Fragmente din volumul ZBOR ( în pregătire )
Privesc cu uimire cum tot mai adesea se dansează tango-ul pe zidurile reci , pe zidurile înguste ca nişte fâşii tăiate din muntele de nefericire al lumii. Ştiu că ne este frică să dărâmăm zidurile , ele sunt ridicate de noi cu pietre aspre luate din experienţele trecute, din prejudecăţi, din teama de a nu fi răniţi, din orgoliul de a nu pierde, din obişnuinţă , din lipsa dorinţei de a mai visa la ceva. Ne rotim pur şi simplu în jurul ideii de fericire, ameţim de atâtea planuri şi îndoieli, de atâtea declaraţii şi scenarii, până ajungem să conştientizăm că nu a mai rămas decât zidul şi noi . Puţini au curajul în acele momente să inspire adânc şi să pornească atacul. Dragostea este un dans, are propriul ritm şi propria frumuseţe . Unii dintre noi nu au nevoie de muzică pentru a dansa acest dans, le este suficientă dorinţa de a-l simţi pe celălalt fericit . Dragostea nu are nevoie de ceas , nici măcar de cel biologic , pentru că ea are momentele ei de graţie care se extind dincolo de unităţile noastre de măsură. Dragostea nu poate locui undeva anume , ea îşi găseşte singură calea când porţile sunt deschise . Dragostea nu ştie să se ascundă , nu ştie să se rătăcească , nu ştie să moară în sine şi asta e ceea ce ne salvează de noi înşine , de înstrăinarea noastră . Dragostea este un tango perpetuu , pentru spectatori e greu de înţeles până unde este provocare şi de unde începe zborul spre desăvârşire. Dar pentru acest dans minunat este nevoie întotdeauna de doi , de două amfore pline de lumină care să nască curcubeul între ele … De ce se întorc mereu valurile la ţărm ? Este atâta libertate în larg şi atâtea alte valuri cu care să danseze, să se înalţe şi să devină atât de frumoase încât să rămână de neuitat , precum marile poveşti de dragoste ale lumii . Soarele e parcă mai aproape şi le atinge mai uşor umerii înspumaţi de bucurie, orizontul nu le mai înspăimântă atât de tare cu departarea lui , oamenii gălăgioşi şi neatenţi sunt undeva în spate şi nu le mai întristează cu poveştile lor greu de înteles uneori. Au, în sfârsit, nesfârşirea în faţa lor şi în ele , aşa cum au visat când clipoceau la un capăt al mării , anotimpuri de-a rândul… Aleargă , se bucură, se agită , trăiesc necunoscutul şi extazul, dar la un apus de soare ce curge duios amintirile le umplu sufletul cu gol . Atunci valurile se hotărăsc să se întoarcă acasă , vin grăbite şi de aceea noua ni se pare că ele sunt furioase , dar acea zbatere nu e decât o declaraţie de dragoste . Cântecul lor nu este înteles decât de cei ce iubesc libertatea ca formă de a fi împliniţi doar atunci când au un ţărm care să le primească mângâierea .Valurile sunt ca dorurile noastre omeneşti – uneori atât de nebune încât li se pare că numai plecarea în lume le va aduce fericirea .Dar într-o seara de vară , pe acordurile unui pian, ele se întorc acolo unde au fost zămislite şi unde sunt aşteptate cu atâta drag de cineva .
Popescu Carmen Georgeta
-->
Răspunsuri
Citit cu placere!
Mulţumesc Veronica!