Balada iubirii

(Partea II) Și firul poveștii se desfășura ca lâna de pe ghem, împletindu-se cu vocea bunicii, întrerupt din când în când de trosnetul unui lemn în sobă și de câte o întrebare curioasă a unuia dintre cei trei nepoței cocoțați în mijlocul patului ce-şi sprijineau căpşoarele pe brațe și-şi țineau ochișorii fixați pe bunica dar care, defapt, priveau dincolo de ea în lumea magică ce se țesea din cuvintele parcă aflate sub o vrajă, văzând aevea haiducul si frumoasa lui... -Bunico, bunico te rog nu te opri... -Ei, dar lăsați-mă să-mi trag sufletul! Am obosit ... vouă nu vă e somn? -Hai bunico, e vacanță! Tu vrei să ne culcăm odată cu găinile? Te rugăm... -Bine, bine adu-mi un pahar cu apă, zisă bunica neadresându-se special către unul anume. Cei trei copii au sărit din pat ca la comandă îngrămădindu-se să aducă un pahar cu apă bunicii. Între timp bunica se ridică să mai bage un lemn în sobă, uitându-se totodată pe fereastră la iarna ce-şi așternea liniștit zăpada, ca o pătură, acoperind tot de parcă ar fi vrut să rămână unica stăpână. Oana a adus paharul cu apă bunicii, urcându-se mai apoi în pat împreună cu verișorii ei mai mici și reluându-şi firul întrebărilor au început toți deodată -Hai bunico, ne spui? -Ce s-a întâmplat la izvor? -De ce s-a dus haiducul acolo? -Aveți răbdare și faceți liniște altfel nu mai zic nimic să știți. Și trei copilași ca trei pisoiași ai rămas cu ochii pe bunica cu boticul pe lăbuțe într-o liniște deplină. Iar bunica începu cu vocea ei caldă să depene firul povești în timp ce mâna-i împletea firul de lână: În fâlfâit de aripi albe, o lebădă veni în zbor, Se așeză pe iarba moale să guste apa de izvor. Dar cum bău, se ridică, iar haina penelor căzând, În raza Lunii arătă, un trup de fată cu chip blând Și-un glas atât de plin de dor că răscolea pădurea toată. O străbătea ca un fior, ca un vin dulce ce te-mbată. Haiducul o privea uimit cu pielea toată-nfiorată. Ceva așa desăvârșit el nu văzuse niciodată! Păsările toate au venit cu ea-mpreună ca să cânte Iar animalele pădurii stateau cuminți să le asculte. O zâna ce s-a coborât dintr-o poveste de-altădată Să-ncânte un întreg pământ cu vocea ei cea minunată. Dar timpul trece nemilos și zorii genele-și ridică, Lăsând un soare luminos pădurea-întreagă să cuprindă. Atunci cu ochii lăcrimând ea haina penelor îmbracă Și aripi dalbe ridicând frumoasa lebăd-acum pleacă. Căci în blesteme țintuită inima de zână i se zbate Ziua-i o lebeda ce-i mută regină albă peste toate. Doar noaptea poate să-și arate adevărata-nfățișare Iar glasu-i dulce să-și înalțe la ceruri, ruga lui, cântare. Și s-a tot dus spre cer în zbor, haiducul o privea uimit Rămas în urmă la izvor de un blestem părea lovit ! va continua de Gabriela Mimi Boroianu

Vizualizări: 2

Răspunsuri

Mihaela Moşneanu Martie 26, 2015 9:33

Foarte frumos!
Lenuş Lungu Martie 18, 2015 22:50

Frumoasă baladă...Felicitări!
- Gabriela Mimi Boroianu > Lenuş Lungu Martie 19, 2015 0:06
  
  Mulțumesc frumos draga mea Lenus!
Viorel Croitoru Martie 13, 2015 8:41

Din sufletu-ți povestea ta, izvor de inimă curată,

Ne-arată ce frumos gândești... Te admirăm frumoasă fată!
- Gabriela Mimi Boroianu > Viorel Croitoru Martie 13, 2015 9:22
  
  Mulțumesc frumos pentru apreciere și frumoasa dedicație!
Gabriela Mimi Boroianu Martie 13, 2015 8:22

Mulțumesc frumos, domnule Ioan!
Ioan Muntean Martie 13, 2015 6:53
- Ioan Muntean > Ioan Muntean Martie 13, 2015 6:56
  - Ioan Muntean > Ioan Muntean Martie 13, 2015 6:58
    - Ioan Muntean > Ioan Muntean Martie 13, 2015 6:58

Acest răspuns a fost șters.

Clubul de proză

Balada iubirii

Răspunsuri

Comentarii