Pașii ploii îmi urmăresc suflarea până în gaura de metrou. Cobor îngândurat pe scările rulante și scotocesc buzunarele, căutându-mi ultimele rămășite financiare. Îmi cumpăr un bilet și însoțesc în liniște călătorii spre stație. Vânzoleala din subteran îmi accentuează starea de depresie. „Unde merg?” Un gând realist încearcă să-mi ghideze traiectoria, însă, încurcat în mulțime, nimeni nu-și va da seama că pur și simplu pierd vremea. N-am fugit de ploaie, încerc să evadez din mine, căutându-mi resurse (nu răspunsuri) în aglomerația umană.
În așteptarea metroului, peronul respiră greu, în umbra pașilor care tot crește. Sunetul unui telefon îmi atrage atenția. Mă apropii de fata care-și începuse convorbirea telefonică simultan cu sosirea metroului. „Acum e momentul... ” Insistă un alt gând vulgar să-mi trezească reacțiile. O împing puțin, în speranța că-i pică telefonul. Vestimentația și geanta, în care sigur se ascunde un laptop, îmi sugerează că și-ar putea cumpăra altul fără prea mari probleme. Eu însă am nevoie de capital de subzistență. Nu apuc să gândesc prea mult. Nu doar telefonul, ci și servieta cad pe peron, în timp ce domnișoara lunecă pe șinele de metrou. Mă blochez pentru câteva secunde, însă fiecare cu soarta sa. Nici degringolada generată de țipete, nici blițurile smartphonurilor nu mă mai pot reține. Obraznic, îmi însușesc geanta și fac stânga-mprejur. Urc scările ca și când aș călca pe ace și măresc puțin pasul când simt aerul de la suprafață, fără să întorc o privire înapoi.
Sirena salvării mă trezește la realitate, însă nu mă pot opri. Nu acum! Pășesc, călcând doi pași într-unul și mă îndepărtez de pericol. Alerg motivat, căci lacrima ploii se întețește urmărind, în taină, suflul amurgului. Scheletul unei clădiri abandonate îmi trage cu ochiul. Mă apropii, mulțumit de mine. Pentru moment am scăpat de amprenta stropilor de ploaie, însă va trebui să accept umezeala, cu care sunt obișnuit. Cercetez locul, în speranța că voi găsi niște scânduri uscate. Vise... încurcate cu șobolani. Urc. Vântul mă însoțește pas cu pas, urmărit de fasciculele de lumină ale iluminatului public. Încăpățânat, mai urc un etaj și... zâmbesc. Într-un colț mai retras, mă așteaptă trei cutii de carton turtite. Fac o piruetă și încerc să rup întunericul cu privirea. Nimeni și nimic nu mă va deranja. Mă pun pe o cutie și târăsc o alta pe care, în grabă, trântesc servieta, dornic să analizez interiorul. Trag rapid de scaiul celui mai mic compartiment și scot tacticos conținutul: un portofel plin de carduri și doar cu zece lei cash, o carte de identitate – Costea Miruna, și un mănunchi de chei. „Eu n-am nici o cheie și asta are vreo șapte!” Deschid fermoarul celui de-al doilea compartiment și doar pipăi conținutul – multe foi și cred că o carte. Dornic de a-mi finaliza analiza prăzii, trag de fermoarul ultimului compartiment. Scot la suprafață un laptop vișiniu, aproape nou. Un gând hrăpăreț procesează, calculând traiectoria aparatului spre fructificarea financiară. Nu-mi rămâne decât să aștept zorii de zi pentru a descoperi cel mai apropiat amanet. Restul va fi ca o desfătare dulceagă.
Nu soarele matinal, ci frigul instalat treptat în hainele umede și reci îmi crează un disconfort. Mă ridic, sar de vreo câteva ori, până simt că mă încălzesc. Caut într-un cotlon al gecii pachetul de țigări și bricheta. Un fum și încă un fum, apoi gândurile se așază în ordine, înghesuindu-se spre neprevăzut. Las în urma mea aburii întrebării: „Ce-am făcut?” și cobor, însușindu-mi doar laptopul și cei zece lei. Restul am lăsat gaj pentru ospitalitate.
Dimineața și-a intrat pe deplin în drepturi, dar trotuarul, uscat de data aceasta, mă împinge solitar spre nervul orașului. Refuz confortul deplasării cu troleibuzul, în favoarea aerului matinal. Cu ocazia aceasta, pe cât posibil, voi încerca să-mi alung instabilitatea sentimentală.
Caut cu privirea un amanet, de parcă solicit: „Chelner o bere!”, însă încercarea mea eșuează. Mă strecor într-un butic, cumpăr o apă plată și o plasă în care introduc laptopul și îmi continui agale plimbarea matinală. Îmi scald privirea într-o vitrină cu pantofi de damă, apoi zăresc o alta plină de cărți. Citesc un titlu: „Hoțul de umbre” de Marc Levy și zâmbesc. Cine se mulțumește să fure doar o… umbră? Eu mi-am însușit un laptop și nu știu dacă-mi va fi de ajuns, însă… o umbră? La ce bun? O povară în plus. Uneori nu mă împac nici cu propria mea ființă, ce-aș face cu o umbră? Un lucru îl vând, acumulez capital și peste câteva zile o iau de la început – aglomerație, înghiontiri și pac, un alt obiect cu care fug la amanet. Ce să fac? În jungla asta socială nu găsesc un alt remediu… O singură problemă încerc să evit – nu intru a doua oară în aceeași casă de amanet!
Un miros de langoși mă determină să grăbesc pasul. Ce dacă voi schimba cei zece lei? Nu-i pot ține de colecție. Stomacul mi se întinde spre spate, de gol ce-i. Cumpăr doi langoși și zăresc în față un părculeț. Mă așez pe o bancă, pun plasa lângă mine și suflu hotărât peste langoșii fierbinți, căci simt cum saliva se transformă ușor, încet în… bale. Primul îl înghit mai nemestecat, iar pe al doilea încerc să-l savurez. Într-un exercițiu de imaginație, parcă văd uleiul unde s-au scăldat și-l simt în gâtlej. Iau o gură de apă și după câteva minute mă ridic ca nou. Disconfortul stomacului s-a pierdut undeva în spatele meu și pășesc mai hotărât în căutarea vreunui amanet. După jumătate de oră de frământat trotuarele, respir ușurat. Fac rapid tranzacția și obțin o sumă frumușică pe el. Îmi pot permite să-mi împrospătez hainele, dar voi începe cu o cafea și o porție de pizza.
Pătrund în prima braserie și aștept cuminte la o masă. Chelnerița mă privește lung, de parcă aș fi un Don Juan, însă întârzie să-mi ia comanda. Mă fac că n-o observ. N-am alt obiectiv, așa că nu mă grăbesc. De abia după un sfert de oră vine să mă întrebe ce doresc. Cafeaua o primesc repede, însă îmi menționează că pizza va fi gata în douăzeci de minute. Nu trec nici cinci minute și ușa braseriei se deschide zgomotos. Cinci polițiști cu pistolul în mână se îndreaptă spre masa mea. Nu înțeleg nimic, însă imaginile de pe televizorul situat pe unul din pereții braseriei sunt suficient de grăitoare. În detaliu, chipul meu și știrea, ca breaking news, cu fata ucisă ieri la metrou. Ce idiot sunt! Și aia proasta, cum a murit! Acum, din hoț de buzunare am devenit peste noapte criminal? N-aș fi crezut… însă orice rău este spre bine. La închisoare îmi vor fi asigurate și cazarea, și-o ciorbă caldă în fiecare zi.
Nu știu cum mă voi adapta cu statutul de criminal, dar în economia asta de piață, parcă sună mai bine decât… „hoț de umbre”.
-->
Răspunsuri
Sunt onorată de propunerea dumneavoastră, domnule Muntean. Vă mulțumesc.