Am ieșit la plimbare pe aleile parcului mare, din spatele castelului medieval urmată de Figaro, brakul german, care abia sosită în casa doctorului Terențio m-a adoptat. La venirea mea în casa aceea, stăpânul său a făcut prezentările și făcând parte din familie, natural că mi l-a prezentat și pe Figaro. El drept salut de bun venit, dorind să-mi arate simpatia ce i-am trezit, a sărit în brațele mele și mi-a lins obrazul pe neașteptate cu limba lui lungă și plină de bale, că m-a lăsat încremenită de surpriză și șocul provocat de cordialitatea-i excesivă. Privirea mea mută alerga după ajutor de la unul, la altu, către ceilalți membrii ai clanului Terențio, neștiind cum să fac să mă debarasez de namila de câine care mă folosea fără jenă pe post de pe fotoliu, înainte de a fi terminate prezentările de rigoare. Era un animal frumos, impunător ca mărime, de culoare gri cu pete mai închise la culoare pe burtă, blana lucioasă cu păr scurt, coada scurtă și dreaptă, bot lung cu dinți puternici urechile mari și blegi și o figură flegmatică de câine fără complexe. Eu dimpotrivă începusem să mă simt foarte stingherită și complexată, trezindu-mă tam-nisam cu el în brațe. Stătea nepăsător ca un pașă pe genunchii mei ce tremurau de frică și de toate căldurile ce simțeam că mă asaltaseră, copleșită de acea instantanee familiaritate nedorind s-ăi provoc agresivitatea și să-i devin antipapică. Mauro fiul doctorului un tânăr simpatic de vreo douăzeci de ani mi-a zis râzând cu gura până la urechi, văzând că în ciuda insistențelor tatălui său, Figaro nu dorea să se dezlipească de mine:
- Iris, cred că într-o altă existență Figaro te-a iubit iar acum e fericit că te-a regăsit! De obicei nu se comportă astfel cu persoane necunoscute. Ai câine acasă?
- Nu! Am pisică! am îngăimat eu.
Între timp doctorul a trebuit să ia namila în brațe să o dea jos de pe mine și l-a trimis afară, căci el era tentat să vină iar. De atunci între noi s-a născut prietenia. Eu a trebuit să accept favoarea neavând încotro. Până atunci nici nu fusesem conștientă cât de atrase erau animalele de mine. Figaro m-a ajutat să mă lămuresc.
Era sfârșit de septembrie, fusesem angajată pentru a asista pe Ivana, mătușa doctorului, femeie în vârstă care suferise un accident și avea nevoie de asistență. La fel ca Figaro și Ivana m-a întâmpinat favorabil. Mergea în cârje și nu dorea să o scot la plimbare în căruțul cu rotile. Detesta să o vadă lumea astfel și decisese să nu iasă pe afară, până nu va reuși să se vindece, să scape de cârje. Când aveam pauză, ea mă îndemna să vizitez parcul castelului medieval din apropiere care în această perioadă de sfârșit de octimbrie era un spectacol demn de admirat. Mi-a explicat cu lux de amănunte cum să ajung în parc, să fac o plimbare pe aleile sale pictate de cel mai neîntrecut pictor, în a armoniza culorile autumnale pe pânzele naturii, măria sa crăiasa Toamna în persoană. Mi-a vorbit cu atâta patos despre minunata priveliște a parcului în această perioadă a anului, că mi-a trezit dorința de a o gusta cu proprii mei ochi.
După prânz se retrăgea în camera sa, privea un timp la televizor sau citea, apoi făcea un pui de somn, eu în acest timp fiind liberă să fac ce cred.
Într-una din zile i-am ascultat sfatul și am plecat să mă plimb în parcul castelului ,,da Curtis de Vado”.
Figaro se atașase de mine foarte mult între timp. Toți din casă priveau acest lucru ca o ciudățenie, însă acceptaseră unanim inclusiv eu. Când ceilalți lipseau, el mă urma în micul parc cu arbori sau pe aleile grădinii lor iar Ivana îmi spunea să-i permit câinelui să mă urmeze și în parcul castelului în plimbările mele, lucru pe care l-am acceptat bucuroasă. Plimbarea alături de un prieten fie el și câine, fiind de preferat solitudinii din punctul meu de vedere. Cel puțin aveam cui adresa o vorbă. Astfel se face că el acum îmi călca pe urme răscolind covorul frunzelor veștede, neliniștit mirosind urmele micilor sălbăticiuni ca: iepuri, arici,veverițe fazani și chiar vulpi ce-și făcuseră sălaș prin desișul pădurii. Figaro în ciuda taliei mari era un câine tânăr și uneori doctorul când mergea la vreo partidă de vânătoare cu amicii începuse să-l ia cu sine, împreună cu alți doi câini din aceeași rasă, mai bătrâni, antrenați bine pentru vânătoare. Aceștia erau ținuți în cotețele lor afară, în grădină, nefiind așa sociabili precum Figaro cu străinii. Uneori îi lăsa liberi și dacă la început mă temeam de ei, după ce am ieșit de vreo două ori în grădină când era și stăpânul lor prin preajmă s-au obișnuit cu prezența mea și cum el m-a asigurat că nu-mi- vor face nici un rău chiar dacă voi ieși singură, eu m-am încrezut și am îndrăznit. Nu s-au lipit de mine precum Figaro însă nu-mi făceau probleme.
Parcul castelului din Curtis de Vado e străbătut de un râu și de pe balustrada de lemn construită în spatele morii de apă situată în extremitatea nord estică a sa, m-am oprit să privesc și să ascult armonia locului, zgomotul curgerii apei, jocul păstrăvilor mari cu spinările negre marmorate ce săgetau prin valuri, printre vegetația acvatică și pe sub maluri, zbenguitul a două vidre care lunecau furișat pe lângă mal, puțin mai departe de locul unde mă aflam, aproape de vâltoarea de lângă podul din fața morii, acolo vegetația acvatică fiind mai bogată.
Începuse să sufle deodată dinspre vest un vânt rece care se întețea, scuturând și contorsionând ramurile bătrânilor arbori din parc și de pe maluri. Mă felicitam că îmi luasem cu mine mantoul călduros de lână, astfel puteam să mai rămân, în ciuda vântului rece și să mă bucur de spectacolul idilic. Mă răvășea cu furie cum făcea cu arborii și roțile morii care începuseră să se învârtă mai repede, întețindu-se gâfâitul răgușit al angrenajului care le ghida.
Figaro alerga ca un zănatic incitat de mici vietăți sau el știa de ce, prin tufișurile de pe mal. Eu priveam fascinată zborul cohortelor de frunze galbene aurii sau roșietice ale copacilor bătrâni, unii scorburoși precum gura știrbă a unei bătrâne ,,Befana”(vrăjitoare legată de ritualul Bobotezei în Italia) duse de curenții râului în cârdășie cu Bora, vântul rece și încrâncenat împotriva a tot ce-i stătea în cale. Plutea în vârtejuri dezorientate podoaba arborilor maiestuoși ai parcului, precum uriașe stoluri de păsări, unele de mărimea unor minusuli colibri, altele de dimensiunile unor păsări mai mari cu aripile înmuiate parcă înntr-o baie de aur și flăcări. Platanii, gorunii, arțarii magnolii,plopii, toți bătrânii străjeri ai parcului, ca și carpenii și sălciile de pe malul râului își ascundeau umilința plecându-și dureros crengile dezgolite cu brutalitate.
Nemilosul și prea zănaticul venetic, ce se dezlănțuise în vârtejuri amețitoare, pornit tocmai din lăcașul lui ascuns în apele mării printre colțurile stâncilor de la Trieste, le smulgea, fără milă podoabele și demnitățile, în ciuda încrâncenării ramurilor zbuciumate de cruzimea ,,zgripțorului” luptând în zadar a i se-mpotrivi.
El se distra făcându-le să sufere, văzând cum frumoasele lor mantii se așterneau pe jos troienind potecile și luminișurile pacului sau erau duse departe, plutind pe oglinzile verzi, translucide ale râului, ale cărui unde aleargă necontenit în pas cu mersul timpului și mereu în aceeași direcție precum clipele.
Există pe râu în mijloc, un vad mai larg, moara de apă de care am pomenit și o mică insulă unde se poate ajunge pe podul din scânduri care începe de lângă moară. Ei bine, insula a devenit lăcaș al păsărilor din parc.
Moara bătrână datând din evul mediu, este obiectiv turistic, e funcțională și constituie piesă de muzeu. Roțile mari cu structură și paleți din lemn se învârt în srâșnetul necontenit al mecanismului de ghidare acționate de debitul apei care în acel loc formează o vâltoare. În trecut aici veneau femeile de la castel și fetele din împrejurimi de înălbeau rufele și lâna. Îmi povestea bătrâna Ivana, cum veneau la scăldat în verile toride și flăcăii încercau să le spioneze trupurile goale, ascunși bine în parc, în ciuda faptului că fetele făceau pază strașnică ca să-i împiedice.
E un loc frumos, apărat de privirile indiscrete, vegetația a crescut luxuriantă, favorizată de apa râului, formând o perdea naturală. Odinioară, cred că străjeriii parcului secular și malurile râului au ținut umbră în verile calde și au încântat sufletele multor solitari ca mine sau au adăpostit îndrăgostiții din părțile locului, fiindu-le martori muți ai iubirilor tainice. Ehe! Dacă arborii și undele acestea ar putea vorbi, multe ar avea de povestit.
Zgomotul necontenit al roților și felul cum se înfruntă cu debitul apei îmi amintesc de orologiu din turnul medieval al castelului care și el este o bucată de istorie, are propria poveste și e o atracție turistică, deasmenea și castelul, deschis toate duminicile pentru a fi vizitat.
Insula, pe lângă faptul că e un habitat al multor specii de păsări și mici animale, e și un loc unde cresc plante rare considerate ,,specii protejate de lege” locul chiar e declarat ,,rezervație protejată de lege”. Tocmai priveam vidrele cum se zbenguiau unduindu-și corpurile alungite și lucioase, înotând într-un continuu du-te vino pe lângă maluri. Le zărise și câinele și se perpelea să le ajungă alergând pe mal și mârâind supărat. În parc este interzis vânatul. Locul e un colț de rai și o adevărată oază necontaminată în mijlocul acelui mic burg medieval, însă marcat de avalanșa necruțătoare a civilizației moderne.
Se scurseseră clipe multe, de când noi hoinăream pe aleile parcului și pe malul apei iar Figaro fiind cam descoperit cu blana lui scurtă și lucioasă pentru a înfrunta îndelungă vreme furia dezlănțuită a burascăi(vântul Bora) s-a lipit de piciorul meu cu capul său pleoștindu-și mai mult urechi lungi și blegi, semn că ar vrea să-l însoțesc acasă. Cred că îi trecuse cheful de alergătură sau poate că-i se făcuse foame, fiind mai mult de trei ore de când plecaserăm de acasă în plimbare. Eu aveam liber până la cinci și era abia patru însă frigul mă cam răzbise și pe mine, așa că am ascultat rugămintea lui mută și am plecat de pe pod către casă printre copaci, pe aleile cu tufe de trandafiri dezgolite pe jumătate de frunze și petalele florilor, care-și plecau capetele umilite de goliciunea lor, la trecerea noastră. Le-am mângâiat o clipă cu privirea umilința, asigurându-le că totul trece, chiar și aceast vânt nemilos. Ele au prins curaj și îcercau timid să mă agațe de mânecile mantoului meu de lână, ca să le mai țin de urât un pic, însă le-am făcut semn cu capul către tovarășul meu și au înțeles. Le-am promis că ne vom revedea în curând.
Când am intrat pe poarta casei Figaro a năvălit spre ușa de la intrare înaintea mea. A început să scheaune și să râcâie nerăbdător ușa. Nu ajunsesem eu destul de aproape când ușa s-a deschis și în cadrul ei, silueta slabă și înaltă a doctorului și-a făcut apariția exact la timp ca labele lui Figaro s-ăl îmbrățișeze lingându-i mâinile și fața aplecată asupra lui, să-l ia în brațe. De aceea devenise el nerăbdător să ne întoarcem acasă. Cunoștea ora când se întorcea de la muncă stăpânul său. Eu înțelegeam abia acum misterul.
- Bună ziua doctore!
- Bună ziua Iris! A-ți fost la plimbare?
- Da, am vizitat parcul castelului și doamna Ivana m-a îndemnat să-l iau și pe Figaro. Trebuie să spun, că a fost amuzant să-l am alături, în plimbarea prin parc. Are un foarte bun spirit de observație și datorită lui am putut vedea lucruri care altfel mi-ar fi scăpat din vedere în mod sigur, în special animalele ascunse pe lângă malurile râului.
- Ha, ha! E un câine de vânătoare și va să zică, a învățat, să miroase urma vânatului.
M-a cam înfiorat observația doctorului însă era adevărat, Figaro era un exemplar reușit al rasei sale.
- Doriți o cafea doctore? Pun ibricul să fac pentru doamna Ivana și pentru mine.
- Da Iris și te rog lasă-mi-o pe birou!
- Ok!
L-am lăsat pe doctor în compania lui Figaro. Între timp, eu am pus de cafea. Lui i-am turnat licoarea neagră cu miros îmbietor în ceașca de pe birou și am urcat la etaj să o beau pe a mea, împreună cu Ivana pe care am bucurat-o relatându-i în detaliu despre capriciile lui Figaro și suferințele străjerilor parcului. Evident, pe lângă descrierea în cuvinte i-am arătat și cele câteva fotografii făcute de mine cu mașina fotografică de care nu mă separam niciodată în peregrinările mele. Îmi place să imortalizez imagini frumoase ca să le pot revedea în momentele când singurătatea și nostalgia încearcă să mă agaseze cu umbrele sale. Mi-am propus să vin cu prima ocazie, când va fi deschis, să vizitez și castelul.
Trebuie să fii membru al Cronopedia pentru a adăuga comentarii!
-->
Răspunsuri
Mulțumesc doamna Lenuș!
Mulțumesc domnul Munteanu!
multumesc doamna Lenuș!