Balada iubirii

[Gabriela Mimi Boroianu]

partea III -Eu când o să fiu mare o să fiu ca lebăda! zise Oana. -Și eu o să fiu! repetă Dana, în urma ei repede. -Ce proaste sunteți! O să fiți pline de pene , câh...și n-o să vă mai puteți juca cu păpușile și atunci îmi vor rămâne mie și pot să le tai părul că voi n-o să mai puteți zice nimic... Da , da faceți-vă lebede ! E mai bine , e mai frumos... -Ce știi tu săriră fetele amândouă gata de război. -Bunico! strigă baiatul speriat. -Ia, gata, fiți cuminți că nu vă mai spun nimic! -Suntem bunico! Răspunseră trei glazuri tremurânde. Bunica văzându-i liniștiți se ridică să mai arunce un lemn în sobă. Viscolul se întețea afară iar zăpada parcă dansa în brațele lui, un dans haotic acoperind cu fustele-i răsfirate orice forma, nivelând totul , reducându-l la o mare de alb... -Bunico, da' unde s-a dus lebăda? -Bunico, da' se mai întoarce? -Bunico, da cum o va găsi haiducul? -Ei, dragele mele aveți răbdare! Zise bunica luând două guri de apă dintr-o cană, după care umplu o crăticioară s-o pună pe sobă la fiert pentru un ceai. Ce s-a-ntâmplat? Asta ce-a fost? și-l prinsă deodat' mirarea Atâtor zile fără rost când haiducea pe nouri zarea. Întors la ceruri astrul mândru vru să uite de-ntâmplare, Dar poți uita oare de cântul ce te-a cuprins în încântare? Confuz stătea-n a Lunii umbră privind pierdut în infinit, Nu-nțelegea ce i se-întâmplă, haiducul s-a îndrăgostit. Neliniștit se-ntoarse iară în pădurea fermecată Dorindu-şi să se facă seară s-o vadă pe frumoasa fată. Ea, era visul lui ascuns pe care nu știa că-l are Fior în inimă pătruns fără să pună vreo-întrebare. ..... În vremurile de demult când pe pământ trăiau titanii Când tinerețea stăpânea iar oamenii își uitau anii. M-ai pe la răsărit cumva trăia-ntr-o țară-ndepartată Cu barba sură fără vârstă un rege ce avea o fată. Frumoasă cum niciuna nu-i și nu va fi alta vreodată Mândra Lebădă Fecioară de un blestem era legată. Dar timpul şi-a uitat măsura rămânând în așteptare Poveștilor neterminate să le găseasc-o rezolvare... Fiică a regelui cu Luna sub greu blestem fiind născută Era femeie doar când lumina Lunii pe trup i-era căzută. Născută între două lumi revendicată de-amândouă Trăia la margini de genuni cu viața împărțită-n două. Nimic nu poate fi mai greu decât blestemu-a două lumi, Nu ești nici om nu ești nici zeu, nu poți doar una să ți-o-asumi! Nimic nu e mai greu de dus decât blestemul de la stele Când haina penelor ți-au pus să zbori când nu le vezi pe ele. va continua de Gabriela Mimi Boroianu

[Lenuş Lungu]

Cu mare drag am citit...Minunată baladă!

[Gabriela Mimi Boroianu]

Mulțumesc draga mea! Te îmbrățișez!

[Veronica Carjeu]

Frumoasa legenda!

[Ioan Muntean]

[Ioan Muntean]

[Gabriela Mimi Boroianu]

Asta rămâne!descrie exact o secvența din baladă care vine mai târziu!

[Gabriela Mimi Boroianu]

Asta rămâne !descrie exact o secvența din baladă de mai târziu!

[Ioan Muntean]

[Ioan Muntean]

[Ioan Muntean]