partea XIII-XIV
Privind minunea-ncremenit, genunchii la pământ își pleacă
Și către cer privind smerit Haiducu'-a spus:
-Iartă-mă , Tată!
Atât de mare ți-e puterea minuni când vrei să-nfăptuiești...
Cu toate după cum ți-e vrerea, Tu universul cârmuiești.
Ai dat Lebedei chip de fată și-o nouă viață-n ea ai pus,
Azi în genunchi mulțumesc, Tată! Tu fericirea mi-ai adus.
Renunț la a mea nemurire. Mă lasă doar să o iubesc
Și-o viață în neprihănire, alături de ea s-o trăiesc.
Să o iubesc, să mă iubească... În orice zi să-ți mulțumim,
Să slăvim mila ta cerească cât pe pământ o să trăim.
Din cer atunci un glas răsună zguduind codrul și câmpia,
Ca toate să i se supună, Zise:
-Să-nceapă veselia!"
Și de la cer liber primind, Pământu-intră-n sărbătoare,
Oameni și păsări în cor cântând, se pregătesc de-o nuntă mare!
S-au coborât stele din cer și chip de om au îmbrăcat,
S-asculte-n crâng lăutele și-n horă s-au pus pe jucat.
La proțap porcii se frigeau iar vinul din butoi curgea,
Oile-ngropate-n jar erau căci un ospăț pe cinste se-ncingea!
Râzând, plângând, trei perechi de palmuțe începură să aplaude asurzitor iar cei trei motănei să salte ca niște mingiuțe în mijlocul patului.
-V-am spus eu! Decretă Găbiță cu o voce gravă.
-Da, tu ăla care le știi pe toate! Se întoarseră fetele spre el luându-l la gâdilat.
-Mami!!!! Strigă încolțit băiețelul..
-Daaa, răspunde gâdilându-l, vrei mai mult? întrebă râzând Elena.
-Ia lăsați-mi copilul în pace răutăților zise buna luându-l în brațe pe piciul care abia mai respira de râs. Sau nu vreți să știți ce s-a mai întâmplat?
-Ba da, ba da, buni!
-Ba da, mami! zisă și Elena în ton cu cele două fetițe.
Și fericire-a coborât peste ținutul legendar
Cu Lebada fiind regină și rege Haiducul stelar.
Fiind oameni obișnuiți și-n suflete purtând credința
Condus-au cu înțelepciune, binelui dându-i biruința!
Și au avut și ei copii...e mult de-atunci, nu se mai știe
Dar știm c-atunci când au murit ei s-au întors la veșnicie.
Se mai coboară câteodată pe lacul de lângă izvor
Ca două lebede în noapte ... Să nu uităm povestea lor.
Când ultimele cuvinte au fost rostite o liniște adâncă se lasă în cameră. După toată agitația adormiseră cu toții, fetele cuibărite lângă Elena iar Găbiță în bratele ei. Era atâta pace în sufletul bunicii văzându-i ...
Așeză puiul mic lângă ea și ghemuită pe un colț de pat așa ca în anii dedemult adormi zâmbind.
Sfârșit
de Gabriela Mimi Boroianu
-->
Răspunsuri
Nu am mai comentat nimic la un moment dat, pentru că am vrut să-mi spun părerea despre întreaga baladă a iubirii.
Cum am mai spus şi în primul comentariu, mi-a plăcut foarte mult combinaţia dintre proză şi poezie. A ieşit un adevărat prozopoem, este o scriere specială, după părerea mea de cititor. Sincere felicitări!