Nedumerit şi puţin speriat în acelaşi timp, Sandu rămase pe loc câteva clipe. Privi în jurul său şi nu-i venea să creadă că Adriana dispăruse aşa de repede. Şi totuşi nu era, de parcă ar fi venit singur. Începu să o strige:
- Adrianaaa! Adiii!
Dar ea nu-i răspunse şi atunci se uită peste tot, învârtindu-se pe loc. Fără să-şi dea seama, băgă aparatul de fotografiat în buzunarul drept de la blugi şi se învârti aşa timp de un minut, din ce în ce mai mirat şi mai speriat.
Capul uriaş al lui Decebal era bine înfipt sub pelerina de verdeaţă, de pe stânca muntelui. Căciula pietroasă şi ascuţită a lui Decebal era împodobită cu smocuri de iarbă pe alocuri. Din vârful căciulii, se ridica spre cer o cruce, semnul lui Dumnezeu. Chipul uriaş avea privirea îndreptată spre Dunăre, fără să-i dea vreo importanţă lui Sandu, fiind surdo-mut la strigătele sale. Are ochii lungi de 4,3 m şi adânciţi în orbite, un nas drept de 4 m şi nişte buze subţiri, cam tot de 4 metri. Bărbia şi jumătate din obrajii de pe faţa lungă de piatră erau acoperite de barbă cimentată. Înscripţia latină de pe gâtul său, Decebalus Rex-Drăgan Fecit, se vedea clar.
Puţin mai sus la dreapta, spre locul unde era Sandu, se mai vedeau vârfurile ascuţite ale unei stânci acoperite de verdeaţă. În rest, totul era acoperit de iarbă pe dealul muntelui în jurul Capului lui Decebal până jos, în dreptul drumului asfaltat şi deteriorat pe o parte.
Pe marginea coastei, la dreapta se vedeau printre firele de iarbă nişte zambile micuţe şi nişte narcise, iar pe stânga o micuţă poieniţă care părea un covoraş strălucitor cu floricele răzţeţe. Pe ea trona o tufă de mărimea unui copăcel.
Datorită acestei sculpturi uriaşe şi magnifice, sătucul de vacanţă Mraconia, unde s-au construit în ultimii ani multe vile, câteva pensiuni de referinţă şi nişte cabane superbe de lemn, este vizitat de foarte mulţi turişti din întreaga ţară şi din lume. Unii dintre ei vin şi cu rulotele. Majoritatea turiştilor care vin, sunt interesaţi de construcţia Capului lui Decebal sau de istoria întregii zone, şi atunci leagă prietenii cu localnicii şi cu pescarii din Orşova, Eşelniţa sau Dubova, care vin aici. Se fac petreceri cu grătare în aer liber şi uneori cu focuri de tabără.
Sandu o mai strigă odată pe Adriana:
- Adrianaaa! Iubitooo! Unde eşti?
Începuse să intre în panică. Chiar nu înţelegea ce se întâmplă, unde este şi cum fusese posibil să dispară aşa dintr-o dată, când apăru un Jeep negru, care se opri în spatele maşinii lor. Din ea ieşiră trei persoane, o doamnă şi un domn în jur de cincizeci de ani, şi un domn în vârstă, ce părea să fie tatăl unuia dintre cei doi.
În acel moment simţi cum mijlocul lui era înlănţuit de două braţe. Zbătându-se uşor, până să se întoarcă să vadă cine este, auzi la ureche un hohot râs şi o voce:
- Ce-i iubitule, m-ai pierdut?
- Ceee? Doamneee! Unde ai fost? Că m-am speriat.
- În spatele tău am fost tot timpul, numai că am avut grijă de fiecare dată să mă plimb în jurul tău în aşa fel, încât să nu mă vezi, îi răspunse ea râzând.
- Doamne, ce m-ai speriat măi Adi, să nu mai faci aşa ceva, niciodată! Îi răspunse el puţin supărat, dar şi uşurat în acelaşi timp.
Ea râse din toată inima. După aceea îl îmbrăţişă şi-l sărută cu foc. Îl iubea foarte mult, dar vrusese să-i facă o glumă şi reuşise. El continuuă să o întrebe:
- Dar cum ai reuşit prima dată să te ascunzi, ca să nu te văd?
- Simplu. Când tu ai plecat după aparatul de fotografiat la maşină, eu m-am ascuns repede după tufa aceea, îi răspunse, arătându-i tufa mare, care semăna cu un copăcel.
- Doamne iubito! Să nu mai faci aşa ceva niciodată! Repetă el şi luând-o în braţe, o mângâie şi apoi se sărutară din nou, după care ea râse veselă şi se alintă, lipindu-se de el:
- Ei, am vrut să văd dacă mă iubeşti.
- Dacă te iubesc? Of, că te iubesc atât de mult, şi eşti viaţa mea! Nu ştiu ce m-aş face fără tine!
- Şi eu te iubesc dragul meu, foarte mult.
Cei trei oameni ieşiră din maşină şi se apropiară, privindu-i discret, pentru că atunci când ajunseră ei şi când parcaseră maşina în spatele maşinii lor, îl văzuseră pe el cum se învârtea pe loc şi pe ea plimbându-se în jurul lui ca să n-o vadă. Acum încercau să-şi vadă de treaba lor, dar Adriana şi Sandu le atraseră din nou, atenţia.
La un moment dat el strigă tare:
- Te iubeeesc! Uite! Mă aud şi domnii, şi măreţul Decebal!
- Şi euuu! Şi eu te iubeeesc!
- Vrei să fii soţia mea? Continuă el pe acelaşi ton.
- Ceee?!
- Ce nu-nţelegi? Te-am întrebat dacă vrei să fii soţia mea?
- Daaa! Vreauuu! Strigă ea sărindu-i în braţe şi sărutându-se încă o dată.
Cele trei persoane începură să aplaude şi se apropiară de ei. Domnul cel în vârstă se apropie primul, mai nerăbdător să le spună:
- Bravo copii! Să vă iubiţi mult şi să fiţi fericiţi!
- Mulţumim! Şi dumneavoastră să fiţi sănătos şi să aveţi parte numai de bine! Îi răspunse Sandu, vesel.
În spatele domnului în vârstă, ceilalţi doi se apropiară şi ei. Sandu dădu noroc cu cei doi domni şi doamnei îi sărută mâna. Doamna o îmbrăţişă pe Adriana, după care îi spuse:
- No, să fii fericită draga mea şi să ai tot ce-ţi doreşti! E o zi mare azităzi pentru tine.
- Mulţumesc frumos, Doamnă. Şi dumneavoastră să aveţi parte numai de bine! Îi ură Adriana.
- Mulţumesc şi eu, draga mea.
Sandu scoase din buzunarul stâng al blugilor albi o cutiuţă vişinie şi catifelată, în care era un inel de aur cu piatră roşie. Îi luă mână stângă şi il puse pe deget. Martorii aplaudară încă o dată şi apoi Sandu spuse:
- Hai să facem poze draga mea, şi întorcându-se către cele trei persoane, le spuse, doriţi să faceţi şi Domniile voastre poze cu noi?
- Da cum să nu! Răspunseră aceştia, entuziasmaţi.
Şi prima oară îi dădură domnului în vârstă aparatul de fotografiat. Acesta le făcu poze celor doi tineri şi apoi aparatul umblă din mână în mână. Făcură o mulţime de poze împreună. Toţi erau veseli şi fericiţi, de parcă se cunoşteau de-o viaţă. La un moment dat, Sandu îi întrebă:
- De unde sunteţi?
- Suntem de la Câmpia Turzii. Şi voi copii? Întrebă doamna.
- Eu sunt din zonă, din Orşova. Iubita şi viitoarea mea soţie e din Timişoara. Bine, în viitorul apropiat va fi şi ea din Orşova, adăugă el râzând, după care continuuă, ei, dacă sunteţi dintr-un loc atât de îndepărtat, vă lăsăm aparatul Domniilor voastre, că noi putem să venim aici de câte ori dorim.
- Ei nuu! Pozele sunt amintirea voastră, copii, le spuse domnul cel în vârstă, zâmbind.
- Da, dar sunt şi ale Domniilor voastre. Cum am mai spus, noi putem să venim aici când dorim, dar Domniile voastre, cine ştie când o să mai ajungeţi pe aceste meleaguri. O să ne facem noi alte poze când vom reveni aici, le spuse Sandu.
- Bine copii, cum doriţi voi, răspunse domnul în vârstă.
Timp de o oră au vorbit şi-au glumit unii cu ceilalţi. Sandu le spuse la un moment dat:
- Ne pare bine că am avut ocazia să vă cunoaştem, dar cred că vom pleca acum.
- Şi nouă ne pare foarte bine şi ne bucurăm foarte mult pentru voi, le spuse doamna.
Adriana şi Sandu îşi luară rămas-bun de la cei trei prieteni şi se urcară în maşină. În timp ce Sandu porni maşina şi aceasta se îndepărta, Adriana îşi întoarse privirea în spate la măreţul Decebal şi le făcea cu mâna râzând, celor trei ardeleni.
Sfârşit
Mihaela Moşneanu
-->
Răspunsuri
Mulţumesc frumos, Ioana pentru apreciere şi pentru sugestie.
Iteresant.Ai putea continua...
Mulţumesc frumos semnul dumneavoastră de lectură, domnule M. Muntean
Mulţumesc frumos, Lenuş.
promitator...
Frumoasă proză...Felicitări!