cucerit iremediabil Europa, în ciuda opoziţiilor – neputincioase – ale monarhilor, oamenilor de litere, oamenilor puterii în genere, la finele Vechiului Regim, agonizant: „Cafeaua n-a declanşat singură Revoluţia Franceză, însă cafenelele au oferit liberalismului, politic şi economic, una dintre cele mai bune arme ale sale. Această băutură fără credinţă şi fără lege, care cultivă spiritul critic, prin esenţă ostilă oricărei supuneri, a contribuit indirect şi subtil la zdrobirea cu un dos de palmă a Vechiului Regim, muribund deja“. Din zona utilităţii (călugării din deşert o beau, de pildă, pentru a-şi putea prelungi veghea) şi, mai apoi, a convivialităţii exuberante, care dezleagă limbile, cafeaua – băutură insidioasă, ce ascute spiritul critic şi îi adaugă doza de euforie necesară – ajunge şi un subtil ferment social şi politic, îndemnînd la revoltă şi la o nouă ordine. Cafenelele Europei – scrie cu nostalgie şi umor Michel Braudeau, căci azi ele nu mai sînt ce-au fost – reprezintă locul unde s-au pus la cale revoluţiile, în istorie, ca şi în literatură. Michel Braudeau pleacă aici, o spune, de la teoria lui George Steiner, conform căreia am înţelege mai bine noţiunea de Europa, dacă am trasa o hartă a cafenelelor ei. Călător şi connaisseur, avansînd noţiuni de istorie, mentalităţi, literatură etc., scriitorul francez pune în practică ideea lui Steiner: trasează un contur european, oprindu-se asupra a şase cafenele celebre: Cafeneaua Florian (Veneţia), Cafeneaua Hawelka (Viena), Cafeneaua Gijón (Madrid), Cafeneaua A Brasileira (Lisabona), Cafeneaua Slavia (Praga) şi Les Deux Magots (Paris). Cele şase capitole, care focalizează pe cafenelele sus-numite, nu fără a decupa zone mai largi în jurul lor şi a evoca şi alte cafenele, alternează cu alte şase capitole privitoare la istoria, prelucrarea şi comercializarea cafelei (astăzi, al doilea produs comercializat din lume, după petrol).Cafeaua a inventat cafenelele (în Europa, desigur), iar acestea din urmă au inventat, la rîndul lor, multe alte lucruri: liberalism şi convivialitate, cotidianul citadin implicat în presă, poştă, cafeaua de dimineaţă, tertulias spaniole, dezbaterile literare furtunoase din cafenelele vieneze şi pariziene ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Jurnalistică şi fermecătoare, cum spuneam, presărată cu anecdote şi mici picanterii (micul dejun al Regelui Soare, care a dat curs liber înfiinţării de cafenele la Paris, nefăcîndu-şi griji pentru consecinţele lor subversive, consta în bucăţi de pîine înmuiate în vin rece!), cărţulia lui Braudeau se citeşte cu curiozitate şi voluptate de către iubitorul de cafea bună, garnisită cu pagini de istorie culturală a Europei. Deşi, la drept vorbind, o cafea de calitate se bea simplă, „ca atare, aburindă“. Dar asta nu face decît să asigure fundalul – ferm şi sobru – al unor voluptăţi multiple, gustative şi culturale, desfăşurate în jurul licorii magice.La Veneţia, Florian este cafeneaua preferată a francezilor, frecventată de Stendhal, şi locul unde contele Gozzi a lansat Gazzetta Veneta, strămoş al revistelor people şi una dintre primele reviste din Italia. În Piaţa San Marco, „cel mai frumos salon din lume“, Floriano Francesconi închiriază, în decembrie 1720, la începutul carnavalului, două săli micuţe şi deschide un local cu nume patriotic: „Alla Venezia trionfante“. Însă Veneţia era deja decadentă, iar localul, preluat după moartea lui Francesconi de nepotul său Valentino, va deveni cel mai celebru din Europa: „Este locul care, de-a lungul secolului al XIX-lea, reuneşte toată aristocraţia literelor, cum ar fi Germaine de Staël, Benjamin Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand, Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas tatăl, Théophile Gautier. Fără să-l uităm, desigur, pe Honoré de Balzac, ilustru amator de cafea“. Tot pe-acolo au trecut şi Arthur Rubinstein, Jean-Paul Sartre, Hemingway sau François Mitterrand. Decorul pe care-l afişează astăzi datează de la 1858: picturi murale pe sticlă, lămpi de Murano, lemnărie aurită, oglinzi, măsuţe de marmură, banchete de catifea roşie. „O iluzie care se plăteşte, desigur“, iar preţurile sînt destul de piperate.
Beethoven şi Bach, Buffon şi Voltaire au fost fervenţi amatori de cafea. Sigur, „virtuţile cafelei arabica nu explică geneza unor opere atît de diverse, create în singurătate“ – adaugă just şi prompt Michel Braudeau. Dar cu certitudine, potenţează harul, talentul, virtuţile cuvîntului, acolo unde ele există: „Dacă fenomenologia sartriană nu este mai solubilă în cafea decît ar fi graţia unui Verlaine în absint, la fel de adevărat este că în Europa cafenelele au funcţionat efectiv ca alambicuri ale cuvîntului, de la acele botteghe din Piaţa San Marco pînă în bastioanele pariziene ale existenţialismului“. A se vedea şi capitolul parizian, penultimul, „Cafeneaua Les Deux Magots“.
La Viena, tînărul polonez Franz Georg Kolschitzky trece drept fondatorul primei cafenele din ţară, „La Sticla Albastră“. Lui îi vine ideea să renunţe la prepararea à la turque, să filtreze cafeaua şi să o servească cu frişcă şi miere.Dacă veneţienii şi vienezii au inventat cafenelele europene, madrilenii au creat tertulia, un spaţiu aparte, „cumva inserat în interiorul cafenelei principale“, unde bărbaţii se strîng la aceeaşi masă, o dată pe săptămînă, şi discută despre tauri, teatru, literatură, politică.
Michel Braudeau pledează cu nostalgia cunoscătorului – care se teme de muzeificarea Veneţiei în aceeaşi măsură ca de pierderea spiritului de altădată al cafenelelor, via Flore şi Les Deux Magots – pentru o Europă a cafenelelor – spaţii efervescente, dar şi spaţii contemplative. Zidul celebrei cafenele Gijón din Madrid păstrează memoria înţeleptului Alfonso: „Aici, Alfonso, negustor de chibrituri şi anarhist, vîndu tutun şi privi viaţa cum trece“. Cafeneaua europeană te învaţă, în lumea de azi, cum „să-ţi pierzi timpul“, iar cine ştie s-o facă „se apropie de eternitate“.sursa:observatorcultural.ro -europacafenelelor

Răspunsuri

Elena Mezin Aprilie 6, 2011 16:41

Merci pentru prezentarea interesanta.
- Lenuş Lungu > Elena Mezin Aprilie 6, 2011 19:17
  
  Mulţumesc frumos Elena...
LUNGU ELENA Aprilie 3, 2011 20:18

Oau.....................super.......am prins energie .............
- Lenuş Lungu > LUNGU ELENA Aprilie 3, 2011 21:09
  
  Mulţumesc frumos Elena...
Lenuş Lungu Aprilie 3, 2011 17:20

Mulţumesc frumos Oli...da e foarte gustoasă
Ioan Muntean Aprilie 3, 2011 8:53
- Lenuş Lungu > Ioan Muntean Aprilie 3, 2011 13:43
- Lenuş Lungu > Ioan Muntean Aprilie 3, 2011 13:43
Lenuş Lungu Aprilie 2, 2011 20:11

O microistorie socială, culturală şi politică, avînd în centru laitmotivul cafelei. Cafeaua – originară din provincia etiopiană Kaffa –, adaptîndu-şi numele „la modulaţiile fiecărei limbi (caffè, café, coffee etc.)“, a cucerit iremediabil Europa, în ciuda opoziţiilor – neputincioase – ale monarhilor, oamenilor de litere, oamenilor puterii în genere, la finele Vechiului Regim, agonizant: „Cafeaua n-a declanşat singură Revoluţia Franceză, însă cafenelele au oferit liberalismului, politic şi economic, una dintre cele mai bune arme ale sale. Această băutură fără credinţă şi fără lege, care cultivă spiritul critic, prin esenţă ostilă oricărei supuneri, a contribuit indirect şi subtil la zdrobirea cu un dos de palmă a Vechiului Regim, muribund deja“. Din zona utilităţii (călugării din deşert o beau, de pildă, pentru a-şi putea prelungi veghea) şi, mai apoi, a convivialităţii exuberante, care dezleagă limbile, cafeaua – băutură insidioasă, ce ascute spiritul critic şi îi adaugă doza de euforie necesară – ajunge şi un subtil ferment social şi politic, îndemnînd la revoltă şi la o nouă ordine. Cafenelele Europei – scrie cu nostalgie şi umor Michel Braudeau, căci azi ele nu mai sînt ce-au fost – reprezintă locul unde s-au pus la cale revoluţiile, în istorie, ca şi în literatură. Michel Braudeau pleacă aici, o spune, de la teoria lui George Steiner, conform căreia am înţelege mai bine noţiunea de Europa, dacă am trasa o hartă a cafenelelor ei. Călător şi connaisseur, avansînd noţiuni de istorie, mentalităţi, literatură etc., scriitorul francez pune în practică ideea lui Steiner: trasează un contur european, oprindu-se asupra a şase cafenele celebre: Cafeneaua Florian (Veneţia), Cafeneaua Hawelka (Viena), Cafeneaua Gijón (Madrid), Cafeneaua A Brasileira (Lisabona), Cafeneaua Slavia (Praga) şi Les Deux Magots (Paris). Cele şase capitole, care focalizează pe cafenelele sus-numite, nu fără a decupa zone mai largi în jurul lor şi a evoca şi alte cafenele, alternează cu alte şase capitole privitoare la istoria, prelucrarea şi comercializarea cafelei (astăzi, al doilea produs comercializat din lume, după petrol).Cafeaua a inventat cafenelele (în Europa, desigur), iar acestea din urmă au inventat, la rîndul lor, multe alte lucruri: liberalism şi convivialitate, cotidianul citadin implicat în presă, poştă, cafeaua de dimineaţă, tertulias spaniole, dezbaterile literare furtunoase din cafenelele vieneze şi pariziene ale secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea.
Jurnalistică şi fermecătoare, cum spuneam, presărată cu anecdote şi mici picanterii (micul dejun al Regelui Soare, care a dat curs liber înfiinţării de cafenele la Paris, nefăcîndu-şi griji pentru consecinţele lor subversive, consta în bucăţi de pîine înmuiate în vin rece!), cărţulia lui Braudeau se citeşte cu curiozitate şi voluptate de către iubitorul de cafea bună, garnisită cu pagini de istorie culturală a Europei. Deşi, la drept vorbind, o cafea de calitate se bea simplă, „ca atare, aburindă“. Dar asta nu face decît să asigure fundalul – ferm şi sobru – al unor voluptăţi multiple, gustative şi culturale, desfăşurate în jurul licorii magice.La Veneţia, Florian este cafeneaua preferată a francezilor, frecventată de Stendhal, şi locul unde contele Gozzi a lansat Gazzetta Veneta, strămoş al revistelor people şi una dintre primele reviste din Italia. În Piaţa San Marco, „cel mai frumos salon din lume“, Floriano Francesconi închiriază, în decembrie 1720, la începutul carnavalului, două săli micuţe şi deschide un local cu nume patriotic: „Alla Venezia trionfante“. Însă Veneţia era deja decadentă, iar localul, preluat după moartea lui Francesconi de nepotul său Valentino, va deveni cel mai celebru din Europa: „Este locul care, de-a lungul secolului al XIX-lea, reuneşte toată aristocraţia literelor, cum ar fi Germaine de Staël, Benjamin Constant, Chateaubriand, Stendhal, Lord Byron, Shelley, George Sand, Alfred de Musset, Charles Dickens, Alexandre Dumas tatăl, Théophile Gautier. Fără să-l uităm, desigur, pe Honoré de Balzac, ilustru amator de cafea“. Tot pe-acolo au trecut şi Arthur Rubinstein, Jean-Paul Sartre, Hemingway sau François Mitterrand. Decorul pe care-l afişează astăzi datează de la 1858: picturi murale pe sticlă, lămpi de Murano, lemnărie aurită, oglinzi, măsuţe de marmură, banchete de catifea roşie. „O iluzie care se plăteşte, desigur“, iar preţurile sînt destul de piperate.
Beethoven şi Bach, Buffon şi Voltaire au fost fervenţi amatori de cafea. Sigur, „virtuţile cafelei arabica nu explică geneza unor opere atît de diverse, create în singurătate“ – adaugă just şi prompt Michel Braudeau. Dar cu certitudine, potenţează harul, talentul, virtuţile cuvîntului, acolo unde ele există: „Dacă fenomenologia sartriană nu este mai solubilă în cafea decît ar fi graţia unui Verlaine în absint, la fel de adevărat este că în Europa cafenelele au funcţionat efectiv ca alambicuri ale cuvîntului, de la acele botteghe din Piaţa San Marco pînă în bastioanele pariziene ale existenţialismului“. A se vedea şi capitolul parizian, penultimul, „Cafeneaua Les Deux Magots“.
La Viena, tînărul polonez Franz Georg Kolschitzky trece drept fondatorul primei cafenele din ţară, „La Sticla Albastră“. Lui îi vine ideea să renunţe la prepararea à la turque, să filtreze cafeaua şi să o servească cu frişcă şi miere.Dacă veneţienii şi vienezii au inventat cafenelele europene, madrilenii au creat tertulia, un spaţiu aparte, „cumva inserat în interiorul cafenelei principale“, unde bărbaţii se strîng la aceeaşi masă, o dată pe săptămînă, şi discută despre tauri, teatru, literatură, politică.
Michel Braudeau pledează cu nostalgia cunoscătorului – care se teme de muzeificarea Veneţiei în aceeaşi măsură ca de pierderea spiritului de altădată al cafenelelor, via Flore şi Les Deux Magots – pentru o Europă a cafenelelor – spaţii efervescente, dar şi spaţii contemplative. Zidul celebrei cafenele Gijón din Madrid păstrează memoria înţeleptului Alfonso: „Aici, Alfonso, negustor de chibrituri şi anarhist, vîndu tutun şi privi viaţa cum trece“. Cafeneaua europeană te învaţă, în lumea de azi, cum „să-ţi pierzi timpul“, iar cine ştie s-o facă „se apropie de eternitate“.sursa:observatorcultural.ro -europacafenelelor

Acest răspuns a fost șters.

Club cu aromă de cafea

Istoria Cafenelor din Viena

Răspunsuri

foto cu aromă de cafea

Navigare prin club

Comentarii