Mă agăț de spirala timpului și din greșeală mă rostogolesc în trecut. În fața mea zâmbesc propriile amintiri. M-au urmărit fulgii de nea, care caută bradul pe care în anii copilăriei mele își făceau culcuș seara când oboseau de atâta zbenguială.
O muzică divină îmi acompaniază căutările. Parcă mă văd în urmă cu aproape jumătate de secol, în Ajunul Crăciunului. Părinții mei tineri și fericiți savurau colindele: ”O, ce veste minunată”, ”Aseară pe-nserate”. Fredonau cu aceeași poftă cu care în pauzele vocale degustau vin și mâncau sarmale sau cârnați. Magia Crăciunului mă făcea mai mică decât eram. Nu înțelegeam nimic. Nu știam de ce se întâmplă toate aceste ritualuri.
Plutea în jurul meu o liniște. Era ca și când Însuși Dumnezeu poposise în casa noastră, la masa noastră. Și pentru ca noi, pământenii, să nu ne șocăm de prezența Lui, cred că s-a ascuns în cetina bradului împodobit atunci cu: nuci, mere și saloane (mi-e rușine să spun, dar erau refolosibile). Cum adică refolosibile? Vai... Le păstram câțiva ani (erau din zahăr ars) fiindcă nu prea se găseau și nu acceptam să împodobim bradul fără ele. Doar colindele erau proaspete și credința părinților mei în Dumnezeu. Mirosul de cozonac îmi ștergea lacrimile izvorâte din ideea că nu mă pot apropia de bomboanele de pom.
Ritualul Crăciunului era magic și rupea repede tristețea provocată de elementul saloane. Îl așteptam pe Moș Crăciun la lumina lumânării, pentru a amplifica magia. Și venea. Sosea în fiecare an, dar deghizat de fiecare dată în alt vecin. Doar Dumnezeu îmi mângâia din cetina bradului casa și familia.
Peste ani, urcând o treaptă existențială, copilul de alaltăieri devenise ieri mamă. Seara de Crăciun era diferită. Nu aprindeam lumânări, pentru că se afumau pereții. Din economie foloseam an de an același brad de plastic. Bunicul, îmbrăcat în Moș Crăciun, încânta și chiar înfricoșa nepoții, dar Dumnezeu unde era? În crengile de plastic ale bradului? Nu! Cred că l-am mutat în sufletul meu. Nu se poate Crăciun fără Tatăl. Ar fi fost ca o reuniune de familie eșuată.
Nu mai cântam colinde non-stop, doar înainte de masă (ca o rugăciune). Din economie de voci, puneam colinde la casetofon și priveam clipocitul instalației electrice. Saloanele?! Of! Acum, erau proaspete, de ciocolată, aduse din import. Astăzi le legam pe pom și-ntr-o aventură taifunică în câteva zile mai zăreai pe ici, pe colo câte una. În rest, ambalaje... și zâmbete.
Visez un Crăciun cu nepoții mei, pe care încă nu mi-i doresc, dar nici nu se grăbesc să apară. Cum va fi? Cred că bradul virtual ne va zâmbi de pe o tabletă. Moș Crăciun ne va recita chiar el poezii de pe eReader, iar colindele vizualizate în 3D ne vor introduce într-o magie virtuală. Unde-L vom ascunde pe Dumnezeu? Se va împiedica în tehnologie și va lipsi de la propria aniversare? Ar fi păcat.
Amintiri... trepte... timp geometric...
De fiecare dată când urcăm o treaptă în viață, trebuie să păstrăm în suflet crezul: ”Cu noi este Dumnezeu!” Doar cu ajutorul Lui vom reuși să ne înălțăm.
Urcăm și coborâm pe axa propriului destin, priviți și mângâiați de Tatăl Ceresc. Credem că doar propriei inteligențe îi datorăm evoluția. Plini de noi vom lăsa sufletul în urma noastră și trupul secătuit se va pierde în neant. N-ar fi păcat?
Presupunem că propria noastră viață este o piramidă în mișcare. Uneori urcăm, alteori coborâm. Când cădem în gol ajungem la baza piramidei.
Lacrimi, eșuări... Unde vom găsi alinare? Echilibrul, liniștea, consolarea le vom descoperi doar în familie. Reunim toate aceste familii și obținem baza piramidei, adică familia creștină.
Urcăm în credință. Dorința noastră este să ajungem în vârful piramidei. De ce? Dumnezeu ne întinde o mână, zâmbindu-ne. Acesta este sensul vieții: lupta cu tine însuți și pașii pe care-i faci pe treptele existenței.
Când puterile te-au părăsit și nu mai poți urca trepte, Dumnezeu te ia în brațe, spunându-ți: ”Gata! Scara ta nu mai are material...”
-->
Răspunsuri
Adevărat ...Felicitări!