Visele nu mor niciodată!
M-am trezit plină de viață...într-o dimineață ploioasă. Cu ochii pe jumătate închiși pășesc încet spre bucătărie. Mi-am preparat cafeaua și mă așez la fereastră pentru a o savura și a contempla peisajul mohorât de afară. Aburii cafelei mă poartă lin în lumea visurilor.
Intrând în lumea basmelor între creaturi fantastice și vise în culori, am întâlnit o fetiță pe nume Ana. O fetiță dulce cu par lung și blond, ochii mari negri ca două măsline și o privire curioasă. Avea un zâmbet frumos ce transmitea bucurie în jurul ei.
Am stat de vorbă cu ea și-mi povestea fericită că cel mai mare vis al ei este să devină prințesă frumoasă. Avea multe vise de realizat...Anii au trecut Ana sa făcut mare și frumoasă. Mergând prin codru verde, animalele dansau în jurul ei și cântau fiecare pe limba lui. La margine de codru se află un râu pe nume Attila. Un râu învolburat mereu mânios.
Ana se opri pe marginea râului sa bea puțină apă....Din râu ieși ca prin aburi un monstru hidos și cocoșat.
- Ce cauți pe aici fetițoo?
- M-am oprit să mă odihnesc și să beau puțină apă. Dar de ce ești așa mânios?
- Hmmmmm cum te cheamă?
- Ana mă numesc. Și caut tărâmul viselor.
- Așa deci! Eu sunt Atila vrăjitorul, distrugătorul de vise.
Ana speriată de ceea ce auzea a dat să plece. Dar Attila spaima viselor a făcut o vrajă de ia răpit mintea Anei, a intrat în creierul ei.
Puțin câte puțin a început să-i distrugă visele. Fata se topea pe zi ce trecea.
După un timp fata dulce și frumoasă sa transformat într-o femeie tristă și obosită, într-un corp fără suflet, într-un recipient gol. Zâmbete, râsete, vise, speranțe dispăruseră; totul a dispărut. Ana a reușit să scape de vrajă râului Atila. Ana a crezut că și-a redescoperit libertatea și a încercat să-și înceapă viața din punctul în care o părăsise cu mulți ani înainte de vrajă lui Atila. A trecut timp dar tânăra nu a putut să clarifice celor din jur că visele sunt importante, că nu trebuiau ucise, creșterea nu înseamnă că sa stins fantezia. Ana în fiecare noapte a început să se refugieze în visele ei, departe de ochii lumii.
Am fost trezită din aburii visului de melodia telefonului.
Visele nu mor niciodată!
© Lenuș Lungu
-->
Răspunsuri
Mulțumesc frumos dl Ioan!
Visele, ele însele, cele ce se derulează în mintea noastră când dormim, nu, nu mor.
Visele trăite cu ochii deschişi uneori mor...
Mă întreb: dacă primele nu mor, din celelalte multe nu mor, noi când nu vom mai fi ne vom trezi în acele vise?