Deschise poarta, care-i zgârie timpanele cu scârţâitul ei prelung, păşi în curte, după care o închise cu acelaşi zgomot neplăcut. De fiecare dată când trecea prin deschizătura acesteia, îşi amintea că trebuie să-i ungă balamalele, dar uita aproape instantaneu, ca să-şi reamintescă la următoarea operaţiune similară. „Hai că azi te pun io la punct! Timp am, că nu-i decât ora trei… Numa’ de nu m-oi lua cu altele prin curte şi-oi uita...” spuse el în gând, ca şi cum s-ar fi adresat unei fiinţe raţionale şi nu unui cadru metalic, acoperit cu şipci înguste de lemn.
Matei nu este nici leneş, nici delăsător din fire, doar că pe tot parcursul săptămânii, ajunge acasă după opt seara, iar în mijlocul lui octombrie, la ora respectivă este deja întuneric. Astăzi însă e sâmbătă – zi scurtă de lucru – iar el nădăjduieşte că , printre multele treburi de bărbat, pe care le are de rezolvat în gospodărie, va găsi cinci minute să se ocupe şi de amărâta de poartă.
Ursei schelălăi discret la picioarele lui, cerându-şi obişnuita mângâiere.
– Ce faci mă, potaie? Unde te-ai tăvălit iar? îl „chestionă” Matei cu afecţiune, aplecându-se şi dezmierdându-i cu podul palmei zona dintre urechile ciulite, după care, cu mişcări blânde de du-te-vino, scutură puzderia de frunze uscate şi paie, de pe spinarea animalului.
– Venişi, Matei?
Vocea uşor răguşită a nevesti-sii se auzi dinspre bucătăria de vară, iar capul rotofei, cu părul strâns în coadă, al acesteia, se iţi câteva clipe, prin uşa dată de perete.
– Venii! răspunse el, mai mult pentru sine.
Termină de curăţat blana căţelului şi se ridică în capul oaselor, nu înainte însă de a-l mai mângâia o dată pe cap.
Porni spre casă. Ajungând în dreptul bucătăriei, se opri în uşă, adulmecând mirosul apetisant de mâncare proaspătă şi încercă, fără succes însă, să ghicească ce anume gătise Ica.
– Miroase bine! exclamă el. Ce-ai gătit?
– Ghici! făcu femeia pe misterioasa, aţâţându-i înadins curiozitatea.
– Tocăniţă?... încercă Matei să ghicească.
– …de ceapă… cu carne de pui, dezvălui ea totul, renunţând să mai lungească suspansul. Hai!... fugi de te spală şi te schimbă, până pun eu pe masă!
Intră pe verandă – o încăpere lungă, ce se întindea pe toată partea din faţă a casei – şi-şi agăţă în cuierul-pom de lângă uşă, geanta neagră şi cam uzată, în care Ica-i punea, în fiecare dimineaţă, pachetul cu mâncare. Îşi dezbrăcă apoi bluza de trening bleumarin , ce-i ţinea loc de giacă subţire de toamnă şi o atârnă de acelaşi cui, peste geantă.
Din verandă, pe o uşă din lemn, lăcuită şi nu prea înaltă (Matei trebuia să aplece capul când păşea prin deschizătura ei), situată deasupra a două trepte turnate din ciment, se intră într-un hol interior, lung şi îngust, ce se termină, la capătul celălalt, printr-o altă uşă, care dă în spatele casei, spre curtea păsărilor. Pe părţile laterale, holul este străjuit de alte trei uşi, una pe partea stângă şi două pe partea dreaptă. Cea din stânga dă spre camera unde doarme el, cu Ica şi copilul, iar cele de pe partea dreaptă dau, prima în camera bunicii şi a doua, într-o micuţă bucătărie de iarnă.
Din camera bunicii se aud voci, din care, preponderent răzbate cea a lui Costel – fiul său de şase ani, unicul, deocamdată…
– Sărut mâna, mamaie! salută el, după ce deschise uşa camerei cu pricina, fără a păşi înăuntru însă.
– Să trăieşti, mamă! Venişi?
– Da!... Tu ce faci aici, mă piticule? îşi îndreptă Matei atenţia şi spre puiul de om, ce stătea cocoţat pe marginea patului, ca şi bătrâna, de altfel.
– Nu sunt pitic… uite ce mare m-am făcut! strigă Costel vesel, sărind de pe marginea patului, direct în picioare şi arborând cu mândrie, o poziţie de drepţi destul de caraghioasă.
– Ce spui când te-ntâlneşti cu-n om mare, mă zănaticule?... Cum te-am învăţat io? se burzului, fără răutate, femeia.
– Sărut mâna! rosti imediat micuţul, cu un zâmbet larg, de-ai fi zis că-i gata să se muşte de urechi.
– Să creşti mare! îi răspunse el, abţinându-se să nu râdă, apoi făcu un pas spre el, se lăsă într-un genunchi, îl cuprinse în braţe şi-i sărută cu dragoste obrajii bucălaţi.
– Ştii?... Bunica are o cutie… cu o comoară-n ea, rosti Costel. Are şi-un cercel de aur acolo, continuă el, desprinzându-se din îmbrăţişare bărbatului şi cocoţându-se la loc, nu fără oarecare efort, pe marginea patului arhaic înalt, de unde coborâse cu câteva clipe mai devreme.
Matei zâmbi îngăduitor şi nostalgic, totodată, plimbându-şi privire, pentru câteva clipe, peste lucruşoarele împrăştiate pe pat.. Cunoştea bine în ce consta „comoara” bunicii. O văzuse şi el, de nenumărate ori, în copilărie. Se găseau acolo câţiva nasturi de diverse forme şi mărimi, vreo două inele din cupru, o verighetă din argint, o bucată de lănţişor, tot din argint… agrafe de păr, pioneze şi… piesa de rezistenţă – cercelul de aur despre care pomenise copilul. Toate, sau aproape toate, acele obiecte, cu sau fără valoare materială, îşi aveau poveştile lor. Fiecare era legat de o întâmplare sau de un capitol din viaţa bătrânei.
El cunoştea, chiar cu lux de amănunte, în unele cazuri, istoria celor mai multe dintre ele. Verigheta de argint, era „veriga” ce-o legase pe bunica de bunicul, în faţa altarului, la biserica din sat, în urmă cu mai bine de şaizeci de ani. Cercelul de aur – o podoabă cu o lucrătură simplă, constând dintr-o sferă de mărimea unui bob de mazăre, prinsă de o tortiţă încovoiată, în formă de „U” întors, ce servea la prinderea de lobul urechii – era piesa care-i mai rămăsese, din perechea pe care i-o cumpărase bunicul, cam la un an de la căsătorie, după ce vânduse la obor un mânzat de toată frumuseţea. N-avusese însă parte să-i poarte decât vreo câteva luni („Chiar dacă – Dumnezeu mi-e martor – viţelul fusese crescut cu muncă cinstită”, completa ea, de fiecare dată când spunea povestea), întrucât pierduse unul dintre ei, într-o zi de iunie călduroasă, pe când se întorcea de la Drăgaică*, cu nea Ionel în braţe, fratele mai mare al tatălui lui Matei, primul ei născut.
Se pare că tocmai la acest capitol se afla discuţia dintre bunică şi nepot, la momentul la care intrase el în cameră, pentru că, de îndată ce copilul se reaşeză pe pat, bătrâna îşi continuă povestea, de la punctul la care fusese întreruptă:
– Şi cum îţi spuneam, Costeluş, mamă – tată-tu ştie, că i-am povestit şi lui – l-am căutat pe sub fiecare piatră… Două ore m-am învârtit, în sus şi-n jos… cu Ion al meu –Dumnezeu să-l odihnească! – şi cu Ionel, născut de două luni, în braţe…
– Haideţi, că e gata masa! întrerupse Matei explicaţia, pe care el o ştia aproape cuvânt cu cuvânt, apoi plecă să se spele şi să se schimbe pentru masă.
*
* *
Pentru Matei ziua de lucru, care se află aproape la jumătatea, se derulează banal, între mânuitul alternativ al târnăcopului şi lopeţii, pe o porţiune de şanţ unde nu se putuse folosi excavatorul şi gândurile sale intime, ce se pierd adesea în noiane de planuri ori de amintiri. Astăzi de dimineaţă, primise sarcina să „completeze” manual o porţiune de vreo doi metri din şanţul săpat de „utilaj”, într-un loc unde, conform planurilor atent studiate de coordonatorul lucrării, acesta trebuia să intersecteze o conductă de gaz.
E trecut de ora prânzului şi încă n-a întâlnit conducta. E posibil nici să n-o găsească, dacă se află mai jos decât adâncimea şanţului. Nu toate planurile sunt conforme cu ceea ce se găseşte îngropat în pământ, chiar dacă ele prevăd întotdeauna adâncimi şi dimensiuni precise. Pentru Matei era cert un lucru: trebuia să împlânte cu grijă târnăcopul în pământul tare ca piatra, ca nu cumva să găurească ţeava, despre a cărei stare de coroziune n-avea nimeni habar, având in vedere că fusese îngropată în urmă cu circa treizeci de ani.
Primea adesea astfel de sarcini, întrucât ceilalţi colegi ai săi căutau, de regulă, să se eschiveze de la a lucra izolat. Matei însă era mai singuratic din fire şi, deşi nu refuza compania oamenilor, se simţea totuşi cel mai bine atunci când i se ivea ocazia de a rămâne singur cu sine însuşi, de a se putea gândi în voie la toate câte-l frământau, atât la cele trecute, cât şi la cele viitoare.
În urmă cu trei ani, la mai puţin de o săptămână de când începuse să lucreze la această firmă, ca muncitor necalificat, primise pentru prima dată o astfel de misiune, în calitate de nou-venit, care – ca peste tot, de altfel – primeşte sarcinile cel mai puţin agreate de angajaţii mai vechi. La ceva vreme urmase alta, iar dacă „nea Jurcan” – aşa-i spuneau cu toţii şefului de echipă, iar lui Matei i se părea chiar de bun simţ să-i spună astfel, având în vedere diferenţa de vârstă de aproape douăzeci de ani dintre ei – văzuse că nu obiectează, deşi căpătase şi el vechime, iar în formaţia lor apăruseră chiar feţe noi, îl declarase omul lui de încredere pentru astfel de lucrări şi-l desemna fără să mai întrebe dacă se oferă cineva, aşa cum proceda în alte situaţii.
Ca de fiecare dată, gânduri mai mult sau mai puţin coerente, i se învălmăşeau în minte, fără însă a-i perturba ritmul muncii şi nivelul de atenţie impus de lucrare. De vreo câteva zile, avea un motiv în plus să se bucure şi să urzească planuri, mai mult sau mai puţin fanteziste. În mintea lui căpăta, pe zi ce trecea mai multă substanţă, ideea că în curând, în viaţa familiei sale vor veni şi zile mai bune. Toată această viziune a schimbării, îşi avea sorgintea în faptul că săptămâna trecută, după un lung şir de ezitări, reuşise să se înscrie la o şcoală de şoferi profesionişti. Făcuse un împrumut la CAR – primul împrumut din viaţa lui – şi-şi achitase integral taxa de şcolarizare.
Nu mai voia să facă muncă necalificată. Îi erau de ajuns anii petrecuţi prin diverse şanţuri, cu lopata ori târnăcopul în mâini. Inima-i tresăltă de bucurie, pentru a cine ştie câta oară, când imaginaţia-i jucăuşă îi plimba prin faţa ochilor minţii, imagini plăcute ce-l înfăţişau stând comod în scaunul de şofer al unui ditamai camionul, conducând atent printre multe alte autovehicule aflate în trafic, îndreptându-se spre o destinaţie oarecare, de preferat, una cât mai îndepărtată.
Observă, mai mult instinctual, că la picioarele sale se adunase o anumită cantitate de pământ, aşa că se opri din săpat, lăsă târnăcopul, luă lopata şi-l aruncă prin mişcări agile, pe grămada formată în apropierea şanţului. Depuse lopata pe marginea şanţului şi, cu dosul palmei, îşi şterse fruntea transpirată. Introduse apoi mâna în buzunarul pantalonilor, de unde extrase telefonul, vrând să-i consulte ceasul. Constatând însă că avea bateria descărcată complet, îl introduse nemulţumit la loc, apostrofându-se în gând pentru această scăpare.
Întrucât conducta de gaz nu se ivise încă, Matei reluă târnăcopul şi începu să sape din nou, cu grijă şi migală. Odată cu munca, îşi reluă şi firul gândurilor, începând prin a-şi recunoaşte sieşi că nici munca de şofer nu era una tocmai uşoară. Pentru el însă va însemna un pas înainte, o depăşire a condiţiei sale actuale.
În sinea lui era convins că putea face mult mai mult în viaţă, decât îi fusese hărăzit până acum. N-avea nicio îndoială în ceea ce priveşte faptul că altul i-ar fi fost destinul, dacă n-ar fi fost accidentul… dacă părinţii lui ar fi trăit, iar el n-ar fi fost nevoit să renunţe la şcoală, deîndată ce încheiase clasa a VIII-a.
Aşa ajungea, de fiecare dată când făcea planuri de viitor, înapoi în trecut, la momentul acela fatidic, care-i marcase copilăria şi, neîndoielnic, îşi pusese amprenta pe întreaga lui existenţă ulterioară.
Poate dintr-o reacţie de autoprotecţie a subconştientului său, ori din cine ştie care alte motive, mintea lui de copil de noua ani, atunci, nu înmagazinase prea multe informaţii. Amintirile legate de acele momente, constau doar dintr-o succesiune de flash-uri mentale… cu imagini rupte, discontinue: bunica în haine cernite… două sicrie, pe-o masă mare în verandă… preot, biserică, lume multă, miros de tămâie şi lumânări aprinse… lacrimi…
Ce se întâmplase de fapt, avea să afle şi să înţeleagă mult mai târziu, pe la vreo paisprezece-cincisprezece ani. Se simţea şi acum, după atâţia ani, cuprins de o imensă duioşie, când îşi amintea durerea şi tristeţea din glasul şi din ochii bătrânei, în timp ce-i vorbea despre tragicul eveniment. Relatarea fusese una destul de succintă, atât din cauza informaţiilor puţine pe care ea le deţinea, cât şi – acum Matei înţelegea asta – din nevoia de a scurta supliciul unor asemenea aduceri aminte. Aflase astfel, cum motocicleta părinţilor săi, cu care aceştia se întorceau de la serviciu, fusese practic spulberată de un camion polonez, pătruns pe contrasens. După ce-i lovise, camionul se oprise într-un dud bătrân de pe marginea şoselei. Şoferul murise şi el pe loc, ca şi părinţii săi, de altfel. Toate aceste informaţii, femeia le primise de la şeful de post din comună. Tot el o încunoştinţase, mai târziu după ce ancheta se finalizase, că drama se petrecuse din cauza oboselii şoferului care, se pare, adormise la volan. Ciudat i se pare faptul că atunci, ca şi acum, detaliile acestei tragedii, cu implicaţii profunde asupra vieţii sale, nu-l emoţionau şi nu-l emoţionează pe Matei aşa cum şi-ar dorit. Îl deranjează faptul că se simţea afectat mai mult de suferinţa bătrânei, decât de drama în sine, ce curmase brutal şi nemeritat, existenţa celor ce-i dăduseră viaţă.
– Găsişi ţeava, măi Matei? îl aduse la realitate vocea lui nea Jurcan, care, habar n-avea cum, ajunsese pe nesimţite în spatele său.
– Încă nu, nea Jurcane, da’ o găsesc io… stai liniştit! îl asigură el, îndreptându-se de spate, apoi depuse târnăcopul pe mal, îşi şterse fruntea şi apucă lopata.
– Bine, bine! Dă-i bătaie acolo şi bagă de seamă, să nu-nfigi târnăcopul în ea!
– Nici o grijă, nea Jurcane! replică pe un ton liniştitor şi sigur pe el, Matei.
Privi apoi în urma omului care se depărta, nu pentru că l-ar fi interesat mişcările acestuia, ci doar ca să-şi mai tragă sufletul câteva clipe, înainte de a-şi relua anevoioasa activitate. Nu-i trebui mult timp să se refacă, aşa că, la puţină vreme după ce şeful de echipă se pierdu pe aleea ce cotea printre blocuri, înfipse cu hotărâre lopata în grămăjoara de pământ ce se adunase pe fundul şanţului, o ridică, pregătind începutul mişcării de aruncare a conţinutului pe mal, dar se opri brusc, cu privirea atrasă de ceva, ca o sârmuliţă gălbuie, ce ieşea dintr-unul din bulgării de argilă uscată. Aşeză lopata pe marginea şanţului şi luă în mână bucata tare de lut. O privi mai de aproape: într-adevăr, era o sârmuliţă încovoiată… ceva ca o tortiţă de cercel… Sfărâmă pământul cu degetele şi, la sfârşitul operaţiunii, spre surprinderea sa, se trezi în palmă cu un cercel… o sferă galben-aurie, murdară, cam de mărimea unui bob de mazăre…
Mintea lui începu să lucreze febril. Ea-i „furniză” rapid imaginea cercelului din caseta bunicii. Imediat apoi îi răsună în creier vocea lui nea Jurcan care, de dimineaţă, după ce toată echipa se îmbarcase-n microbuz, îi strigase şoferului: „Dă-i drumu’, Mariane! Tot la Drăgaică!...”.
„Nu se poate! Nu s-a mai văzut aşa ceva!” strigară uimite, neîncrezătoare şi aproape panicate, gândurile, prin mintea lui Matei. Ceea ce simte, este greu de descris… sunt sentimente de bucurie, amestecate cu o teamă mistică, pe care bunică-sa ar exprima-o printr-o propoziţie plină de mister şi care face să simtă cum i se zbârleşte părul pe trup, de câte ori o aude: „Ăsta nu-i lucru curat, maică!”
Matei însă nu era nici din cale-afară de superstiţios, nici prea încrezător în coincidenţe; el lua, de regulă, lucrurile ca atare, considerându-le mai mult produse al întâmplării, decât rezultate ale vreunei intervenţii divine. Se decise, prin urmare, să dezlege misterul mai târziu, când va ajunge acasă. „În fond, gândi el, nici nu pot să-mi dau seama dacă e din aur, aşa murdar cum e şi nici dacă e la fel cu cel din caseta lu’ mamaia.”
*
* *
Calcă grăbit şi cu paşi mari, ca şi când ar fi pe cale să-ntârzie la cine ştie ce întâlnire importantă. S-a înserat de-a binelea, fapt care face să nu observe plombele mai proeminente din asfaltul proaspăt reabilitat al drumului, ce foloseşte atât drept carosabil, cât şi ca trotuar, astfel că, din când în când, se trezeşte târşâindu-şi involuntar câte un picior şi dezechilibrându-se uşor. „Cine mă vede, crede că-s beat”, gândi Matei, redresându-se după încă unul din nenumăratele astfel de incidente.
De când coborâse din autobuzul cu care se-ntorcea seară de seară din oraş, o ţine tot aşa, fără a slăbi ritmul şi tot are impresia că bate pasul pe loc. Drumul e aproape pustiu. Lătrături răzleţe, zgârie când şi când, liniştea serii.
Tot drumul, nu făcu altceva decât să-ncerce a-şi imagineze reacţia bătrânei, la vederea bucăţii de metal. În mintea sa se nasc şi se derulează cu repeziciune, o mulţime de scenarii posibile, printre care se interpune cu obstinaţie, din moment în moment, acela în care, după o scurtă examinare, faţa femeii se destinde într-un zâmbet îngăduitor, rostind apoi cu blândeţe: „ Ce boala, mă Matei! Acesta-i aur?”
Ajunse, în sfârşit, la poartă, o deschise, iar scârţâitul strident al acesteia, îi reaminti că trebuie s-o ungă neapărat. O închise cu acelaşi zgomot nesuferit, apoi se întoarse şi porni către intrarea în casă. Abia acum realiză faptul că în curtea lui se aflau persoane străine. Uşa de la verandă e deschisă şi în pragul ei stă tanti Sofia lu’ nea Mitică Burghelea, care locuia trei case mai la vale, iar fiică-sa cea mare, Anişoara – care, la cei douăzeci şi doi de ani, se măritase şi „dezmăritase” de vreo două ori – intră grăbită în bucătăria de vară, ocolind-o cu abilitate pe baba Voica, prietena de-o viaţă a bunicii lui Matei, care tocmai părăsise respectiva încăpere.
Sesiză, nedumerit la început, faptul că toate acele persoane erau îmbrăcate în negru, apoi, apropiindu-se, observă pe verandă, înapoia femeii din prag, sfeşnicul înalt în care ardeau cu flăcări liniştite, câteva lumânări de ceară. Se opri brusc… Înţelese… A ajuns prea târziu…
Stătea încremenit. Ar fi vrut să înainteze, dar picioarele nu-i mai dădeau ascultare. O văzu pe Ica ieşind din bucătăria de vară şi venind fuguţa spre el. Avea ochii roşii de plâns, purta o rochie neagră, pe care Matei nu i-o recunoscu – o împrumutase probabil de la vreo vecină – iar părul îl avea strâns într-un batic subţire, tot negru.
Îl cuprinse cu amândouă braţele pe după mijloc, îl îmbrăţişă strâns, protector şi-şi sprijini capul de pieptul lui.
– Am încercat să te sun… de mai multe ori… da’ cred că ţi s-a închis telefonu’, rosti ea, cu vocea răguşită şi uşor gâtuită, de un plâns ce stătea gata să izbucnească.
– Când s-a întâmplat? întrebă el, stăpânindu-şi cu greu tremurul vocii.
– Pe la trei… a găsit-o Costel. S-a culcat după masa de prânz şi nu s-a mai trezit, răspunse femeia. Hai în casă! mai rosti ea.
Reuşi să se urnească şi porni spre uşa larg deschisă, din cadrul căreia dispăruse femeia pe care-o zărise acolo, cu câteva clipe mai devreme. Ica îl însoţeşte, păşind agale alături de el, cuprinzându-l cu braţul drept pe după mijloc, într-un gest simbolic de susţinere.
Pătrunseră în antreul devenit pentru moment capelă, iar mirosul puternic de ceară topită şi tămâie, îi reînvie lui Matei pentru câteva clipe, imagini vechi şi adânc ferecate în tainiţele memoriei sale, pe care însă realitatea – totdeauna mai dureroasă decât momentele similare din trecut, îndulcite oarecum de trecerea timpului – le goni cu brutalitate, readucându-l aproape instantaneu în prezent.
Pe o masă, spre capătul din dreapta al antreului, văzu sicriul, în care bătrâna părea că doarme, cu o lumânare stinsă, fixată între degetele palide şi osoase ale mâinilor încrucişate pe abdomen. În stânga sicriului, în picioare, rezemată de perete, stă tanti Sofia, retrasă acolo din cadrul uşii, cu câteva clipe mai devreme, iar pe dreapta acestuia, fiecare pe câte un scaun, stăteau cuviincioase, cu mâinile în poală, alte două femei din vecini, Marcela şi Ioana, ambele trecute binişor de patruzeci de ani. Toate-l urmăresc pe Matei cu priviri pline de compasiune.
– Dumnezeu s-o ierte! rosti el cu vocea gâtuită, în clipa în care dădu cu ochii de ele.
– Dumnezeu s-o ierte! răspunseră şi ele, slab şi afectat, aproape în acelaşi timp, continuând să-l privească.
Deşi copleşit de durere şi cu sufletul gol, îi mulţumi în gând Icăi, pentru faptul că se ocupase de tot, până la venirea lui. Ştia că nu-i fusese uşor nici ei, deşi bătrâna avusese totul pregătit din timp, aşa cum cei mai mulţi dintre oamenii în vârstă obişnuiesc. Chiar şi sicriul şi-l cumpărase în urmă cu mai bine de zece ani şi-l ţinuse depozitat în podul casei.
Spre surprinderea femeilor aflate în încăpere, Matei nu se duse lângă sicriu, aşa cum ar fi fost firesc, ci se opri la vreo doi paşi de acesta, îşi scoase geanta de pe umăr şi i-o dădu Icăi, apoi urcă cele două trepte de beton, pătrunse în holul îngust şi intră în camera care, până acum câteva ore, aparţinuse bătrânei. Se duse direct la poliţa de deasupra patului, pe care se afla micuţa casetă din lemn. O luă, o deschise, scotoci câteva clipe cu degetele prin conţinutul acesteia, găsi şi luă cercelul, pe care, cu doar o zi în urmă-l văzuse în mâinile celei ce azi pleca definitiv şi-l depuse cu grijă în buzunarul pantalonilor.
Ieşi, nu înainte de a mângâia cu privirea patul ce părea a mai păstra încă urma trupului firav şi abia acum se apropie de catafalcul improvizat, cu grijă, de parcă s-ar fi temut să n-o deranjeze pe bătrâna ce părea că doarme şi-şi puse mâinile pe marginea acoperită cu pânză albă brodată a sicriului.
Ca şi când i-ar fi ghicit dorinţa de a rămâne câteva clipe singur la căpătâiul moartei, sau poate la semnul discret al vreuneia dintre ele, femeile începură a părăsi, una câte una, veranda. La urmă, ştergându-şi o lacrimă pe care nu şi-o putuse stăpâni, ieşi şi Ica, apreciind probabil că nici prezenţa ei nu este oportună.
Rămas singur, Matei îşi puse mâna dreaptă peste mâinile suprapuse pe piept, ale celei ce-i ţinuse atâţia ani loc, atât de mamă, cât şi de tată. Rămase aşa câteva clipe, golit de gânduri, mângâind cu privirea chipul lipsit de viaţă, apoi se aplecă şi atinse cu buzele fruntea rece şi senină.
Se îndreptă, şterse cu dosul palmei două lacrimi rebele din colţurile ochilor, băgă mâna în buzunarul pantalonilor, extrase cele două bucăţi de metal, făcu un pic de loc între pernă şi scândura uscată de brad îmbrăcată în pânză şi le dădu drumul pe fundul sicriului.
–Acum, mamaie, de-o vrea Dumnezeu, oi avea iar doi cercei! rosti şoptit, cu buzele tremurând, lăsând, de astă dată, cele două picături de roua durerii, să-i mângâie prelung obrazul şi sufletul.
* Târg ce se desfăşoară la Buzău în perioada 11-24 iunie, cu o vechime de câteva secole, supranumit „târgul dintre ţări”, unde vin să-şi vândă mărfurile, producători tradiţionali, atât de pe plan local, cât şi din judeţele limitrofe.
02.01.2012
-->
Răspunsuri
Am lecturat cu plăcere ...Felicitări!
Mulţumesc, Lenuş! Dă-mi voie să-ţi dedic melodia asta superbă!
https://www.youtube.com/watch?feature=endscreen&NR=1&v=DHyJT...
Mulţumesc frumos pentru această melodie superbă e preferata mea.
Vă mulţumesc frumos încă o dată
Foarte frumos! Felicitari! Ilzi Sora
Mulţumesc! La mulţi ani!