Ana de pe patul de spital, îşi fixa privirea pe plafonul văruit în alb şi pe muştele pierdute în aer. Puteai jura că nu vede nimic iar gândurile sale se află într-o stare fluidă. Alţii se frământau în jurul ei dar nici acest lucru n-o interesa pe ea, dansatoare pe vârful ascuţit al extremelor. Şi-a pierdut mama în condiţii tragice, şocant de timpuriu, iar în acest punct lumea se oprise, nu se mai prindeau roţile unele în altele.
Preotul aşezat pe patul alb, îi vorbea cu blândeţea adierii de vânt, dar ochii ei decoloraţi înainte de vreme, nu răspundeau nici măcar cu un zâmbet de complezenţă. Părintele murmura necontenit, înşirând cu degetele şiragul de mărgele din sticlă. De pe faţa ei expresivă dispăruseră culorile, nici soarele apărut instantaneu în geam, nici mâna albă şi caldă a părintelui, n-o puteau încălzi.
Ea auzea totul dar nu înţelegea nimic, nici din dansul muştelor, doar melodia vocii îi pătrundea în urechi. Vedea totul, dar n-o impresiona nimic, parcă tristeţea s-ar fi contopit cu marginile închipuirii. Părintele ştia că fata e departe, nu e atentă, sufletul ei s-a îmbolnăvit şi acum e în zbatere. Vorbea mai departe cu tenacitate s-o salveze din depresie, din drumul fără întoarcere şi murmura în continuare atingând mărgelele de rozariu, cu o voce blândă, stăruitoare.
Într-un târziu rămasă singură, privirea fiind acaparată de mişcarea de la geam, observa cât de neverosimil se băteau frunzele de castan, parcă s-ar fi jucat unele cu altele, mângâindu-se, alintându-se într-o nedespărţire. Imaginea aceea spontană a naturii prinsă într-un freamăt fără artificii - îi cădea bine. Percepea armonia, pacea, veselia. Apoi adormise pe neobservate, când durerile încetau să mai fie conştiente şi îl revedea pe preot în visele sale ciudate, cum o mângâie pe mână fără încetare. Muştele dansau liber în faţa ei, povestind doar în limbajul lor, dar frunzele ştiau că fata se va ridica din pat şi se va amesteca într-o zi în jocul lor.
Visul i-a adus o doză de linişte. De dimineaţă, o vizitase medicul de salon, un individ vesel şi vorbăreţ, înalt de vreo doi metri, brunet şi corpolent, spre patruzeci de ani. De câte ori intra în cameră, se aşeza pe patul ei şi-i bătea încurajator mâna sau faţa. Iradia de exuberanţă şi siguranţă de sine. Ana îşi ridica privirea ca la singurul om căruia trebuia să răspundă din obligaţie de pacientă. Chiar şi fără zâmbet.
- Cum te simţi, domnişoară dragă? Aşa că azi suntem mai veseli? – şi atât încerca să fie spiritual, până reuşea s-o facă pe fată să se strâmbe din gură.
-Aa ! – văd că deja zâmbim, e un lucru îndrăzneţ, pot fi mulţumit de tine, nu mai eşti bolnavă cu sufletul, numai pe plan fizic trebuie să te mai reparăm, ici-colo.
-Mâine, te operează doctorul Both, la călcâi, o nimica toată, nu trebuie să-ţi fie frică! Vom avea grijă de tine! – râzând din suflet şi din tot corpul supradimensionat, arătându-şi dinţii sclipitor de albi în contrast cu tenul măsliniu, ieşi din salonul aseptic.
Răsuna coridorul de vocea lui entuziasmată, adresându-se mai multor bolnavi, era un om important, se vedea pe el. Dorea să binedispună pe toţi ca un bun părinte.
Viaţa ei se încrucişa tot mereu cu viaţa bărbaţilor, fiind foarte atentă cu cei care jucau un rol de tată grijuliu, în diferite secvenţe ale vieţii ei. Iar doctorul Damian se potrivea în această imagine – bun, curios şi blând. Un om tonic care nu lăsa să se macine degeaba bolnavii. În prezenţa sa credeai că nu mai ai motive de-a te plânge. Era mult prea zgomotos doctorul ca să te cuprindă disperarea sau depresia care vin din izolare, frustrare şi din prea multă linişte închisă între limitele tale. Aceste stări subiectivizate nicicum nu se potriveau în tabloul doctorului, cu mult roşu şi verde zgomotos. Te întrebai, de unde atâta vervă? Poate, era donator universal de dispoziţii tonifiante.
-Domnişoară, mâine ne întâlnim în sala de operaţii! – striga doctorul Both de pe coridor, după care a năvălit coleric în salon, pipâind cu pricepere gleznele fetei, apoi punându-şi mâna pe piciorul drept, o îmbărbăta milităreşte :
-Mâine ne întâlnim în sala de operaţii.
Oricine s-ar fi speriat de asemenea veşti. Nu avea pe nimeni lângă ea. Dar de ce s-ar fi speriat tocmai ea, când nu avea pe nimeni care conta în existenţa sa? Viaţa s-a degradat în percepţia ei, nu mai era o entitate importantă, de ce s-ar fi speriat de vestea intervenţiei chirurgicale? Era doar o altă infuziune în lumea ei, de care nu mai era ea răspunzătoare. Destui se fâstâceau în jurul ei. Ea, nepricepută, dezbrăcată, cum se simţea de atâtea ori în condiţiile spitaliceşti, de ce s-ar fi alarmat pentru o simplă intervenţie? De i-ar fi făcut la suflet operaţie să nu simtă arderea copleşitoare, pustietatea izbucnită în interior.
Doctorul Damian era altfel, unde trecea, se auzea o melodie care semăna viaţă în urma lui, risipea frica, neîncrederea, spulbera tristeţea. Alifie curată pentru bolnavi. Cum vâslea cu mâinile şi picioarele mari pe coridoare, nu rămânea în urmele lui niciun sentiment apăsător. Te simţeai contrafăcut, dacă îndrăzneai să te plângi în urma celor suferite, consemnate în fişele de la capătul patului.
A trecut vara, o vară întreagă, timp în care Ana a încercat să întroducă o modă nouă în oraş, ghetele de patine de vară! Ai umblat iarna în slip? Nu? De necrezut! Ar fi acelaşi sentiment ridicol! Ea când se scula dimineaţa, în loc de sandale, încălţa ghete de patine, din acelea înalte, albe, frumoase de felul lor, dar absurde în plină căldură! Nu mai ştia cine i le-a cumpărat, poate o mătuşă, dar şi până azi îi este recunoscătoare, după operaţia la călcâi numai în asemenea ghete putea păşi omeneşte. Instinctul de viaţă se trezea încet la dorinţa de a lupta şi supravieţui.
Totul e foarte complicat. Nu se reface fizicul, până când nu e pregătit şi psihicul, dar ghetele de patine au ajutat-o să şchiopăteze pe ambele picioare la fel. Partea superioară a trupului era elegantă dar imaginea ce se reflecta din privirea oamenilor, devenea contrariată, văzând-o în plină vară, cu ghete de patine. A fost ca o sirenă, jumătate corp de femeie, jumătate... o infirmitate cruntă.
În plină vară, într-un oraş mare, pe piaţa centrală să defilezi cu o ţinută elegantă şi o pereche de ghete de patine, părea o absurditate, o anomalie, o modă avangardistă de neînţeles. De ce piaţa centrală? Acolo locuia.
A venit luna septembrie, aducând cu ea şi începutul şcolii. Purtând ghete speciale, era evident că nu putea face sport şi cât i-a plăcut sportul toată viaţa! A renunţat pentru mult timp la antrenamentele de atletism, tenis de câmp sau baschet. Nu dorea de loc să fugă şchiopătând.
I se părea trist să facă rost de motivare pentru un semestru întreg sau poate şi mai mult timp şi să stea pe marginea terenului, uitându-se la ceilalţi.
-De unde să aduc scutire ? – întreba Ana pe profesorul de sport.
-De la medicul care te-a tratat, îi răspunse profesorul, trebuie să te am în evidenţă ca să te pot încheia.
Era necesar să-şi facă un drum urgent până la fostul medic de salon.
-Vă rog frumos, domnule doctor, am nevoie de o scutire pentru orele de educaţie fizică!
-Hai mâine, după masă, la ora 5! Până atunci nu pot, sunt ocupat.
A doua zi din nou pe strada clinicilor. Doctorul, fiind foarte amabil, i-a întins un scaun şi a abordat-o cu un apetit crescut de conversaţie.
În mijlocul camerei trona un birou uriaş, croit pe dimensiunile doctorului. Fata stătea în partea cealaltă a biroului şi discutau, la început într-o atmosferă plăcută, că doar aşa îl ştia ea pe domnul doctor, vesel şi implicat, cu un umor şi tonus vital cuceritor.
Dintr-o dată, fără niciun avertisment, doctorul s-a ridicat, s-a dus la uşă şi a încuiat-o. Fata de şaptesprezece ani a evaluat situaţia numaidecât, a recepţionat semnalul de atac, de aruncare a unui buzdugan de zmeu, în defavoarea ei, şi a fugit în direcţia opusă, a autoapărării. Alergau amândoi în jurul biroului uriaş, doctorul, ca un vânător frenetic, fata, ca un pui de vrabie speriat. Cu toate că şchiopăta în timpul alergării şi semăna cu un pui mult prea expus, care sare întruna, numai să nu fie prins, i-a venit de hac doctorului care nicicum n-o putea prinde! Noroc cu biroul masiv şi supradimensionat! Dar cum era şi doctorul zdravăn, a încercat să împingă biroul, s-o înghesuie pe fată într-un colţ, dar nu i-a mers această manevră... biroul s-a dovedit a fi prea greu, chiar şi pentru puterile lui amplificate de impulsuri nestăvilite. Mobila i s-a împotrivit. Şi a apărat-o pe ea. De necrezut! Oare celelalte cliente i-au cedat? Altfel ar fi schimbat el mobila trădătoare.
Amândoi gâfâiau. El de dorinţa de-a o prinde. Ea de spaima de a fi prinsă. Între timp Ana vorbea în continuu, cuvintele constituiau de cele mai multe ori, cea mai bună armă pentru ea în viaţă.
- Domnule doctor, până acum eu am avut o părere bună despre dumneavoastră, m-aţi tratat ca pe fiica dumneavoastră, nu aţi depăşit niciodată graniţele bunului simţ...
v-am respectat, domnule doctor... nu vedeţi că în felul acesta stricaţi tot?!... ce vă gândiţi, dragostea forţată poate fi o dragoste adevărată?... sub nici o formă!...aşa vă voi urî şi evita toată viaţa mea... m-aţi înşelat, domnule doctor, de aceea m-aţi chemat după masă ca să nu vă deranjeze nimeni... aţi uitat prin ce tragedie am trecut eu nu de mult, nu aveţi suflet că mă maltrataţi în halul acesta... aşa mi se face doar scârbă de dumneavoastră...
Doctorul s-a oprit brusc, respira alert, avea un fizic răvăşit, dar încerca să-şi revină din condiţia de animal înfometat, aflat în hărţuirea femelei, într-o stare de dezechilibru... Fata nu-şi părăsea poziţia de autoapărare, nu-l slăbea din ochi, dar nici nu mai vorbea...
- Ascultă domnişoară, eu până la urmă nu vreau să-ţi fac nici un rău.
- Şi atunci ce înseamnă scena asta?- îi cerea socoteală fata, cu voce tremurând de spaima trăită.
- Te rog, hai, să discutăm... cu calm... te rog frumos, ne aşezăm pe scaun şi aş vrea să mă asculţi, să mă înţelegi... vrei să mă asculţi?
- Dar prima dată descuiaţi uşa şi o deschideţi larg, numai cu această condiţie vă ascult - cu toate că, fata nu mai avea niciun chef să-l asculte, dar se temea să nu devină iarăşi un animal sălbatic, de necontrolat, omul din faţa ei.
- Într-adevăr eu nu asta mi-am dorit-o.... nu aşa am vrut să se întâmple lucrurile... eu te-am iubit foarte mult la clinică şi m-am gândit că şi tu pe mine...
- Cum? Nu aţi observat, domnule doctor, opoziţia mea înverşunată?... dar noi oamenii avem cuvinte la dipoziţie!... nu vă pricepeţi decât la cuţite pentru operaţie? Prima dată vorbim că de aceea suntem oameni şi după aceea acţionăm dacă şi partea cealaltă este de acord. Asemenea reguli nu cunoaşteţi? Toate pacientele, de care v-a plăcut, s-au culcat cu dumneavoastră? Nimeni nu a îndrăznit să se opună? Toate au fost măgulite de atenţia şi dorinţa dumneavoastră? Pe mine, să ştiţi, nu se poate cuceri în felul acesta! Oricum, până acum, am văzut în dumneavoastră un tată şi nu un bărbat!
- Da, cred că acest lucru m-a făcut să-mi pierd controlul, am vrut să-ţi dovedesc că sunt bărbat şi nu un tată pentru tine!
-Domnule doctor, prietenii mei au o vârstă apropiată de a mea şi nu mă complic cu bărbaţi însuraţi ca să le stric căsniciile. Acesta este un principiu de al meu, nu mă amestec nici măcar între prietenii ca să le tulbur. Şi acum aş dori să plec!
-Încearcă să nu fii supărată pe mine - o implora doctorul pe fată.
-Spre norocul meu, v-aţi revenit la timp şi apreciez acest lucru... Bună ziua... şi vă mulţumesc pentru scutire.
Ana cu inima cât un puric, părăsea camera, cu frica în piept... dacă se ridică din nou animalul şi o prinde de braţ? Dar nu s-a mai întâmplat nimic.
A luat cu ea scutirea, dar şi dispreţul faţă de violenţa bărbaţilor, superioritatea lor fizică. Cuvintele ca şi acum, întotdeauna, i-au fost fidele, au scăpat-o din multe situaţii neplăcute. Dacă le alegi cum trebuie, poţi învinge forţa, violenţa, trufia puterii fizice!
-->
Răspunsuri
Va multumesc domnule Ioan Muntean pentru pictura foarte sugestiva.
Cu stima,
Multumesc, Mihaela, pentru comentariul la subiect.
Intr-adevar sunt multi oameni prefacuti, perfizi si periculosi.
https://www.youtube.com/watch?v=daqfr6DJsGc
Câţi bărbaţi sunt în lumea asta, care deţin funcţii importante şi par persoane de vază, în faţa cărora "te pleci" cu toată stima, salutându-i cu mult respect. Şi cât se zbate omul să le facă pe plac, în toate cele, în timp ce ei nu pierd ocazia de aşi arăta adevărata faţă, faţă de femeile care au încredere în ei. Mulţi sunt aşa, exact ca acest doctor.
Felicitări!, chiar m-a impresionat această proză.