Maşina se apropie încet de satul meu,ce surpriză o să aibă toţi! Emoţiile cresc, parcă aş fi plecată de un an. Încetinim în faţa casei, bunica prin curte după pui, nu ne vede.
--Bunico!
Se întoarce nedumerită, preţ de câteva secunde ne priveşte.
--Bată-va norocul dragii mei!
Mă cuprinde şi mă ţine la piept, de frică să nu fie un vis, nu încetează să mă privească. Este prima data când mă gândesc ca bunica nu poate trăi fără mine.
--Tocmai am tăiat un pui, o să fac tocăniţă.
Ştia că este preferata mea.
Este momentul să mă furişez în pădurea de salcâmi din spatele casei, chiar dacă se însera. M-am întins pe iarbă, este aşa bine acasă. Sentimentele de teamă şi frig se cumpănesc înseilat. Mihai...chipul lui senin, ochii, buzele. Un fior îmi străbate corpul. Mă ridic şi alerg spre casă, cu un zâmbet larg pe faţă.
--Luisa, unde ai fost?
--La salcâmi.
Era şi mama şi fratele, o adevărată familie. Buna dipozitie şi poveştile curg. Mintea îmi este ocupată, ţesând fel şi fel de scenarii despre cum o să fie întâlnirea cu Mihai. Frântă, mă duc în camera mea cu Clem.
Dimineaţă mă trezesc odată cu primele raze ale soarelui, o ajut pe bunica la pregătiri şi isprăvit prin curte.
--Luisa, trebuie să mergi la cumpărături!
--Bine, imediat.
Când ajung la magazin, simt că nu mai am aer- Mihai sta rând. Caut să mă încurajez pentru momentul în care privirile ni se vor întâlni. Se întoarce şi mă cheamă. Eram pregătită să fiu senină, să-i spun că mi-a fost dor de el.
--Luisa, ai venit!
--Da, ieri, a fost o surpriză pentru toţi.
Stând în faţa lui, ascultându-i vocea liniştită, toate gândurile mele se canalizau pe un singur cuvânt, iubire.
--Trebuie să-mi povesteşti.
Aveam atât de vie în minte ultima întâlnire, încât nu aveam curajul să-l privesc în ochi. Am început să-i povestesc, cu poticneli, pas cu pas toate evenimentele, din ce în ce mai repede pe măsură ce mă apropiam de sfârşit. Mihai stătea în faţa mea liniştit, studiindu-mă, ascultându-mă fără să lase să ise citească ceva pe chip.
--Deci...din toamnă vei pleca...
--Da, sună, fără vlagă.
--Eu, în 15 iunie plec, în Italia la muncă, poate o să rămân definitiv.
Nu-mi venea să cred, din instinct îmi duc mână la piept, doare...
--Este un lucru bun. Deseară vii la noi?
--Da.
Ne-am despărţit în tăcere împovăraţi de gânduri.
*
Sub razele lunii îi văd privirea transfigurată de fericire. Mihai s-a aşezat cu picioarele încrucişate pe iarbă, îmi face semn să mă aşez lângă el. Ochii lui aţintiţi asupra lunii pline, devin nemişcaţi şi îl văd căzând într-o adâncă meditaţie. Minutele trec. Parcă face parte din decorul naturii, asemenea unui arbore încovoiat al cărui frunze cad. Inexplicabil simt o linişte ireală, o blândeţe persistentă care îmi cuprinde sufletul. Starea de incertitudine şi nelinişte mă părăseşte, mă aşez lângă el continuînd asemenea lui să privesc luna. Căldura nu mai este covârşitoare, iar aerul se răcoreşte. Mihai mă cuprinde.
--Ţi-e rece?
Încuviinţez din cap. Tandru mă sărută pe frunte. O pace şi o căldură mă învăluie din interior. Nimicniciile vieţii se pierd în faţa adevăratei iubiri cu care simt şi doresc să mă confrunt. Este o nebunie să cred că speranţele şi viaţa sunt legate de bunurile trecătoare ale lumii când certitudinea unei iubiri este aici, lângă mine, în noi.
Ridic privirea, mă priveşte blând... Buzele se ating într-un sărut gingaş. Mâna, îmi înlătură şuviţele rebele de pe faţă, continuă să mă sărute. Cascade de trăiri mă năpădesc, multe dintre ele noi şi neruşinate. Ezită, nefiind sigur dacă să continue sau nu. Este destul să-l privesc aprobator şi închide ochii în semn de mulţumire. Corul liniştit al nopţii rivalizează cu ceea mai albă marginee a dimineţii. Săruturi scurte, gingaşe parcă efemere îmi încunună faţa. Îmi ridică bluziţa de un verde străveziu, îl ajut şi o dau jos. Nu am nimic sub ea. Razele lunii, desenează umbre
pe corpul gol. Mihai se apleacă uşor, închide ochii şi îşi apropie faţa de sâni. Preţ de câteva secunde stă nemişcat ca vrăjit. Voluptatea momentului, trăirea fără sfârşit şi mereu a sentimentului de dorinţă, opreşte timpul. Buzele umede, sărută sânii. Închid ochii, trăind fiecare secundă de frică să nu se termine.
----Eşti minunată, şopti Mihai cu o voce parcă nu o recunoşteam, dar nu cred că mă voi putea opri doar la săruturi.
Îl doream prea mult să dau înapoi.
--Te doresc!
--Eşti sigură?
Drept răspuns îl cuprind puternic la piept.
--Te iubesc aşa de mult...
--Şi eu, Mihai.
Totul este feerie, în care orice gest oricât de nesemnificativ produce valuri de plăcere.
Cu mâinile explora fiecare centimentru pe corpul meu, iar eu neştiind ce să fac mă las condusă de el şi de instinct.
Trăiesc momente de admiraţie pentru tainele ascunse ale vieţii în doi. Îmi petrec degetele uşor prin părul lui, de frică să nu se oprească. Îl doresc şi el simte asta. Cu curaj se dezbracă lipindu-şi corpul fierbinte de al meu.
--Luisa, îmi eşti aşa de dragă...
Nu pot nici măcar în spatele unui cuvânt să mă ascund. Zâmbesc, această stare să transmite de la unul la celălalt. Ca răspuns, mâinile îl cuprind într-un dans pe acorduri line, decupate parcă din splendidele poveşti cu Şeherezada, martori fiind luna şi salcâmii, martori tăcuţi ai tumultoasei scene de dragoste.
Se face linişte. Aud sunetul frunzelor şi câte un greier care cântă a singurătate. Trec câteva minunute fără ca vreunul din noi să scoată vreun cuvânt, parcă să nu strice vraja. Când în fine îmi atinge braţul ca să-mi facă semn că trebuie să plecăm, întunericul e desăvârşit. Mergem înapoi, ţinându-mă de mână protector, fără lumină şi fără alt ajutor decât simţul direcţiei şi razele palide ale lunii pline.
Altădată mi-ar fi fost frică pe întuneric să urc în pădure, mă simţeam ameninţată de mister şi fantome înfricoşătoare. Se aud mereu sunete ciudate de vreun animal sau păsări nocturne, crengile trosnind sau vreun fâşâit de aripi.
Noaptea a fost lungă şi agitată, sufletul cuprins de un amalgam de sentimente de bucurie, regrete, temeri şi mulţumire.
Dimineaţa mă trezesc mai obosită ca la culcare, dar cu sufletul deschis unei vieţi pline de soare şi lumină.
*
Rudele au mai stat două zile.
--Luisa, te aşteptăm la toamnă, oricum ne mai scriem. Să ai grijă de bunica şi să rămâneţi sănătoşi!
--Mulţumesc, tuşică şi sarut mâna. Să ne vedem cu bine.
Bunica plânge, este un obicei. O privesc atentă, ochii ei sunt trişti. Cu cât o privesc mai atentă îmi dau seama ce înţeleaptă este, încât mă înfrupt din tot ce spune şi face cu nesaţ.
O simt câteodată cu gândul plecată spre înălţimi unde nu pot ajunge, altădată îşi răspândeşte asupra mea bunătatea şi înţelepciunea cu o bunăvoinţă care mă leagă pentru întodeauna de ea, o legătură indestructibilă şi mă las în mrejele acestei uimitoare influenţe. O iubesc pentru că a ştiut mereu să păstreze o atmosferă de linişte, modestie.
--Să aveţi grijă cum conduceţi, drumul este lung, Dumnezeu să fie cu voi!
Îşi face cruce cu smerenie. Eu zâmbesc. Ne iubeşte aşa mult pe toţi, fără să aştepte nimic în schimb.
Azi nu l-am văzut pe Mihai. Mă simt abandonată şi un sentiment de regret mă macină.
Aşa deodată simt nevoia să mă rog. În colţul camerei mele pe măsuţă am o iconiţă cu Issus. Mă aşez în faţa ei, închid ochii, îmi adun gândurile obţinând astfel o stare de totală interiorizare. Chipul blând şi frumos a lui Mihai îmi apare brusc în minte. Mă lupt cu mine însumi să şterg această imagine blajină şi să întrezăresc dincolo de ea fiinţa pură, fără forme a lui Issus. Reuşesc, să mă ridic până la liniştea desăvârşită a conştiintei şi să mă conectez total.
Totul în jurul meu începe să se şteargă, într-o ceaţă nelămurită. Simt spiritul cum îşi revarsă lumina asupra mea, aceea lumină care creează o stare de bine, împlinire şi mulţumire.
Acest lucru cere un grad înalt de concentrare, dar doar de aici poţi vedea viaţa cu tentaţiile ei şi cât de greu poate fi să nu te laşi dus de ele.
"Doamne şi stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire, şi al vorbirii în deşert nu mi-l da mie, iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dă-mi-l mie, robului tău, dăruieşte-mi putere să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat esti acum şi în vecii vecilor, Amin!"
Simt o forţă imperioasă, un fel de putere interioară care mă ajută să înving şi să mă ridic.
Îmi dau părul pe spate şi o stare de măreţie, de calm şi linişte mă înfăşoară.
Nu sunt singură şi nu voi fi niciodată!
Această conexiune, devine un ritual care nu dă greş niciodată, funcţionează. Este ca o dedublare a eului meu, a mă pierde într-un alt timp, mai evoluat.
Nu mi se mai pare nimic ciudat în această stare de transă şi comunicare, deşi pare greu, este vorba doar de exerciţiu.
Gândurile mi se potolesc, iar imaginea lui Mihai mi se pare acum comună cu oricare imagine din întâmplările de peste zi. Adorm cu un zâmbet pe faţă.
Mă trezesc dimineaţă mai încrezătoare ca niciodată.
Ce zi frumoasă!
Un singur lucru este sigur, pot să ating orice ţel vreau eu prin puterea gândului, prin înţelepciune şi iubire. Înarmată cu aşa motive întemeiate, o ajut pe bunica cu toate prin gospodărie. O mai surprind că mă priveşte atentă cu admiraţie şi drag, căldura privirii ei mă înduioşează.
--Sărut mâna, Tanti Anica! O lăsaţi pe Luisa la o îngheţată?
Bunica îşi întoarce privirea spre poartă unde, cu un zâmbet larg pe faţă, stă Mihai.
--Bună dimineaţa, Mihai!, o las că tare a fost hărnicuţă azi!
Mihai intră în curte tot un zâmbet şi bună dispoziţie care imediat devine molipsitoare şi din doi paşi este lângă mine şi şoptit ca un murmur silabiseşte:
--Luisa, mi-a fost dor de tine, de două nopţi nu pot dormi, nu ştiu ce este cu mine!
Îl privesc poate un pic sarcastic, dar totuşi cu drag.
--Este dragoste Mihai!
Aceste cuvinte, sau calmul meu, au sunat că un verdict parcă să-l clatine pe Mihai, dar el surprinzător de liniştit, cu ochii lucitori aprobă.
--E iubire...
Odată ajunşi la aceeasta concluzie, ne considerăm iubiţi, sau mai bine zis acum ştiu ce înseamnă cuvântul "pereche".
Mihai pleacă duminică cu avionul de la Cluj, la ora 6 dimineaţa.
Aceste câteva zile au trecut repede fără prea multe evenimente.
Sâmbătă seara, Mihai intră în curte. Este agitat, parcă nedormit şi cu cearcăne.
--Luisa, o să mă aştepţi?
Îl privesc dojenitor.
--Cum să nu te aştept? eşti tot ce putea să mi se întâmple mai frumos.
Îl iau de mâini şi-l privesc în ochi.
--Ştii Mihai, noi avem tendinţa să uităm aceea parte divină din noi şi nu este bine. Hai să ne uităm în noi mai atent, să găsim aceea certitudine care ne clasifică ca înţelepţi, atunci încrederea nu va fi zdruncinată şi iubirea va sălăşui veşnic. Dacă vei găsi în interiorul tău doar întuneric, nemulţumire, neîncredere, vei fi mereu nefericit şi ros de îndoieli amare. Priveşte mereu mai sus spre lumină până vei
prinde primele crâmpeie de seninătate şi împăcare divină.
Pe faţa lui întrebătoare apar primele semne de seninătate. Ele prind viaţă, cresc şi sper că-l vor schimba în lumină.
Mă voi ruga la Doamne-Doamne ca aceste prime semne de înalte gânduri afişate pe faţa lui, să-i depăşească gândirea limitată, să-şi găsească acea voce misterioasă ce stă adormit în el: Eul lui embrionar. Nu poate trăi liber după pofta simţurilor trupeşti, într-o zi va da socoteală, că aleargă după himere. Sper că într-o bună zi va înţelege acest lucru.
--Luisa, lângă tine îmi cresc aripi, înfrunzesc!
Mă îmbrăţişează, eu îi răspund cu aceeaşi monedă. Preţ de câteva minute ne savurăm această înlănţuire de sentimente, iar sub aceste gânduri sublime, se naşte siguranţa, această siguranţă de care avem nevoie.
Să credem în această parte a fiinţei noastre, nu ne va trăda niciodată.
Sărutul de rămas bun pecetluieşte această înţelegere tacilă.
--Rămâi cu bine, Luisa, îmi eşti dragă!
--Să mergi sănătos, eşti în inima mea.
Nu-mi puteam explica aceasta starea de linişte , care nu prevesteşte nimic bun!
*
Încerc să ajung pe culmea cea înaltă să văd răsăritul mai bine. Îmi simt picioarele grele şi dealul tot mai departe. La orizontul opus, nori negri, groşi coboară tot mai jos pe pământ. Frica îşi face culcuş în suflet.
Vreau la lumină!
Nu este nimeni să mă ajute. Deodată în vale apare Mihai.
--Luisaaa!
Norii negri sunt în spatele lui, nu-i observă.
--Mihaaai! fugi!
Nu mă înţelege şi vrea să ajung eu la el.
Îngrozită vreau să strig şi nu mai pot. Nu mai am voce. În momentul următor acei nori negri îl înghit şi eu încep să strig din toţi rărunchii:
--Mihaiiiiii!!!!
Plângam şi nu mă puteam opri.
--Luisa!...aud ca prin vis vocea bunicii. Încet mă desmetecesc. Am visat.
--Luisa! plângi, ce ai visat? Linişteşte-te, sunt aici.
Încerca să-mi dea o gură de apă din pahar.
Aşa speriată nu am fost niciodată. Îmi părea bine că nu este adevărat.
--Bunico, am visat că nişte nori negri l-au înghiţit pe Mihai. A fost aşa real.
--Luisa, oamenii mai trebuie să şi viseze, nu toate visurile se adeveresc. Eşti bine?
--Da...
--Culcă-te. Să avem încredere în bunul Dumnezeu şi toate vor fi bine.
Încurajată de vorbele calde ale bunicii, încerc să dorm.
--Noapte bună, draga de tine.
--Noapte bună, bunico.
Totuşi dimineaţă mă trezesc cu un sentiment amar de...FRICĂ.
Încerc să mă adun, să-mi clarific sentimentele, fără să-mi dau seama că această stare este de fapt o stare de premoniţie.
Mi s-a aşezat în piept o greutate şi nu aveam puterea s-o înlătur.
--Bunico, vin cu tine la biserică!
--Hai Luisa, o să-ţi facă bine. O să mă rog şi eu pentru Mihai.
Este prima dată când vreau să ajung cu aşa ardoare în sfântul lăcaş.
Odată ajunsă, cântările, mirosul de tămâie, glasul smerit al preotului, sperăm să-mi alunge temerile, dar nu este aşa. Starea de nelinişte continuă, se accentuă, simt că îmi curg broboade de transpiraţie pe frunte...
Nu mai aud nimic...
Nu mai văd nimic...
--Luisaa!...puiul meu drag! ce e cu tine??
Deschid ochii şi câteva femei stăteau deasupra mea, neştiind care să-mi dea mai bine ajutor...Leşinasem...
Cu privirea goală, fără vlagă, abia am bânguit hotărâtă:
--Bunico!...Mihai a murit!
Preţ de câteva secunde s-a făcut linişte.
--Luisa, ai visat, nu se poate aşa ceva!
Nu am răspuns. Răspunsul meu nu schimbă nimic din evenimente. Nu am înţeles până acum expresia: "eşti gol pe dinăuntru!". Aşa mă simţeam eu. Îmi era ciudă pe mine că nu înţeleg, nu ştiu ce se întâmplă şi de ce ştiu, sau de unde vine acest sentiment, de ce mă simt aşa lipsită de putere.
Ajungem acasă, bunica mă aşeză în pat.
--De aici nu te ridici, poate ai răcit. Mă duc să-ţi fac un ceai.
O las pe ea să tragă concluziile pe care le doreşte, iar eu închid ochii şi încerc să iau legătura cu eul meu, să fac lumină în ceea ce se întâmplă. Cu puteri supraomeneşti, întru în aceea stare de semiinconştienţă şi încep să fac ordine, este că atunci când toate sunt aruncate la întâmplare şi nu mai ai dulap unde să le aşezi.
Degeaba...este un mister.
La ora 3 după masă, maşina de poliţie se opreşte în faţă casei lui Mihai. Mie nu-mi trebuia altă confirmare a ceea ce inima mea ştia:
Mihai a murit!
Cu un ultim efort şi o negare a premoniţiei, înaintez cu paşi din ce în ce mai grăbiţi spre casa lui Mihai. Mama lui cade în genunchi:
--Nuuu!...nu se poateee!...îngerul meu drag...
Ajung lângă ea şi o ţin în braţe. Hohote de plîns, jale şi lacrimi.
--D-na Radu, încă nu ştim dacă sunt supravieţuitori, doar că aparatul de zbor a dispărut de pe radar în jurul orei 9 azi dimineaţă, în munţii Velebit. Trupe speciale caută epava. Când o să avem noi informaţii, va anunţăm. Îmi pare rău!
Emilia, mama lui Mihai, a rămas cu privirea aţintită în gol, fără a fi capabilă să mai articuleze vreun gest. Lacrimile nu încetau să-i curgă pe faţă. Paloarea de ceară a feţei transfigurate, îi trăda durerea din suflet. Era altfel o femeie înaltă, cu o statură de semeţie, mereu pusă pe glume şi veselă. Ridurile nu reuşesc nici măcar la aceeastă vârstă să-i ascundă trăsăturile frumoase şi perfecte. Întodeauna i-am purtat respect.
--Tanti Emilia, nu mai plângeţi, dacă este o speranţă cât de mică că trăieşte, trebuie să ne agăţăm de ea.
Se uită la mine, mă cuprinde şi mă ţine strâns.
--Te iubeşte aşa de mult.
--Ştiu, şi eu îl iubesc.
O ajut să între în casă, îi dau un pahar cu apă şi o las cu gândurile ei.
Mă lupt cu necunoaşterea, mă lupt cu neputinţa şi setea de a ştii. Un lucru este sigur, ceea ce caut nu se află în cărţile de ştiinţă din bibliotecă, ci în ceva mult mai înalt: Eul este în esenţa divină. Acum ştiu că cele mai aprinse dorinţe ale mele, se sting cu timpul, dar speranţa dragostei perfecte, speranţa unei vieţi veşnice şi speranţa unei fericiri peste puterile gândirii unei minţi neavizate, se va realiza doar cu puterea a ceva divin, a acelui divin pe care-l creăm noi în propriul nostru univers.
Acest univers alb, luminos, se aşează la picioare fără pic de efort prin forţa
spiritului. Ştiu că nu mă pot opri doar la aşa puţin, nu mă pot mulţumi cu aşa puţine răspunsuri. Am uşa deschisă spre sufletul meu, vom trăi veşnic într-o armonie deplină.
-->
Răspunsuri
O poveste care trezeşte interesul oricui să ştie ce se întâmplă mai departe. Sincere felicitări! Maria.
Mi-a placut sa-ti descopar si aceasta latura creativa, proza, Maria! Frumos ne-ai purtat gandurile!
Cu bucuria lecturii, Irina
Am lecturat cu plăcere această frumoasă proză