fragment
Focşaniul mi s-a părut un oraş mare şi frumos. De la gară am mers pe jos până la internat, cam o oră. Aici am dat de militărie. Program strict. Erau două blocuri de internat, cu câte 4 etaje, cantină şi şcoală. Toate în aceeaşi incintă. La poartă era un paznic. Am înţeles mai târziu de ce. La ora 5 ne trezea pedagogul de serviciu, ne scotea pe hol şi făceam cinci minute exerciţii. La 6,30 mergeam la cantină unde serveau ceai şi pâine cu gem. Acelaşi mic dejun timp de doi ani. Apoi mergeam la şcoală. După ore, pedagoga ne scotea în parc să facem curat, ori măturam străzi. Sâmbăta şi duminica făceam curat în curtea şcolii. Tot ea îmi dădea un târnăcop şi spunea ţipând:
─ Sapă aici, toanto! Nu mănânci azi până nu termini.
Pământul era tare ca piatra. Nu ştiam cum să dau cu târnăcopul. M-am chinuit o oră şi nu se vedea nimic. Pedagoga a venit lângă mine:
─ Proasto, aşa se dă? Ce-i aici? Curvă ce-mi eşti! Du-te la gard, proasta dracului! Mişcă! Iei aparatul de sudură şi acolo să te văd până te chem eu! Proasto ce eşti! Nimic nu ştii.
Spatele mă durea cumplit. La mâini aveam băşici. Ajung la băieţi şi le spun:
─ M-a trimis pedagoga să sudez cu voi.
─ Pe tine? De ce?
─ Pentru că nu ştiu să dau cu târnăcopul.
─ Ştii să sudezi?
─ Nu ştiu.
─ Hai, că e uşor. Pui masca, bagi ăsta aici în aparat, apropii de punctul ăsta, îţi tragi masca pe ochi şi apeşi.
─ Ce cauţi aici? întreabă maistrul băieţilor.
─ A trimis-o tovarăşa pedagogă la noi să sudeze. Cică nu ştie la târnăcop şi acum lucrează cu noi.
─ Bine, fată, sudează cu băieţii, zice maistrul bun la suflet.
Am sudat câteva ore. Îmi plăcea. Aici nu stătea nimeni cu gura pe mine. Într-un final mă cheamă la masă. Eram singură în cantină. Iau o tavă şi mă duc la geam.
─ Tu ce cauţi la ora asta? Unde ai umblat, fată?
─ Am sudat până acum. Pedagoga a zis să vin să mănânc.
─ Abia mai e mâncare. Veniţi aici când vi se scoală. Fete proaste!
Era o ciorbă de cartofi şi varză. Îmi era tare foame, dar varza nu am mâncat-o. Avea măsele de porc în ea. Îmi era scârbă. Am dus tava la geam. Nu aveai voie să o duci cu mâncare, te certa. Erai obligat să mănânci tot. M-au certat. Eram aşa de obosită că nu-mi păsa ce spuneau.
─ Trezirea! Dormi la ora asta? Sus, curvelor!
Nu înţelegeam de ce pedagoga Bălăşoiu ne făcea curve. Și cu acest neînțeles am trăit multă vreme, încercând să pricep ura ei față de noi, dar, parcă, mai mult față de mine.
─ Pe terenul de sport, acum! ţipa cu băţul în mână. Toantelor, proastele dracului, împuţitelor!
Am ajuns în pijamale şi papuci pe terenul de sport. Era iarnă și destul de frig. Am alergat câteva ture cu papucii în mână. Mă gândeam la mama. Eram supărată pentru că mă trimisese aici. Nu-i mai scriam. Duşul îl făceam cu apă rece. Simţeam cum îmi amorţeşte capul. Era bine după duş, îmi era cald. Când mi se făcea foame, mâncam pâine cu zahăr. Ascundeam mâncarea sub perne. Nu aveam voie. Ne pedepsea pedagoga.
─ Vine tovarăşul director cu Bălăşoiu. Hai, pe hol!
Directorul priveşte panoul cu activităţi de la etajul patru, unde eram noi. Întreabă răstit:
─ Cine este responsabilă cu activităţile la acest etaj?
─ Eu, tovarăşe director, şi fac un pas înainte. Ştiam ce va urma.
─ Vino la mine! De ce nu scrie nimic la activităţi pe ziua de azi?
─ Am muncit toată ziua, tovarăşe director. Am curăţat cartofi la cantină. Nu am avut timp.
─ Ce faci, fată? Îmi răspunzi? Îl enervase răspunsul primit. Era roşu la faţă. Vine lângă mine şi-mi trage o palmă peste faţă.
─ Neruşinato, nu mai răspunde! Nu sta în faţa mea. Pune mâna şi scrie activităţi de palier, ai înţeles?
─ Da, tovarăşu’ director.
─ Taci! Taci! Nu răspunde!
O priveşte pe pedagoga Bălăşoiu şi-i spune:
─ Aici să urmăreşti atentă şi să-mi spui tot. Da?
Am scris activităţi de lectură, am afişat şi apoi am strigat la fete să iasă din camere pe hol. Unele făceau mofturi. În mijlocul holului, ţipam la ele.
─ Ieşiţi din camere acum! În sala de lectură staţi o oră. Aţi înţeles?
─ Da’ cine te crezi? Cine eşti tu? zice una din Brăila.
─ Eu sunt şefa voastră. Am luat o palmă pentru voi. Acum voi o luaţi de la mine, ai înţeles?
─ Şi dacă nu vin în sală, ce-mi faci?
─ Te bat de te caci pe tine. Mişcă-ţi curul în sală şi nu comenta! Hai mai repede şi gura mică!
Le-am băgat în sală cu forța. Aici eram obligate să stăm pentru învăţat. Imediat a ajuns pedagoga Bălăşoiu.
─ Unde eşti, fă, curvă?
Mă căuta pe mine.
─ Aici sunt.
─ Ascultă, fă, la mine!
Mă atinge peste faţă cu băţul, destul cât să simt durerea.
─ Făăă, proasto, ai de-a face cu mine dacă nu-ţi stăpâneşti târfele, ai înţeles?
─ Da, am înţeles.
─ Ai înţeles pe dracu să te ia! Peste zece minute, stingerea!
Faţa îmi ardea. Palma directorului a fost puternică. Nu mă lovise nimeni până acum. Cu urechea dreaptă nu mai auzeam bine. Pedagoga accentuase durerea şi pe obrazul celălalt.
Rănile rămân deschise. Mă întreb obsedant, "sunt în viaţă? a cui glumă sunt?" Sigur, nu dorim abandonul, dorul..., dar singurătatea e vitală. Uneori luptăm împotriva memoriei, plângem pentru fiinţă, suntem oameni şi secul care ne suflă în păr, atunci când ne ridicăm, ne apasă pe umeri. Aşezăm cu grijă rădăcini pe frunze uscate, pentru că ne rupem chiar de noi. Ce experienţă oceanică ne este viaţa! Să ne revoltăm asupra durerii? Dumnezeu spune că e păcat.
Adorm la gândul că, poate mâine... Unde sunt? O lume normală într-un borcan cu tărâţe. Mi-e frig. Poate că e doar o poveste şi poate că o scriu chiar acum, trăind starea la forma maximă. Mă voi trezi la sfârşit. Cât a mai rămas de scris? Încerc să deschid ochii. Aceeaşi imagine. Doi gândaci merg pe tastatură. Paritate şi libertate. Muștar pe o felie de pâine. Mi-e foame, mi-e frig... Îmi vine să plâng și să fug. Parcă nu-mi ajunge pământul să mă învelesc cu el ori cu frunzele toate dintr-un munte. Dacă am să mă trezesc, am să mă minunez de visul acesta urât. Nu poate să fie adevărat. Credeam că știu ce-i aia suferința și credeam că pot trece peste toate cu fruntea sus. Trec? Rămân așa, ghemuită și sper că visez. Un gândac merge pe gâtul meu. Poate că e un fir de păr. Al cui? Eu m-am tuns la zero. Gabi are părul mic iar Mihaela doarme mai departe. E gândac. Dacă aprind lumina fuge. Dacă o închid apar toți și merg pe noi și pe hainele noastre. Mereu le scuturăm dimineața, dar să nu mă mai gândesc la nimic.
Off, dar nu am vrut să-mi vedeţi tristeţea pe chip. Nu vreau să plângeţi pentru mine. În sufletul meu, acum a rămas libertatea de a găsi fericirea. Cu cine vorbesc? Privitori indiferenţi, dar cu suflet. Şi cică lacrima spală sufletul. Ce uşor! Am simţit un rid cum sapă în sângele meu şi de-acolo aud un strigăt de durere. Durerea a luat chipul indiferenței. Am desenat pe o pânză neagră un înger cu aripi în sânge. E foarte frig. Oare dorm?
-->
Răspunsuri
Trist... E bine că cineva își mai amintește... Și încă ceva... Să nu cumva să adormi!...
Vai mie, Dorina.
Prietena ta cred că s-a întâlnit tangențial cu mine.
Lângă rond era o cârciumă.
Băieții și fetele de la internat adăstau la o cafea, n-am văzut pe nici unul beat.
Făceam naveta pe vremea aia și mașina mă lăsa pe marginea centurii, lângă benzinărie.
Intram zgribulit în crâșma aia, exhalând aburi și ceream o cafea fierbinte și un coniac mic.
Era full și eu m-am strecurat către măsuța mea. Era ocupată de o fată cu o față prelungă, un păr incert în luminile spoturilor de pe tavan și o atitudine gravă:
- Stai pe locul meu.
A tresărit adânc și s-a ridicat.
- Încet, fată. Glumeam. Ce, nu se mai găsesc taburete?
Salt unul de sub fundul unui papagal și mi-l bag sub cur cu ochii în ochii în ochii ei.
- S-au înecat corăbiile?
- Ce știi tu?
- Adevărat! Sunt, am fost și voi fi un bou! Torn coniacul pe gât și-o privesc cu coada ochiului.
Am obținut doar un surâs chinuit.
- Hai!
Întind mâna cu palma întinsă,
- Hai!
Oriunde va fi mai bine.
Zguduitor, există oare așa ceva? Probabil că da, după cât de real povestești... Doamne cum ies copii după așa ”tratamente”? Și totuși... suferința a reușit să nu înrăiască pe unii și să-i înnobileze!
Povestește, povestește Dorina, or mai fi unii care suferă și poate le dai curaj!
Mereu sunt impresionat de scrierile tale!
Felicitări!