Versul meu…
Versul meu sună dezacordat,
Nebunia lumii nu mă lasă,
Ne iubim iubito în privat,
Din acest amor ce o să iasă.
Sufletul se pierde în păcat,
În genunchi la pronie mai ţipă,
Către cerul negru a căscat,
Aripile învelite-n ţiplă.
Lumânări ard cenuşiu pe rând,
Pe altarul vorbelor schimbate,
Noi ne ducem pe alei sperând,
Primăveri cu flori că ne vor bate.
Te înghesui nopţile la uşă,
Te sărut mușcând din tine crud,
Glasul tău îmi pare că-i cenuşă,
Care între noi se duce surd.
Umbrele de îngeri se perindă,
Plini de insomnii printre copaci,
Ne-aşezăm la o ţigare-n tindă,
Transformând prezentul în colaci.
Pe alei trec vorbe părăsite,
Sprijinite parcă în baston,
Cad din luna vipii poleite,
Peste sunete din patefon.
Scârţâie printre frunzişuri vântul,
Mugurii din ramuri dau în pârg,
Eu mi-am împărţit cu tine gândul,
Ce vroiam ca să îl vând la târg.
Doi bolnavi acum de insomnie,
Vom vocifera lângă sărut,
Pe copaci zace-o paralizie
Şi obrazul lunii absolut...
Am știut..
Am știut că tu întotdeauna,
Printre vorbe mari te dai bătut
Și de-aceia astăzi îți dau mâna
Și gurița pentru un sărut.
Merg cu tine dacă vrei la târg,
Vindem amândoi cuvinte noi,
Ce culese ieri dădeau în pârg,
Prin căldura ce se scutura din noi.
Îngerii văd amorțeala întâlnirii
Și coboară plini de îndrăzneală,
În tăcere împart tranfafirii,
Și-mbracă cerul cu ploeială.
Ne ascundem iarăși în privat,
Cu același gând lăsat nescris,
Prinși la giratoriu de păcat,
Vom coti spre versul interzis.
Și pierim timizi în colțul minții
Claxonați de-atâția visători,
Duși în cerul unde ca și sfinții,
Plini de insomnii făceau cărări.
Și-om trăi de lume separați,
Când ne-o bate luna peste umeri,
Să ne-arate că suntem damnați,
De frunzișul lumii ce-l enumeri.
Bună seara...
Bună seara, iată!
Mă cobor acum,
Cerul de speranţe
S-a umplut de fum.
Cad din ramuri albe,
Florile din vis,
Printre stele pale,
Vin din paradis.
Pe cărări uitate,
Treci cu paşi uşori,
Tu atât de albă
Către lună zbori.
Şi în mâna dreaptă
Ţii atât de strâns,
Dorurile care
S-au pierdut în plâns.
Te mângâi iubito,
Te sărut umil,
Buzele sunt calde,
Gura de copil.
Ramuri de-ntuneric,
Peste noi se lasă,
Te invit la ceaiul
Pus tăcut pe masă.
Ceaşca aburi scoate,
Aromatul vers,
Cu tăceri ne poarte,
Rupţi de univers.
Când mă-ntind spre tine,
Gura să mi-o dai,
Să te port în suflet,
Îngere spre rai.
Lumea ta o lasă,
Vino-n vers cu mine,
Să prindem în plasă,
Poemul ce vine.
Foşnetele mării
Vor cânta grăbit,
Când ne pierdem umbre
Către asfinţit.
Bună seara
Bună seara, iată !
Cerul prins de lună,
Bate la fereastră,
Somn ușor să-mi spună!
Îngerii îmi cântă,
Somnul meu e lin,
Pe cerul de noapte,
Ei un soare țin.
Vise am duiumul,
Sunt lăsate vrac,
Și-mi măsoară drumul,
Somnului ce-l fac.
Pe-o cărare strâmtă,
Într-un vis aparte,
Dintr-un corm îmi cântă,
Dorul pus departe.
Într-un colț de stradă,
Se-mparte tăcerea,
Ca o promenadă,
Dulce cum e mierea.
Ploile de stele,
Sting dorul ce-mi cântă
Și mă prind de ele
Când visez o nuntă.
Inima te cheamă,
Glasu-i de copil,
Iar tu fără teamă,
Intri-n ea tiptil.
Cerul azi împarte,
Raiul de cuvinte,
Scuturând din carte,
Flori de jurăminte.
Tu prinde buchete,
De mărgăritare,
Eu din vrac pachete,
Fac din vis uitare.
Și las liber drumul,
Să curgă la vale,
Să ridice fumul ,
Ce ne-a stat în cale.
Afară
Afară e cerul de ieri
Şi noi adăstam din nou azi,
Păşim parc-un pic cam stingheri,
Prin lumea umbrită de brazi.
O iau pe cărare-nainte
Şi urc undeva până sus,
Mă duc să fac jurăminte,
În față m-așteaptă Iisus.
Priveliștea e minunată,
Pe drumul cu pace-mbrăcat ,
Nu plec îţi jur niciodată,
Dar versuri am scris de păcat.
Mă iartă Tu Doamne, divine,
Mă iartă, femeile-mi plac,
Cad toamnele-n viaţă pe mine,
În flori de iubiri mă desfac.
Muşcam gura ei, o esenţă,
De viaţa ce ţipă în noi,
La timp făceam penitenţă
Dar tot de plăceri sunt greoi.
La ea e cald şi miroase,
Cafeaua cu gust de coniac,
Vorbește de lucruri frumoase,
Şi versuri în face pe plac.
Azi vreau un păcat cât de mic,
În ploi să zvârlim împreună,
Să-l ardă uitarea un pic
Cenuși să-i curgă din vână.
Că Doamne! Când goală apare,
Tot gândul se-ncinge ca naiba,
Iar demonii dănțuie-n zare,
De arde sub trupul ei iarba.
Târziu undeva în amurg,
Îmi trag suspinând răsuflarea
Şi-ncet spre apusul meu curg,
Stingând plin de sete ardoarea.
Păcatele-n oase mă dor,
Dar fumul tot urcă stingher,
Ea, e alături cocor,
Și cântă cu mine-n eter...
Noi doi
Noi doi în noaptea târzie,
Pierim cu umbra plecați,
Strigând pe un colț de hârtie,
La îngeri demult condamnați.
Să vină să vadă lumina,
Ce arde în suflete vii
Și cerul ce leagănă luna,
În ore ca astea târzii.
Cu lacrimi de sânge să spele,
Durerea din trupul lui Crist
Și toate păcatele grele,
Ce dănțuie în sufletul trist.
Doar noaptea aceasta e goală,
De noi amândoi lepădată,
Când versul așternem pe coală,
Cu sete de rouă curată.
Ne iartă Tu Doamne Iisuse,
Că cerem în noapte ceva,
Dar toate aceste nespuse,
Ne ard în inima grea.
Și ziua ce vine cu zorii,
În care un soare se scaldă,
În vene stârnește fiorii,
Cântați ca o veche baladă.
Durerea în lut se-nfipară,
Din leagănul mamei cântat
Și arde mocnit în aripă,
Sub cerul ce fierbe-n păcat.
Fierbinte mi-e ruga Iisuse,
Atinge pământul cu-o mână,
Să ardă privirile stinse,
Din lumea ce umblă păgână.
Și-n colțul de coală nescris,
Așează lumina Ta toată,
Să lași un nou paradis,
În lumea de tine creată.
Curând...
Curând clopoţelul va bate,
Afară e soare şi cald,
Iar gândul îmi e la păcate,
De dor în ele mă scald.
Mirela pe plajă stă-ntinsă,
Cu ochii ei mari cenuşii,
În braţe aş ţine-o eu prinsă
Şi Doamne ce aş mai iubi.
Mă leagănă ea între braţe,
Mă simt parcă sunt Făt-frumos,
Îi mângâi superbele moaţe
Şi trupul ce doarme pe jos.
E corpul prelung de şerpoaica,
În jurul meu el şade fix,
Diseară voi scrie de parcă,
Un râu se va scurge din pix.
Voi pune şi mâna pe pânză,
S-o fac în frumoase culori,
Cum râde şi dă ca o mânză,
Din gleznele pline cu flori.
Sărutul cel dulce mă-nmoaie,
O umbră domoală ne vrea,
Să stăm pitulaţi în odaie,
Să bem din ceşcuţe cafea.
Cu buzele catifelate,
Mă duc şi în rai şi în iad,
Eu tip:-asta zău nu se poate,
În braţele ei ca să ard.
Rămâne aripa stingheră,
Rămâne doar şoapta de sus,
M-oi pierde hoinar printr-o eră,
În cerul de alţii impus.
Că strigi eu de sus semn cu mâna,
Din ochiul de stea am să-ţi fac
Şi-n geam o să fremete luna,
Cu frezii şi cu liliac...
Mă scald…
Mă scald în păcate cu tine,
Pe plaja durerilor mari,
Aici se aud doar suspine,
Desprinse din versul ce-l sari.
În brațe ne poartă văzduhul,
Cu îngeri de foc grămădiți,
Săraci ne luptăm cu tot duhul
Și trupuri purtăm vlăguiți.
Ne stau aripile strânse ,
În pofte hapsâne de fel,
Din palme durerile plânse,
Își scutură lutul nințel.
Să scriem poema pe-o coală,
Că zău nu mai știu ce să zic ,
Atâta esență de boală,
Ne face să fim de nimic.
Privirea ne poartă-nainte,
Durerile-n spate ne stau,
Pe plaja aceasta fierbinte,
Cu soarele-n brațe te vreau.
La noapte voi scrie poeme,
Cu vers despletit pe cărări,
Când luna din cer îmi dă semne,
Că scutură-n miriști visări.
Și eu ca și tine-ntr-o noapte,
Cu pasul acesta grăbit,
Din pârgă păcatele coapte,
La plată le duc negreșit.
În urmă rămâne cenușa,
O pulbere fină în zare…
Și steaua ce bate în ușa
Ce azi deschisă ne pare.
Tu ai rămas...
Tu ai rămas, rămâi mereu,
În marea de cuvinte,
Poezia sufletului meu,
Cu vraja ta fierbinte.
Şi uneori te-aud oftând,
Când cerul se-nsenină,
Vin nopţile prin noi trecând,
Arcane de lumină.
Pe banca unde-n rămuriş,
Eu trupul mângâi iară
Şi îţi sărut apoi furiş,
Guriţă-ncendiară.
Vom arde-n noapte calcinaţi,
Pe rugurile multe,
Umbre la îngeri candidati,
Poveşti ce trec tăcute.
Cobori la mine înger bland,
Alunecând pe-o rază,
Cu soarele în ochi plângând,
Acum în amiază.
Şi doi porumbi foșnim în cer,
Trecând fără de moarte,
Tu eşti iubirea ce o sper
Şi visul meu din carte.
Tu ai rămas acum în gând,
Iubirlie-s profunde
Şi-aud cum îngerul plângând,
În mine se ascunde.
În frunze noaptea a tăcut,
Trec fluturi de lumină
Şi eu pe buze te sărut
Ascunsă în grădină...,
Tu ai rămas
Tu au rămas, rămâi în veci,
Povestea sufletului meu,
În versuri clipele îmi treci,
Ca-n sear-aceea la dineu.
Ca stelele ce cad în lume,
Răpuse-n pragul dintre uși,
Am luminat fără cutume,
În visul inimii aduși.
În răsăritul ce s-a-ntors,
Cu fața toată sângerând,
Am alergat după miros,
Să-i vedem razele arzând.
Noi, frunze-n umbra lumii stăm,
Iubirile-s profunde,
În ceruri dacă ne visăm,
Vom răsări oriunde.
Atâta dragoste curată,
Nicicând n-am m-ai văzut,
Să bată-n lumea asta toată,
În care am căzut.
Ascunde ceru-n pumnul tău
Și stelele arzând,
Tu luna s-o arunci în hău,
Iar soarele în gând.
Sărmani, rămași pe întuneric,
Să luminăm în taină,
Că tot pământul efemeric,
Îmbrac-aceeași haină.
Şi eram trunchi
Şi eram trunchi...o floare aruncată,
Zdrobită de călcâie de asfalt,
Căci moartea seamănă cu o erată,
Vântul ce trece prin pădure spart.
Şi întindeam, doar umbrele spre baltă,
Tăcerile din noi mărăciniş,
Când dimineaţă-n pumni eliberată,
Avea doar gustul verdelui agriş.
Acum alerg c-un fel de disperare
Şi-mi umplu paşii cu un alb dezmăţ,
În tine este parcă o candoare
Şi cum să fii încerc să te învăţ.
Acelaşi rău îl împărţim în parte,
Vom fi cândva în veci nemuritori
Şi cine ştie poate dintr-o carte,
Vom azvârli în lumea asta flori.
Se poate cineva să ne iubească,
În jurul nostru ridicând grădini,
Cuvântul numai luna o să-l crească,
Prin holdele bătrânilor vecini.
Tu ai să-mi plângi cu faţa răsucită,
În timpul ce-a rasmas să te sărut,
Atâta floare-n doruri risipită,
Nici tu, nici eu, în ea nu am crezut.
Iubirea-n lutul tău se înfioară
Şi rupe nopţile din noi pe rând,
În ţipătul tăcerilor ce zboară,
Ne-om îngropa de dragoste curând...
Astăzi
Astăzi ne poartă vorbele-n dezmierd,
Cu veșnicii prinse la cingătoare
Și risipim poemele ce pierd,
Clipe rămase-n veci nemuritoare.
Nu cred că mai avem vreo șansă,
În noi cresc spinii disperării,
Tu ești purtat de val în transă,
Duci versul mut spre matca mării.
Iar florile ce risipesc tăcerile nocturn,
Prind brațul meu să bată rar,
În vântul clipelor ce ieri în turn,
Trecea bătând pe-al inimilor far.
Mă pierd în timpul ce-a trecut prin noi,
Când dorm pe brațul necredinței tale
Și las în urma vremurilor ploi,
Spălând speranța cu picioare goale.
În cerul meu mai urc o dată nemurirea,
Culeasă din grădina Raiului căzut
Și cu privirea galeșă mai las iubirea,
Să-ngroape versul de tăcere absolut.
Ne scapă de durerea...
Ne scapă de durerea de călcâie,
De-acele bolduri ce se-nfig cumplit,
Troienii ăştia parc-au amorţit
Şi Hector zace sus pe năsălie.
Cetatea se întinde cenuşie,
Doar corbii croncăne indiferenţi,
Într-un război al celor impotenţi,
Mânaţi spre prăbuşire ca în vrie.
Telegile aleargă prăfuite,
În colbul lor de aur răstignit,
Trag vizitii cu biciul ruginit,
Spre margini de Scamandru la câmpie.
Nechează telegarii răguşit,
Bolnavi în fugă lor făra scăpare,
Printre troieni carele-şi fac cărare
Şi lăncile se prăbuşesc grăbit.
Lacuri de sânge vor cuprinde morţii,
Cu gurile crispate...ţipăt mut,
Care se pierde-acum în absolut,
În timp ce zeii dau cu zarul sortii.
Atena îi îndeamnă pe ahei,
-mişcaţi-vă şi nu mai staţi de piatră
Un cerber în fiinţa voastră latră,
Lăsaţi să toarcă numai pe femei.
Pârjolul morţii să-şi reverse jarul,
Troienii să se-nnece -n apa lor,
Când tăvălugul dă mistuitor,
Iară fierarul scânteie amnarul.
Pământul scoate-n ceruri rădăcini,
Zvârlind aiurea pietrele din vale,
Se-aude tropăit, picioare goale,
Gonesc însângerându-se în spini.
Pe undeva e-o umbră de femeie,
Mireasma ei de sânge este plină
Şi florile în agonii suspină,
Când nopţile cu luna le poleie.
A moarte sun-acuma galeş cornul,
Armatele se-opresc din dansul lor,
Pe câmp aleargă caii un sobor,
Până-ntr-o parte îi aruncă somnul.
În templul gol, o lună parasită,
Se plimbă peste capul lui Achile,
Soarta îi taie lacomă din zile,
Săgeata pregătându-i-o năimită.
Paris din umbră zvârle cu putere,
Săgeata cea de ură otrăvită
Şi în călcai se duce oţelită,
Că însăşi luna ţipă de durere.
Achile cade, fruntea-şi poticneşte,
Pe lespedea cea albă se anină,
Din cer o luna sângera străină
Şi de durere însăşi ea icneşte.
Degeaba mâini molatece întinse,
Grumazul lui în degete cuprinde,
O negură lintoiul şi-l întinde,
Pe ochii goi , pe lacrime prelinse.
Ce-i viaţă oare, dacă nu o moarte,
Unde ne-ntoarcem în curând cu toţii,
Se-nvarte roata, răsucindu-şi sortii
Şi ce se-ntâmplă va fi scris în carte.
Karon cu barca nu mai pridideşte,
Duşmani, prieteni, toţi stau laolaltă,
Un fum sălciu se-nvolbura pe baltă
Şi pâclă peste suflet se lipeşte.
Pe mal doar Cerber latră în neştire,
Flămând să rupă oasele pribege,
Cândva erau iniţial întrege,
Acum doar pulbere...o amintire.
Copacii mușcă-n ei cu vitriolul,
Tăcerilor ce se aştern eterne,
Corbii se duc, cortegiu de blesteme
Care şi-a luat de carne crud obolul….
Degeaba te-ai întors
Degeaba te-ai întors în mituri,
-de înțeles sau neînțeles îmi lași,
Că viața asta e băț la chibtrituri
Și arde prinsă-n ,viitor, urmași.
Eu mușc din ea preavitregite,
Păreri de bine și de rău,
Câlcâiele se lasă oblojite,
De haosul crescut în hău.
M-arunc cu pieptul peste soartă,
S-o prind puțin la cingătorare,
Câlcâiul lui Ahile-n poartă,
E pus la marea încercare.
Și văd pe dumul dus în zare,
Toți delegații sorții,
Ce-mping tăind hotare,
Dureri în pieptul cărții.
Nici umbre goale de femei,
Nici clipe de dureri nu sunt,
În coala asta și-n condei,
Și mor prinsă-n cuvânt.
Azi cerul zace-n umbra lui,
Ascuns în luna moartă
Și în câlcâi îi crește-un cui,
Să-l pioronească-n soartă.
Nici nu mai știu ce este lupta,
Pe baricade cresc tăceri,
Dar las în urma noastră trânta,
La versul tău de ieri.
Că viața însăși e o luptă
Bătută în călcâi la dans,
Lăsând în umbră cârma ruptă
În cerul nopților din vas.
Ce suntem, noi aici veniți,
Și ce lăsăm în urmă?
Îndemn suntem și oropșiți,
Ce viața lor și-o curmă!
În urmă doar cenuși lăsăm,
La ușile părăginite
Și cu tăcerea ne-mbrăcăm,
Eternele morminte!
Eu de iubire am tot scris,
Dar tu cu ai dat în versuri,
Cu nebunia ce-a ucis,
Cuvânt-un mii de sensuri.
Suntem poeți si ne vom pierde,
În luna sângerândă,
În moartea care nu mai vede,
Cum cerul stă la pândă.
La fel ca bățul de chibrit,
Ardem tăcuți în clipă,
Lăsând ca versul de sfârșit,
Volumul scris în pripă.
-->
Răspunsuri