Câțiva stropi obraznici plasați pe geaca mea de piele, insistă să-mi amintească de emoțiile amestecate în culori contrastante, mulate pe cugetările mele incolore. Melindei nu-i pasă că mamei i se numără clipele. Sigur se ascunde în spatele unei grabnice căsătorii. De ce n-a acceptat atunci când i-am oferit inelul cu smarald? Sau în urmă cu trei ani când sorbeam din aceeași bere pe țărmul mării? Acum!? Și în fond ce sunt eu, un trofeu sau banii mamei îi fac cu ochiul? Temerile mele se interpun între roțile surescitate și pietrișul umed. Am evadat fără nici o reacție. N-o mai iubesc? Rutina s-a amestecat între noi, umbrind puțin pasiunea.
Natura dezlănțuită insistă să-mi împingă trupul spre realitate. Tremur. Nu mi-e frig, însă mesajul primit prin telefon cu puțin timp în urmă mă apasă: „Vino urgent! Mama e în spital la terapie intensivă. Adela”. Am vrut să identific mai multe amănunte, dar soră-mea „inteligentă” și-a închis mobilul.
Când ajung la șosea, gânduri încâlcite fug pe lângă motocicletă. Privesc împrejurimile dornic să constat cât mai am de parcurs. Ce-ar fi s-o iau pe scurtătură? Nu, mai bine măresc viteza. Orașul mă salută cu aroma sa de gri autumnală. Opresc lângă un copac să-mi trag sufletul. Fumul unei țigări aprinsă-n pripă îmi sudează surescitat echilibrul. Decantez reflecțiile încurcate în destinul meu îmbibat în ploaie. Răspunsul cu care sunt dator iubitei mele poate să mai aștepte, în schimb mama are acum nevoie de dragostea și prezența mea. Arunc mucul de țigară într-o baltă de lângă copac și sar pe motor. Sincronizarea roților cu asfaltul mă deconectează de la problemele apărute. Culoarea roșie a semaforului îmi oferă un moment de răgaz. Pe trecerea de pietoni, o băbuță își târâie căruțul, probabil plin cu alimente. Imaginea mamei îmi apare în față. Prospețimea zâmbetului ei schițează o mână întinsă. La culoarea verde demarez. O pocnitură puternică mă aruncă pe trotuar. Falca stângă se intersectează brusc cu asfaltul umed. Încerc să mă ridic. Neputința mă determină să-mi pipăi durerea localizată în piciorul stâng. Simt cum un lichid impulsiv acoperă suferința. Timpul moare când ceața îmbracă clipa.
Trezit, încurcat în perfuzii și cu un picior agățat, privesc nedumerit pereții albi și tăcuți. Totuși o umbră de speranță îmi luminează chipul. Cuvintele se ascund în lacrimă, când sora mea se apropie de pat. Protectoare, îmi cuprinde mâna dreaptă cu mâinile ei finuțe și reușește să-mi transmită calmitate:
– Mama e mai bine...
Încerc să adun câteva firimituri de curaj. Nu zic nimic. Cuvintele-mi zac în neființă împotmolite în esofag. Privirile noastre s-au încrucișat în surâsul unei acalmii. Vocea mea șoptită cerne un mesaj de iubire:
– Du-te la mama, eu mă descurc și... spune-i c-o iubesc.
Epuizat de situație, mă refugiez în melancolie. Parcă o zăresc pe Melinda alergând pe un câmp de narcise cu inelul de smarald în mână. Zâmbește și-mi face cu mâna. Tălpile ei fragede rup tabloul stropit cu alb, apoi ating răcoarea pârâului. Lunecă pe un bolovan și cade. Inelul de smarald alege agitația susurului de apă și-și caută calea plutind spre izvorul unei trăiri apuse. Mă trezesc brusc. Privesc spre fereastră. Stropii de ploaie se încâlcesc în șoaptele bocetelor mele.
Gust plictisit din felia tristeții și mă agăț de punctul imaginar din vârful ghipsului, unde timpul îmbracă speranța în mătasea învolburată a vieții.
-->
Răspunsuri
Îți mulțumesc pentru promovare, dragă Aurelia.