A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei
copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile
lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:
-Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si
printesele lumii.
-Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet
care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.
-Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic
copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a
fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al
doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat. Al treilea era
ingrozit, dar a fost si el taiat.
Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva
barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut
iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat
intr-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si
semetia pareau acum atat de departe. Dar…
Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in
ieslea facuta din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit
pe mare intr-o zi cu barcile facute din primul copac si s-a
facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat.
Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al
treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul
acestuia.
O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa
il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel
mai inalt vazut vreodata.
pelabirou.ro
-->
Răspunsuri
Într-o zi, copacul cel mare, înalt, mândru, cu frunzele deasupra tuturor şi a casei, îşi coborî privirea către aceasta, după mult timp în care tot ceea ce admirase fusese cerul... Uitându-se aşa la ferestrele casei, observă acelaşi lucru ca de fiecare dată când se uita într-acolo:
Fereastra de sus era întunecată, fereastra de la mijloc era foarte luminată şi chiar se auzeau râsete şi chiuituri de veselie, iar în fereastra de la parter, o lumină slabă, albăstruie, atrăgea de fiecare dată licuricii...
"Oare de ce aceste ferestre sunt atât de diferite?" se întrebă copacul cel mare... Dar, cu toată vârsta lui înaintată, el nu găsise până acum un răspuns la această întrebare.
Atunci îşi întoarse crengile către copacul mijlociu, şi îl întrebă pe acesta:
- Auzi copacule mijlociu, eu sunt pe aici de peste 100 de ani, dar, ocupat fiind să admir cerul, nu am băgat de seamă de ce ferestrele casei pe care o umbrim sunt atât de diferite... nu ai fost tu mai atent la acest detaliu?
Copacul mijlociu se uită la ferestre şi zise:
- Am observat şi eu că sunt diferite, dar niciodată nu am încercat să văd dincolo de ele, ca să înţeleg de ce sunt aşa... am fost mult prea ocupat să cresc, vreau să ajung mare ca tine, şi asta îmi ocupă tot timpul...
Cei doi copaci căzură pe gânduri, realizând că deşi au trăit acolo toată viaţa, nu îşi cunosc aproape deloc lumea în care trăiesc...
Între timp, copacul cel mic inventase un nou joc, care presupunea atingerea crengilor două câte două, astfel încât să poată să prindă între ele păsările care treceau. Mai avea de lucru pentru asta, dar încercările nereuşite, în care vrăbiile îi scăpau printre crengi, îl amuzau de fiecare dată.
Uitandu-se la el, cei doi copaci mai mari râdeau:
- Băi copacel, în felul ăsta nu vei ajunge niciodată aşa mare ca noi...
Copacul cel mic, care auzise discuţia de mai devreme a celor doi copaci, le spuse:
- Ehh, poate că nu voi ajunge atât de sus ca voi, dar cel puţin, aici unde sunt, voi şti şi voi simţi mult mai multe decât voi... eu ştiu chiar şi de ce ferestrele casei pe care o umbrim sunt atât de diferite între ele...
Cei doi copaci începură să râdă:
- Ha ha ha, cum să ştii tu mă prichindelule, nu ştim noi, care suntem aici de atâta timp, şi ştii tu, care abia dacă ai împlinit 10 inele.... hai că asta e bună! Oricum, e evident de ce sunt diferite: în cea din mijloc e multă distracţie şi voie bună, sunt oameni care ştiu să se bucure de viaţă, pe când la celelalte ferestre nu locuieşte nimeni, sunt reci şi lipsite de viaţă...
- Ba nu e chiar aşa, eu ştiu mai bine! spuse copacul cel mic. Dacă vreţi, vă spun şi vouă!
- Hai că n-avem timp de prostiile tale, avem treabă, trebuie să creştem cât mai mari... spuseră cei doi şi îşi văzură în continuare de drumul lor spre cer...
Rămas singur, copăcelul se uita pe rând la fiecare dintre ferestre... De la nivelul lui, frunzele puteau atinge geamul fiecăreia dintre ele, astfel încât el putea să vadă foarte clar ce se petrece înăuntru...
La fereastra din mijloc, o tânără destrăbălată şi răsfăţată cu nume de capitală, petrecea în fiecare noapte alături de o mulţime de bărbaţi, sticle de băutură şi mâncare aleasă... "Ce poate să fie mai important şi mai frumos în viaţa asta decât să petreci?" spunea ea în timp ce mai dădea o duşcă pe gât... Copăcelului nu îi prea plăcea această fereastră, în fiecare seara ieşea cineva pe geam şi vomita pe frunzele lui...
La fereastra de sus, unde era mereu întuneric, un copilaş dormea înconjurat de multe jucării de pluş, agăţate deasupra pătuţului... O luna şi câteva steluţe, un ursuleţ şi o inimioară, toate îi făceau somnul lin şi adânc... Becul din faţa casei lăsa puţină lumină să pătrundă în interior, lumină de care, uneori, o mămică tânără profita pentru a-şi admira copilul... Îl săruta încet pe mânuţă şi ieşea din cameră zâmbind...
La fereastra de jos, lumina televizorului pâlpâia albăstrui, atrăgând la geam toţi licuricii din zonă... Pe canapea, cei doi bătrâni adormiseră şi de această dată unul pe celălalt, uitând să stingă televizorul... Uneori îi mai auzeai povestind, amintindu-şi tot felul de amănunte ale unei iubiri ce i-a făcut cei mai fericiţi oameni...
Cele trei camere, greşit înţelese de cei doi copaci mai mari, care se ghidau doar după aparenţe, îşi dezvăluiseră misterul copacului cel mic. Acesta, deşi mai tânăr, învăţase că viaţa e mult mai mult decât ceea ce se vede şi decât ceea ce cred cei mari, şi asta îl făcea mereu să zâmbească. Se gândea că într-o zi va ajunge şi el mare, şi poate atunci cei din jur îl vor asculta, dacă acum sunt prea încuiaţi la tulpină ca să o facă...
Simţea mult prea puternic în interior acest gând, şi ştia că şi peste 50 de ani va încerca să prindă vrăbii cu crengile, dacă asta îl va face fericit... "Nu voi uita niciodată de copăcelul din mine" îşi spuse el, "îl iubesc prea mult ca să îl uit..."
O vrăbiuţă se aseză liniştită pe una din crengile lui. Acesta îşi apropie o altă creangă încet, pentru a nu o speria, dar chiar când să o prindă între frunze, fereastra din mijloc se deschise şi cineva vomită pe vrăbiuţă, care îşi luă zborul speriată...
Povestea Celor Trei Copaci
Vezi mai multe video din diverse