O cafea.... în fapt de seară

Mi-am dereticat casa si sufletul pentru că am de gând să vă poftesc la o cafea în fapt de seară, un ritualul  plin de tandrețe. Orizontul, lipsit de limite, îți deschide poarta către imaginație, unde sentimentele, trăirile, speranțele, curajul și dorințele domnesc nestingherite. Plutești deasupra cuvintelor cu aripi transparente. Lasă-ți imaginația să te invadeze în aburii cafelei.Pun la fiert apă vie, apă cu suflet, și pregătesc cafeaua,licoarea miraculoasă ce ne umple viața. Dar atunci când treci cu sufletul deschis dincolo de oglindă, când pașești curajos în labirinturile înțelegerii de sine și de ceilalți, și, mai ales, când cafeaua cu gustul cel mai bun din lume iți parfumează dimineața și seara, fiecare zi te obligă să traiești miracole.Dragostea îți arde în cenușiul imaginației,acolo unde te întâlnești cu imposibilul. Atmosfera boema a teritoriului miraculos, îmbină naturalul și supra-naturalul, visele și dorințele. Forțele oculte generează întâmplări stranii. Abandonezi rutina și iți provoci subconștientul unei lupte cu neprevăzutul. Trezești liniștea.Lasa-ți mintea în jocul imaginației să coboare si să îți invadeze inima cu niște culori amestecate. Filtrele fotografice pătrund între tine și visare. Sămânța filiforma a fanteziei rodește în lumina aurie a cunoașterii. Tu, visătorule, zbori cu elitrele tale minunate pe cerul fantasticului, explorându-ți spatiul lăuntric al propriului labirint.Aud din când în când doar foșnetul gândurilor...tăcerea și o adiere de vânt care îmi atinge irisul amintirilor,cu pași surzi pierduți în scoica sufletului.Cu tine în gând,cu tine in suflet din aburii cafelei ce ies...îmi arunc privirea spre cer și pe tine te zăresc,suflet ce te-ai ridicat la cer..aud șoaptele sufletului ce a trecut prin ceața vieții.Orice ai face sau spune,sufletul nu-l poți minți...Nopţile cu lună sunt singurele care mai ştiu să înnegure cerul de amintiri.
Visele încă nu s-au terminat....Că nu m-am pierdut cu totul de gânduri...a ieșit din ceașca de cafea praf de stele.Aveai pe frunte, desupra ochilor tăi de smarald, pulbere de stele. Zâmbetul ți se conturase într-o semilună perfectă, și părul tău mirosea a noapte, împrumutând ceva din negura cerului... Te-am dezmierdat, te-am iubit, și gândurile mele atât de rotunde se înaripau, se înaripau adesea și ajungeau la nori, și aripile creșteau ascuțite...Tu îmi zâmbeai, cu nepăsare, și mă culegeai din amintiri...Ne întrebam ce cred îngerii despre noi, căci ne însuflețim cu sufletul, și dragostea noastră începea, în tăcere, să miroase a Dor.

Trebuie să fii membru al Cronopedia ​​pentru a adăuga comentarii!

Înscrieți-vă Cronopedia

Voturi 0
Trimiteți-mi un e-mail când oamenii răspund –

Răspunsuri

Acest răspuns a fost șters.
-->