Ridic privirea spre cer pentru ca stropii nervoși din epilogul furtunii să-mi pătrundă în cotloanele sufletului obosit de caniculă. Cu pieptul spre exterior avansez încet fără să-mi pese că apa de ploaie îmi invadează pantalonii, cămașa și părul puțin transpirat. Doar sandalele se luptă pentru supremația uscatului. Totuși, din când în când le atinge o băltoacă pe care refuz s-o ocolesc. Prea a fost cald în ultimele săptămâni! Cu priviri furișe privesc poșeta care zace pe umărul drept. E prea solidă pentru ca trupul ploii să pătrundă în interior, în rest... ce mai contează? Simt o plăcere nebună. E plăcerea omului sănătos, vitregit de concediu la mare. Din lipsă de fonduri, nu mă lupt cu valurile, ci accept îmbrățișarea ploii de vară. Natura ține cu mine, mângâindu-mi oboseala.
Ajung la pasaj și culoarea roșie a semaforului îmi oprește pentru câteva secunde aventura prin umezeală. Mașini nervoase calcă în dungă trecerea de pietoni, încercând să evite a-mi oferi un duș pigmentat cu noroi. Mulțumesc în gând și merg mai departe.
Spectacolul naturii își etalează colții în fața unei civilizații neputincioase. Pe stradă tot cresc valuri printre roți. Mă opresc sub un copac, pentru a fi ferită de stropii întârziați ai furtunii care aproape a adormit și scot telefonul din poșetă. Fac câteva fotografii autovehiculelor care se scaldă în valurile declanșate de viteză. Canalizarea? Există pe undeva și ea, dar poate că-i înfundată cu mucurile incompetenței. Simt în ceafă înjurăturile șoferilor, dar eu, un pieton îmbrăcat în adrenalină, privesc și merg mai departe. Mai am puțin până la supermarketul din cartier. Un gând pozitiv îmi impune să intru. Mă voi încălzi puțin și cine știe, poate până voi cumpăra ceva, să-mi stâmpăr nervozitatea stomacului, ploaia se va opri.
Cobor cu precauție scările din fața magazinului amplasat la demisolul unei foste cantine studențești. Intru și... virez repede la dreapta. În fața mea, în gălăgie și cu viteză, doi angajați parcă se antrenează pentru proba de canotaj. Obraznica apă refugiată în interior refuză evacuarea.
– Bărci nu aveți în dotare? mă trezesc eu vorbind.
– Ba da, doamnă. Avem și gondole, dar le-a închis șeful în depozitul din spate.
Îmi aleg câțiva struguri, îi cântăresc și arunc și două pungi cu lapte în coș. Fac curba printre rafturi, dar renunț. Sandalele mi s-au udat în scurta mea incursiune prin magazin și mă îndrept spre casa de marcat. Aștept însă la un colț de raft să treacă ambarcațiunea celor doi băieți. Nu mă pot interpune între ei, risc să ajung ciuciulete acasă.
Pe luciul pardoselii apa așteaptă aplauze.
– Băieți, vă antrenați pentru olimpiadă, la canotaj?
– Am fost deja la mondialele de juniori. Mergem și la olimpiadă dacă ne calificăm...
– Cu așa antrenamente nu puteți rata o medalie. Baftă!
Ajung la rând, plătesc marfa și mă grăbesc să ies fiindcă apa mi-a muiat picioarele spălându-mi și încălțările în același timp.
– Doamnă, ați uitat portofelul...
– Lasă bă, poate voia să plătească biletul la spectacol, spun cei doi plictisiți de vâslele improvizate.
Cu zâmbetul pe buze, gust gluma și mulțumesc. Arunc o ultimă privire spre marfa care dormitează expusă și concluzionez rapid în gând: „Au noroc cu înălțimea piciorușelor rafturilor, căci altfel... am fi mâncat pâinea direct muiată!”
– Succes la olimpiadă, băieți. La revedere!
– Mulțumim...
-->
Răspunsuri
... haz de necaz, se întâmplă şi la alţi...
Lecturat cu multă plăcere! Atât de reală că pentru o clipă am simțit apă la tălpi! Felicitări!
Eu după ce-am simțit cu adevărat „apa în tălpi” m-am decis s-o schițez în cuvinte. Vă mulțumesc pentru popas și comentarii, doamnă Boroianu.
Am bănuit! Dar ați făcut-o atât de bine că starea aceea a ajuns la cititor! Felicitări!