partea XIII-XIV
Privind minunea-ncremenit, genunchii la pământ își pleacă
Și către cer privind smerit Haiducu'-a spus:
-Iartă-mă , Tată!
Atât de mare ți-e puterea minuni când vrei să-nfăptuiești...
Cu toate după cum ți-e vrerea, Tu universul cârmuiești.
Ai dat Lebedei chip de fată și-o nouă viață-n ea ai pus,
Azi în genunchi mulțumesc, Tată! Tu fericirea mi-ai adus.
Renunț la a mea nemurire. Mă lasă doar să o iubesc
Și-o viață în neprihănire, alături de ea s-o trăiesc.
Să o iubesc, să mă iubească... În orice zi să-ți mulțumim,
Să slăvim mila ta cerească cât pe pământ o să trăim.
Din cer atunci un glas răsună zguduind codrul și câmpia,
Ca toate să i se supună, Zise:
-Să-nceapă veselia!"
Și de la cer liber primind, Pământu-intră-n sărbătoare,
Oameni și păsări în cor cântând, se pregătesc de-o nuntă mare!
S-au coborât stele din cer și chip de om au îmbrăcat,
S-asculte-n crâng lăutele și-n horă s-au pus pe jucat.
La proțap porcii se frigeau iar vinul din butoi curgea,
Oile-ngropate-n jar erau căci un ospăț pe cinste se-ncingea!
Râzând, plângând, trei perechi de palmuțe începură să aplaude asurzitor iar cei trei motănei să salte ca niște mingiuțe în mijlocul patului.
-V-am spus eu! Decretă Găbiță cu o voce gravă.
-Da, tu ăla care le știi pe toate! Se întoarseră fetele spre el luându-l la gâdilat.
-Mami!!!! Strigă încolțit băiețelul..
-Daaa, răspunde gâdilându-l, vrei mai mult? întrebă râzând Elena.
-Ia lăsați-mi copilul în pace răutăților zise buna luându-l în brațe pe piciul care abia mai respira de râs. Sau nu vreți să știți ce s-a mai întâmplat?
-Ba da, ba da, buni!
-Ba da, mami! zisă și Elena în ton cu cele două fetițe.
Și fericire-a coborât peste ținutul legendar
Cu Lebada fiind regină și rege Haiducul stelar.
Fiind oameni obișnuiți și-n suflete purtând credința
Condus-au cu înțelepciune, binelui dându-i biruința!
Și au avut și ei copii...e mult de-atunci, nu se mai știe
Dar știm c-atunci când au murit ei s-au întors la veșnicie.
Se mai coboară câteodată pe lacul de lângă izvor
Ca două lebede în noapte ... Să nu uităm povestea lor.
Când ultimele cuvinte au fost rostite o liniște adâncă se lasă în cameră. După toată agitația adormiseră cu toții, fetele cuibărite lângă Elena iar Găbiță în bratele ei. Era atâta pace în sufletul bunicii văzându-i ...
Așeză puiul mic lângă ea și ghemuită pe un colț de pat așa ca în anii dedemult adormi zâmbind.
Sfârșit
de Gabriela Mimi Boroianu
Răspunsuri
Nu am mai comentat nimic la un moment dat, pentru că am vrut să-mi spun părerea despre întreaga baladă a iubirii.
Cum am mai spus şi în primul comentariu, mi-a plăcut foarte mult combinaţia dintre proză şi poezie. A ieşit un adevărat prozopoem, este o scriere specială, după părerea mea de cititor. Sincere felicitări!