Soarele de primăvară îşi împrăştiase razele pe cer, pentru a încălzi ţinuturile Cazanelor Mici din Defileul Dunării. Printre munţii stâncoşi şi proaspăt înverziţi se strecura Dunărea agitată de un vânt uşor. Imaginea lor reflectată pe suprafaţa apei dădea acestor ţinuturi un aspect de basm.
De pe podul masiv de piatră şi asfaltat ce se întindea deasupra apei, pe partea dreaptă, se vedea impunător şi temerar, Capul lui Decebal de la Mraconia, cum obişnuiesc localnicii din zonă, să-i spună. Imaginea sa este puntul principal de atracţie pentru turişti şi atrage atenţia oricui, care ar trece pe acolo.
Ideea de a construi această sculptură magnifică în munte, a avut-o marele om de afaceri, Iosif Constantin Drăgan. Fiind totodată şi un pasionat de istorie, acesta a dorit din tot sufletul să comemoreze şi să demonstreze tuturor, contribuţia românilor la formarea culturii europene, pornind de la premisa că identitatea culturală a românilor se defineşte în mod special prin originea noastră daco-tracă.
Construcţia ei a avut loc între anii 1994 – 2004, într-un timp foarte scurt, comparativ cu sculpturile de pe Muntele Rushmore, asemănătoare cu aceasta, care au fost construite în paisprezece ani. La acel proiect au lucrat peste trei sute de sculptori alpinişti, în timp ce construcţia Capului lui Decebal a fost realizată într-un timp mai scurt şi doar doisprezece persoane au lucrat la realizarea ei. În ciuda tuturor pericolelor, a înălţimii, a viperelor veninoase si a temperaturii toride de vară, această sculptură superbă a fost finalizată.
Totul a început în vara anului 1994, cu defrişarea copacilor care împădureau stânca. Următorul pas a fost curăţarea stâncilor şi a rocilor care erau periculoase pentru viaţa oamenilor. Uneltele folosite au fost transportate cu barca, aduse în saci de 40 -50 de kilograme şi cărate în spinare, pentru că zona era greu de explorat cu utilaje grele. S-a folosit mai mult de o tonă de dinamită şi cei doisprezece sculptori au lucrat în două ture, câte şase ore pe zi, în perioada martie – octombrie, a fiecărui an, numai când temperatura de vară le permitea accesul pe stânci. Stânca se încingea şi condiţiile de lucru erau foarte proaste, de nedescris în cuvinte. Datorită lor, arhitecţii au avut parte şi de accidente de muncă. Cinci dintre ei au căzut în gol de pe schelă, pentru că două pitoane de susţinere au fost smulse, deoarece nu fuseseră fixate bine în stâncă, dar slavă Domnului, au trecut cu bine peste acest accident, fără urmări grave.
Capul lui Decebal este cu şase metri mai mic decât Statuia Libertăţii şi cu aproape zece metri mai mare decât legendarul Colos din Rhodos. Este cea mai mare sculptură de piatră din Europa. Înălţimea sa este de cincizeci şi cinci de metri şi lăţimea, de douăzeci şi cinci de metri. După cei zece ani de muncă grea, o mare operă de artă răsărea din munţi. Pe ,,gâtul" lui Decebal este scrisă inscripţia latină Decebalus Rex-Drăgan Fecit, ceea ce înseamnă Regele Decebal - făcută de Drăgan, ca semn de recunoştinţă faţă de omul de afaceri şi pasionat de istorie.
Al doilea punct de atracţie pentru turişti, este tabla de ciment, montată pe un caldarâm pietros, de pe marginea podului. Pe ea scrie SPOR DACIA 107 DECEBAL 98-106 DACIA FED DRAGAN 2001. Este înconjurată de două rânduri de lanţ gros de fier, care sunt prinse de nişte piloni micuţi de metal, rotunjiţi la cap şi la mijloc.
Puţin mai încolo, cam la vreo cincizeci de metri distanţă de această tablă, este şi o mănăstire micuţă şi albă, cu trei turnuleţe şi cu trei cruci, numită Mănăstirea Mraconiţa.
Pe pod se vedea o maşină roşie Ford Focus, care încetini viteza şi opri la mijlocul podului. În ea erau doi tineri ce aveau în jur de treizeci de ani.
Ea era o femeie înaltă, blondă cu părul prins în coc şi cu breton. Era îmbrăcată într-o pereche de blugi bleumarin şi-o geacă maro de catifea. Fizionomia sa era compusă din nişte ochi mari şi căprui-rimelaţi, cu sprâncene frumos arcuite. De sub nasul drept şi puţin în vânt se vedeau nişte buze roz şi senzuale. Perechea de cercei, cu clipsuri şi cu trei biluţe turcoaz dădeau fizionomiei sale un aspect de eleganţă.
Şi el era un bărbat înalt şi bine făcut. Era îmbrăcat în nişte blugi albi, asortaţi cu o curea neagră, iar în picioare purta o pereche de pantofi maro şi lăcuiţi, o cămaşă lungă, înflorată şi bufantă, cu primii doi nasturi deschişi, care-i dezvelea gâtul lung, împodobit cu un lanţ de aur şi avea o fizionomie frumoasă. Pe fruntea sa înaltă se vedea o cută subţire. Era brunet cu ochi albaştri şi avea tenul uşor măsliniu. Părul drept îi era pieptănat pe spate. Deasupra ochilor albaştri, împrejmuiţi şi umbriţi de gene negre, tronau o pereche de sprâncene negre şi dese, care îi dădeau un aspect de seriozitate, împreună cu nasul lung şi puţin arcuit. Buzele roşiatice şi frumoase ascundeau pe moment o dantură albă şi îngrijită.
El era din Orşova şi-l chema Sandu, iar ea era din Timişoara şi-o chema Adriana. Coborâră din maşină, se luară de mână şi priviră în jurul lor.
- Oauuu! Sandule, e atât de frumos, e o splendoare, nu-mi vine să cred că există un asemenea loc! îi spuse Adriana lui Sandu cu o voce înflăcărată.
- Ţi-am spus iubito, că este un loc care merită să fie văzut şi ţi-am promis că o să te aduc să-l vezi, îi răspunse Sandu, şi-ţi promit că nu este ultima oară când venim aici.
O cuprinse cu braţul drept de după mijloc. Când ea se întoarse spre el, se îmbrăţişară şi se sărutară, apoi îl întrebă:
- Dar nu putem să ajungem aproape de el?
Şi privind podul, întoarse privirea spre partea dreaptă. La un moment dat, zări coasta, pe care trebuiau să urce câţiva paşi, pentru a se apropia mai mult de el. Trebuiau să se întoarcă de la mijlocul podului, pentru a ajunge acolo.
- Ba da, se poate ajunge la el, exact pe acolo, pe unde te uiţi tu acum.
- Hai, mergem să-l vedem?
- Da, normal! Cum să nu?
Şi-o porniră înapoi, pe picioare, în direcţia din care veniseră cu maşina.
La un moment dat ajunseră la capătul podului şi la micuţa coastă asfaltată, dar puţin deteriorată. Cu privirea ridicată şi fascinată, porniră cu paşi înceţi. Imaginea sublimă a lui Decebal din piatră, zidit pe munte, cu faţa spre Dunăre, ca un adevărat străjer, îi tăie respiraţia Adrianei. Statuia indiferentă şi eternă privea ţintă în zare, cuprinzând întreaga panoramă a Cazanelor Mici.
- Oauuu! Doamneee! Este superb, n-am cuvinte! exclamă Adriana.
- Da, este într-adevăr superb şi te lasă fără respiraţie. Deşi am fost de atâtea ori aici, de fiecare dată când vin, sunt la fel de încântat, îi răspunse Sandu, privind-o cu drag.
La un moment dat, Sandu îşi aminti de aparatul micuţ de fotografiat, pe care îl uitase în maşină şi îi spuse Adrianei:
- Iubito, am uitat aparatul de fotografiat în maşină, merg după el. Aşteaptă-mă aici, mă-ntorc imediat.
- Bine dragul meu, te aştept.
Şi se întoarse spre maşină. Ajungând la maşină, o deschise, luă aparatul de pe bancheta din spate şi apoi o închise la loc. Când se întoarse cu faţa spre locul unde ar fi trebuit să-l aştepte Adriana, ea nu mai era. Uitându-se peste tot în jurul lui şi inclusiv spre Capul lui Decebal, văzu că nu era niciunde.
va urma
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos, Lenuş.
Mihaela pentru concursul de proza cu tema ce am dat eu nu scriem pe parti este un regulament pentru concurs. Tema este Primavara. Proza ta este foarte frumoasa dar nu e ce am cerut eu in concursul de proza
Am înţeles Lenuş. Am să încerc să mă străduiesc.
Frumoasa proza
Promit să postez partea a doua cât de repede pot, Delia.
Mihaela, bine că nu eşti lângă mine că o încasai. Termini de spus exact când e mai interesant de ştiut...