Pe când eram copil, tatăl meu a făcut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Îmi aduc perfect aminte de lădiţa aceea din lemn lăcuit, montată în perete. Receptorul strălucitor atârna într-o parte.
Eram încă prea mic ca să ajung la telefon, dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.
Apoi am descoperit că undeva, înăuntrul acestui aparat, trăia o persoană uluitoare. Numele ei era „Alo Centrala” şi nu era nici un lucru pe lumea asta, pe care ea să nu-l ştie. „Alo Centrala” putea să-ţi spună numărul oricui şi în plus, ora exactă.
Experienţa mea, cu acest duh închis într-o sticlă, a venit într-o zi când, în vreme ce mama era în vizită la o vecină, iar eu mă jucam la bancul de scule din pivniţă, mi-am lovit un deget cu ciocanul. Durerea era teribilă şi nu era nimeni în preajma care să-mi arate compasiune.
Am umblat în jurul casei sugându-mi degetul inflamat până am ajuns la scară.
Telefonul! Am târât repede un scaun din sufragerie până în hol, m-am urcat pe el, am scos din furcă receptorul telefonului şi l-am dus la ureche.
„Alo, Centrala!”, am strigat în microfonul care era chiar deasupra capului meu.
Un clic sau două, apoi o voce joasă şi clară mi-a ajuns la ureche:
„Centrala.”
„Mi-am rănit degetul” - m-am smiorcăit eu în telefon, iar lacrimile m-au podidit imediat, acum că aveam o audienţă.
„Mămica ta nu este acasă?” - urmă întrebarea.
„Nu este nimeni acasă în afară de mine” - am bolborosit.
„Îţi curge sânge?” - m-a întrebat vocea.
„Nu,” - i-am răspuns. „M-am lovit cu ciocanul şi acuma mă doare tare rău.”
„Poţi să deschizi răcitorul?” - m-a-ntrebat ea.
I-am spus că pot.
„Atunci ia de acolo o bucăţică de gheaţă şi ţine-o lipită de degeţel,” - spuse vocea.
După aceea am început să chem „Alo Centrala” pentru orice. I-am cerut ajutor pentru lecţia de geografie, iar ea mi-a spus unde se afla Philadelphia. M-a ajutat şi la matematică. Ea mi-a spus că veveriţă pe care o prinsesem în parc cu o zi înainte, mănâncă fructe şi alune.
A venit apoi o zi în care Petey, canarul nostru, a murit. Am chemat „Alo Centrala” şi i-am spus vestea asta tristă. Ea m-a ascultat şi a început să-mi spună lucruri pe care de obicei oamenii mari le spun copiilor că să-i liniştească. Am întrebat-o:
„De ce se întâmplă că păsările, care cânta atât de frumos şi aduc atâta bucurie oamenilor, trebuie să se sfarseaca într-o grămăjoară de pene, pe fundul unei colivii?”
Cred că ea mi-a înţeles afectarea, pentru că mi-a spus încet:
„Wayne, ţine minte întotdeauna, că mai sunt şi alte lumi în care se poate cânta.”
Altă dată la telefon:
„Alo, Centrala!”
„Centrala.” - mi-a răspuns vocea cunoscută.
„Cum se scrie cuvântul fix?” - am întrebat-o.
Toate astea se întâmplau într-un mic orăşel din zona Pacificului de Nord-Vest.
Pe când aveam nouă ani, ne-am mutat la capătul celălalt al ţării, la Boston. Îmi lipsea foarte mult prietena mea. „Alo Centrala” rămăsese în cutia aceea din lemn de mahon din vechea noastră casă.
N-am mai încercat să fac acelaşi lucru cu telefonul modern, strălucitor, din locuinţa nouă.
Devenisem adolescent, dar amintirea acelor conversaţii din copilărie m-a urmărit pretutindeni. Adesea, în momente de incertitudine şi neputinţa mi-am reamintit acea seninătate şi sentiment de siguranţă, pe care le-am avut la timpul acela. Am apreciat acum cât de răbdătoare de înţelegătoare şi bună la suflet trebuie să fi fost ea, ca să-şi piardă atâta timp cu un mic băieţel că mine.
După câţiva ani, am făcut iarăşi drumul către Vest, de data asta pentru a îmi continua studiile colegiale. Am aterizat în escală la Seattle. Aveam o jumătate de oră între avioane. Am petrecut vreo 15 minute la telefon cu sora mea, care locuia aici de o vreme. Apoi, fără să mă gândesc, am format numărul operatorului din orăşelul nostru de baştină şi am spus:
„Alo Centrala!”
Miraculos, am auzit aceeaşi voce joasă şi clară, pe care o cunoşteam atât de bine.
„Centrala.”
Nu plănuisem asta dar m-am auzit spunând:
„Poţi să-mi spui cum se scrie cuvântul fix?”
O pauză lungă. Apoi, vocea aceea catifelată mi-a răspuns:
„Cred că degeţelul tău s-a vindecat până acum.”
Am râs.
„Deci tu eşti, într-adevăr,” - i-am spus. „Mă-ntreb dacă ai idee cât de mult ai însemnat pentru mine la vremea aceea.”
„Iar eu mă-ntreb,” - zise ea, „dacă tu realizezi cât de mult au însemnat telefoanele tale pentru mine. N-am avut niciodată copii şi aşteptam cu bucurie chemările tale, zi de zi.”
I-am spus cât de mult m-am gândit la ea în aceşti ani şi am întrebat-o dacă pot s-o mai chem din nou atunci când voi veni să-mi vizitez sora.
„Cu plăcere,” - mi-a spus ea. „Întreabă de Sally.”
M-am întors la Seattle peste trei luni. O altă voce mi-a răspuns la „Informaţii”. Am întrebat de Sally.
„Sunteţi un prieten?” - m-a întrebat.
„Da, un foarte vechi prieten, Wayne.”
„Îmi pare rău să-ţi spun asta,” - mi-a spus ea. „Sally a lucrat doar o jumătate de normă în ultimii ani, pentru că era bolnavă. A murit cu cinci săptămâni în urmă.”
Înainte de a apuca să agăţ receptorul, mi-a spus:
„Un minut, ai spus că te cheamă Wayne?”
„Da.” - i-am răspuns.
„Ei bine, Sally a lăsat un mesaj pentru tine. L-a scris pe o hârtie în caz că ai să suni. Ţi-l citesc.”
Mesajul ei era:
„Spune-i că sunt şi alte lumi în care se poate cânta. El va şti la ce mă refer.”
I-am mulţumit şi am atârnat receptorul. Ştiam la ce se referea Sally.
Morala: Niciodată să nu subestimezi impresia pe care ai făcut-o asupra cuiva.
Răspunsuri