„Un om trăieşte prin gând, pentru un gând. Dar gândul nu-şi capătă realitatea decât prin faptă.” – Cezar Petrescu
Invadată de gânduri rebele și mereu actuale, Eliza își ascunde zbuciumul în conturul propriului conglomerat. Tăcerea insistă să fugă de la masa tinerei.
Ridică ceașca de cafea. Papilele gustative se încurcă în timpanul care acceptă aroma clapelor de la o masă învecinată. Cuvintele nu sunt ale ei, însă insistă politicos să clădească un mesaj: „Ce faci dulceațo? Îți place cafeaua?”. Într-un colț al terasei, un tânăr fumează agitat și o privește încercând să schițeze un zâmbet. Încurcată pentru câteva momente, Eliza privește dincolo de el frunzele care-și caută culcuș spre nemurire. Gândurile fetei intră în jocul retoric al cuvântului „dulceață” și după o altă înghițitură de cafea ripostează: „Eu, dulceață? Dar tu, tu n-ai vrea să fi lingurița care amestecă grosolan dulceața în borcan?”
Răspunsul se pierde în pașii unui client grăbit. La o altă masă, doi îndrăgostiți își consumă povestea, plină de bezele, printre paharele de suc și prăjiturile apetisante. Până și monologul Elizei fuge spre un desert provocator: „Ce ar fi să-mi comand o amandină?”. O ultimă înghițitură de cafea îi șoptește faptul că trebuie să meargă la facultate. Trupul plictisit de viață refuză să se ridice de pe scaun. Nu trece mult timp și un brunețel îmbrăcat într-un costum bleumarin se apropie cu o tavă de masa ei. Se apleacă puțin și așează pe masă... o farfurioară cu prăjitura din gândurile trecute recent în amintire.
– Domnișoara este servită. Să aveți poftă bună.
– Dar nu am comandat nimic, spune Eliza puțin încurcată.
– Amandina este plă.... din partea casei.
– Zău?!
Solicitat de alți clienți, chelnerul nici nu observă mirarea Elizei. Doar gândul galantului domn care i-a oferit-o fuge din nou în mintea ei: „Ai primit ceea ce ți-ai dorit, domnișoară! Și asta doar așa... pentru a constata intersecția gândurilor noastre! ”
Iritată, confuză și zâmbitoare în același timp, se răzbună pe prăjitură, devorând-o. În timp ce bucățica de amandină se cuibărește pe linguriță, așteptându-și resemnată sfârșitul, o șoaptă plutește domol spre timpanul Elizei: „Știam eu că-ți place amandina. Sau am greșit?”. Bucata de prăjitură cade pe fața de masă încercând inutil o rostogolire. Rușinată, cercetează cu privirea împrejurimile pentru a constata dacă gestul ei a fost observat de cineva. Răspunsul negativ o determină să acționeze rapid. Ajutată de mâna stângă pune rebela bucățică în tacâmul care zace în mâna dreaptă, apoi aruncă conținutul acesteia în farfurie. O adiere relativ răcoroasă de vânt aduce cu ea o altă șoaptă (imaginară?): „Nu-i frumos ceea ce faci. Murdărești fața de masă.” Eul ei dojenitor o ia razna sau iluziile vorbesc? Își impune să nu mai gândească. Misiune imposibilă. Gândurile îi bat la ușă, de fiecare dată îmbrăcate în alte idei malefice. Ar vrea să urle, să întrebe cine s-a furișat în mintea ei. Lumea ar crede că-i nebună. Atunci, ce-i de făcut? Se ridică. Face câțiva pași. Bâzâiala unei alte șoapte imaginare îi smulge un surâs: „Și eu care credeam că-ți place amandina. Data viitoare îți voi comanda o savarină.” Da, era clar ca lumina zilei. E obosită. Cel mai bine ar fi să meargă acasă. Își va lua notițele de la colegi. Grăbește pasul spre stația de autobuz, fiindcă simte că-i urmărită. În stație, o bătrânică scotocește de zor ceva în căruciorul de cumpărături aproape gol.
*
În sala de curs vocea profesorului de estetică sparge liniștea. Eliza își ia notițe. Ghinion... pixul nu mai scrie. Nu îndrăznește să solicite colegilor un alt instrument de scris. Duritatea cadrului didactic a fost remarcată și cu alte ocazii similare. Mimează atenție. Fanteziile ei zboară spre dialogul imaginar care o marchează de vreo două zile. Caută soluții, negând clar posibilitatea unei depresii accentuate. Într-un exercițiu de imaginație, își propune să scaneze memoria unui coleg. Alege aleatoriu. „Se pare că Denisa nu gândește la ora asta! Ce-ar putea-o interesa despre estetica urâtului?” Profesorul trece brusc de la Arghezi, cu florile lui de mucegai, la Baudelaire. Îl ascultă puțin, dar poezia poate să mai aștepte. Încearcă un nou experiment, calculat de data aceasta. Își plasează atenția spre o colegă mai puțin cunoscută, care aparent e atentă la speech-ul profesorului. Zâmbește. Refuză să părăsească gândurile pline de jargoane: „Boul ăsta ne mai amețește mult cu porcăriile lui? Pe cine mai interesează așa ceva? Cretinul, a rămas blocat în secolul al XIX-lea!” Revine în propria carapace pentru a nu se încărca cu energie negativă. Ea îl adoră pe Baudelaire. Totuși explicațiile profesorului o cam depășesc. Se va documenta acasă, fiindcă nu concepe o notă mică la estetică. Privește ecranul telefonului. Un sfert de oră... și respirația unei țigări îi va zâmbi.
„Să mai încerc o scanare?” Gândurile Elizei zboară spre un băiat de data aceasta. „Mai bine mergeam la o bere. Acolo puteam să mai trag și câte-un fum... Aici stau pe uscat.” Concluzia este destul de clară, dar înspăimântătoare. O întrebare plutește între echilibrul care dă să se răstoarne și rațiunea individuală. „Calitate sau defect?” Prezentul nu poate răspunde. În viitor nu se știe... poate, într-o zi.
Vânzoleala pășește grăbită în amfiteatru când începe discuția despre Gollum. Cu calm, profesorul vorbește despre filmul „Stăpânul inelelor” introducând personajul în etape ale acțiunii. Eliza simte protestul mocnit al colegilor. Profitând de recenta descoperire, își propune un ultim experiment până la pauză. „Haide, bă, ne-ai amețit o oră cu Baudelaire-ul ăla al tău și de Stăpânul inelelor vorbești cinci minute?”, „Filozofule! Cred că și noaptea-l visezi pe Baudelaire.”, „Derbedeu ruginit... tu cu poeziile tale!”
Energiile negative acumulate în doar câteva minute au explodat în mintea ei. Nu se dă bătută. Fixează cu privirea un punct de lumină de pe proiector și insistă să evadeze din aburii prezentului. Autoconcentrarea îi dă un impuls suficient pentru a păși în spatele ecranului. În fața sa, lumea viitorului își deschide larg porțile. Pășește timidă și caută o sursă de protecție. Trupul ei, hotărât să meargă mai departe în mister, avea nevoie urgent de așa ceva.
Ora se terminase. Eliza imobilizată de proaspetele reflecții privește în gol. O atingere bruscă îi întrerupe psihologicul ritual.
– Hai la o țigară!
– Te rog, Andreea, așteaptă-mă până-mi adun foile.
*
Impregnat cu neprevăzut sufletul fetei luptă. Printre amintiri și cugetări caută explicații. Încearcă să mimeze degajare, însă îmbracă haina negativismului. Pentru moment, dorința plină de prietenie o liniștește: „Mă voi interesa pe internet. Nu sunt nebună!”. Ca o barieră protectoare timpul s-a scurs relativ repede.
Ajunsă acasă aruncă jacheta pe canapea și pornește laptopul. Până aparatul procesează spre interfața monitorului își aprinde o țigară. Scrie pe google: „citirea gândurilor”. Răsfoiește puțin titlurile și se decide să „atace” articolul cel mai optimist. Concluzia se pierde într-un surâs liniștitor. Inutile, cuvintele fug spre fereastră. În drumul lor spre exteriorul dur și rece se întâlnesc cu fulgi de zăpadă. Pe axa timpului, cuvinte și fulgi se îmbrățișează semnalând sosirea anotimpului alb. În camera Elizei clapele unui pian imaginar împrospătează melodia lui Sinatra: Strangers in the night prin intermediul clapelor fermecate ale lui Richard Clayderman. În colțul ochilor, lacrimile își pregătesc drumul spre lumina descătușării. La unison, clapele și zăpada le îmbrățișează. Un gând străin în noapte îi șoptește că viitorul îi aparține în întregime. Pașii prezentului plutesc decisiv spre clipa de mâine.
-->
Răspunsuri
Foarte sugestive imaginile dumneavoastră, domnule Muntean.
Vă mulțumesc și pentru selectarea textului pentru revista „Cronos”.
Mulțumesc pentru semnul discret lăsat de domnii: Viorel Croitoru și Mihai Cepeha.
Îți mulțumesc pentru lectură, dragă Aurelia.