În căsuța bunicii, imediat după ce se ridică dumneaei din pat, liniștea ia de mână timiditatea și se ascund repede, repede pe unde apucă, căci un cor de blesteme orchestrează lemnele care se grăbesc năuce să-și descopere veșnicia în sobă.
– Hai, mogâldeață ridică-te, că-ți bate soarele în geam.
– Și ce dacă? Azi e duminică și n-am ore online, spun eu ascunzându-mi trupul mai bine sub plapuma ospitalieră și călduță.
– E luni toată ziulica, dragă Valy.
De ce s-o cred? Așa-mi face periodic. Ba că ninge, ba că plouă și când privesc pe fereastră un cer albastru îmi îmbrățișează privirea derutată de multiplele dezinformări meteorologice ale glumeței mele tovarășe.
Mă răsucesc spre perete căutând printre perne un somn dulceag, însă sunetul insistent al alarmei telefonului îmi confirmă că weekendul a luat sfârșit. Of, iar lecțiile online, iar giumbușlucurile colegilor și apostrofările doamnei învățătoare. De asta îmi arde mie? Tata se zbate între viață și moarte într-un salon ATI dintr-un spital din Milano și eu să mimez că fac școală, inventând bufonerii pe internet? O lacrimă se furișează pe obrăjorul drept căutând răspunsuri la repetatele mele întrebări: Cum a reușit „performanța” să se infecteze și el cu Covid-19? De ce-au plecat în Italia? Când vor reveni la mine?
–Valy? Sus-sus, pui de urs...
Nu stau mult pe gânduri și arunc spre ea cu ursulețul meu de pluș cu care-mi împart visele nocturne. Cana mea a aterizat pe covor, unde lăpticul probabil călduț caută ziua de ieri, iar farfuria plină cu bunătăți s-a grăbit s-o ajute. Bunica, situată într-o zonă tampon între râs și plâns, cu tava în mâna dreaptă, cred că a înmagazinat în gâtlej epitete și pentru urs, și pentru cană, și pentru farfurie. Nu le materializează în cuvinte, căci laptele împrăștiat pe jos îi șoptește insistent: „Ia-mă de aici! Ia-mă de aici!”
– Te-am supărat? Iartă-mă.
Îmi caut tableta și mă așez pe fotoliul de lângă sobă. O umbră palidă din proaspăta dimineață s-a pitulat în spatele meu și curioasă așteaptă să mă loghez. Bunica a dispărut în spatele ușii. Covorul puțin umed, dar eliberat de dezordinea generată indirect de mine, îmi șoptește c-am scăpat de dojană. Bune și orele acestea online la ceva, căci de școală nu poate fi vorba.
De cât timp zorii altei zile plictisitoare au invadat micuța mea odaie? De ce e frig? Îmi caut telefonul, însă constat cu uimire că-i închis. Îl pun la încărcat și ies zgribulită din cameră.
În bucătărie, la lumina unei lumânări, bunica, prăvălită pe un scaun, plânge cu capul pe masă. Lacrimile ei prevestesc o nenorocire. Mă apropii și vreau să mă cuibăresc lângă ea. O coală de hârtie, puțin mototolită și umezită, îmi sugerează că de acolo provine izvorul lor. Nu poate fi o scrisoare de la mama căci e tehnoredactată. Mămica ne scrie de mână, cu un pix de culoare albastră. Acum mi-ar fi plăcut să fiu cu un an sau doi mai mare, însă la stadiul meu de liniuțe și bastonașe nu pot desluși singură ce veste tulburătoare conține acea epistolă.
– Este vorba despre tata?
– Hmm, hai la lecții cu tine! Am să-ți spun după-masă când va veni și unchiul tău la noi.
– Am pierdut deja prima oră și uite, nu-i curent. Nu plec niciunde! Stau cu tine și confecționăm bobițe călduțe de rouă.
– Nu avem timp de bocete, Valy. Situația e mai dificilă decât pare.
– Așa scrie în hârtia asta păcătoasă?
– N-ai înțelege mare lucru dacă ți-aș citi-o, însă... ai tăi s-au dus.
– Unde?
Și privirea dumneaei indică cerul. Suspină. Adică vrea să spună că mami și tati sunt acum la Doamne-Doamne?
Bătaia din ușă îmi îneacă durerea în esofag. E unchiul Alin, fratele mamei. O îmbrățișează pe buni, mângâindu-i fruntea albită de ani.
– Am venit cât am putut de repede, tanti Mărioară, care-i baiul?
– Îmi vine să intru în pământ de durere.
Îi întinde foaia otrăvită cu vești rele, apoi mă cuprinde în brațe.
– Adică dumneata vrei să-mi spui că Ioana s-a prăpădit într-un accident cu mașina? Ce soartă! Ce viață de rahat.
– Uită-te mai jos.
– Nu mai pot. Spune-mi matale, ce mai mint cei de la ambasadă?
– Eu nu cred că ne dezinformează. Ce-ar câștiga din necazul omului? Ioana ne-a anunțat de-o săptămână că Tavi e în spital cu Covid.
– Adică vrei să spui că și el?
– Da. De fapt pentru el nu se mai poate face nimic, din cauza virusului. Pe ea am putea-o repatria, dar cu o cheltuială imensă. Trebuie să-i contactăm, să le spunem ce-am decis.
– Nu iei legătura cu nimeni! Plec eu la Milano, mâine.
N-am primit nici o veste de la unchiul Alin. Cu fiecare zi ce trece, bunica își raționalizează zâmbetele. În schimb, vorbește singură în fața unei lumânări aprinse. Șoptește și se roagă pentru sufletele părinților mei.
Eu însă tot sper că acea înștiințare tragică e un fals. Aștept și visez că într-o zi mama mă va lua în brațe, iar tata îmi va spune: „Ghemotoc, ce mai faci?” Speranța aceasta mă ține pe linia de plutire și încerc s-o trag și pe consoarta mea după mine, dar constat, cu durere, că-mi este din ce în ce mai greu să fac acest lucru.
Astăzi sunt mai bine dispusă ca oricând, dacă se poate spune așa. Am un nou prieten, cu care să împart bucuriile și suferințele, ideile și faptele mele de mic temerar într-o lume ciudată și plină de neprevăzut. Am găsit o pisicuță! De fapt cred că ea m-a descoperit pe mine, sărăcuța. E așa de mititică. Când se gudură la picioarele mele, parcă-i un ghem de ață cu suflet și ochișori. Și... Ochișor i-am pus numele.
– Crezi că poți să-mi dai puțin lăptic pentru Ochișor? solicit eu, mângâindu-l pe blăniță.
– Cum să nu. Și o felie de cozonac?
– Nu fi șmecheră, pisicile nu mănâncă cozonac! Nu știi?
– Carne aș vrea și eu, dar mă strânge portofelul.
– Ei, cred că lapte și-un pic de parizer îi putem oferi pisicuței. Tu ce zici?
Un zâmbet de confirmare, după luni pline de amărăciune, îmi sugerează faptul că dumneaei n-o va alunga pe prietena mea cu blăniță.
După o săptămână, pisica a devenit centrul atenției noastre. Bunica nu mai vorbește singură în fața lumânării aprinse, căci își împărtășește gândurile micuței feline cât timp eu sunt ocupată cu lecțiile online. Și încet, încet liniștea a pătruns în casa noastră ca o felie de speranță umezită cu iubire. Parcă nici orele nu mai sunt un chin. Încerc să asimilez cât mai multe cunoștințe, îmi doresc să știu cât mai repede să scriu și să citesc.
Timpul a cernut peste noi vreo trei ani de la șocul trecerii în altă dimensiune a părinților mei. De unchiul Alin nu mai știm nimic. Probabil nu s-a dus în Italia, cum ne-a promis sau poate s-o fi risipit printre italience. Noi, adică eu, buni și Ochișor, suntem bine. Restul, fiecare cu pățania lui.
Povestea mea, la un moment dat, s-a decis să ia o întorsătură de o sută optzeci de grade de la traiectoria normală. Amfitrioana casei, o femeie curajoasă și luptătoare, lâncezește în pat. N-o mai interesează nici soarta mea, nici a pisicuței. Mâncarea a devenit pentru dumneaei un moft. Pe furiș, când vine de la toaletă, ia o coajă de pâine sau bea un pahar cu apă. Ușor, ușor treburile gospodărești intră forțat în sarcina mea. Cumpăr mâncare, spăl rufe, merg la școală, căci pandemia a rămas undeva în urma noastră cu victimele și misterele ei.
Peste câteva zile împlinesc nouă ani și în loc să-mi pregătesc petrecerea de aniversare, ca alți copii de vârsta mea, plâng. De ce viața asta e așa de dură cu mine? Aș putea să-i spun bunicii, care refuză să comunice, nu vrea să mănânce sau să se deplaseze, că luna viitoare vor veni la noi reprezentanții Autorității Tutelare să verifice condițiile mele de trai? De-aș avea posibilitatea să mă teleportez, dar... unde, când, cum?
M-am născut într-un film prost și voi continua să joc rolul unui actor de mâna a doua sau... evadez? Nu sunt capabilă să fug din propria viață, însă îi voi împiedica pe cei care vor să mi-o dirijeze după bunul lor plac s-o facă. Îmi iau tableta, șterpelesc cardul bancar și ies în curte.
Apelez la toată istețimea mea pentru a-mi procura, în mărime naturală, un glob de cristal cu închidere pe interior. Am văzut unul asemănător cu cel pe care urmează să-l cumpăr, într-un serial. De acolo mi-a venit și ideea. Bună sau rea, nu mai contează. Trebuie să mă apăr și să fiu în preajma puținelor persoane dragi pe care le mai am. Întrebările curg în căpșorul meu, încurcându-se una în alta: Am suficient capital pentru achiziție? Pachetul va sosi la timp? Voi putea respira în interior? Totul îmi dă fără virgulă și finalizez rapid comanda. Mai un hop - livrarea și apoi aventură îmi va scrie pe frunte.
Mulțumită de isprava mea defensivă, intru în casă și pun cardul la locul lui. Bunica doarme și Ochișor probabil a rămas în curte.
Îmi fac temele, ca și când nu s-a întâmplat nimic, până când, dominatoare, seara ne bate la fereastră. Caut telecomanda să pornesc televizorul, dar se pare că i s-au descărcat bateriile. Ajung repede la întrerupător, însă și becul protestează. Merg în bucătărie să caut o lumânare. Umezeala de lângă frigider îmi sugerează că nu avem curent de ore bune. Ies în curte s-o caut pe pisicuță, dar mă izbește liniștea încurcată în bezna din jur. Frica și frigul au pus stăpânire pe mine și rapid intru în casă. Mă furișez în pat cu încrederea că mâine totul va reveni la normal.
Dar ce e speranța pentru mine? Nimic. Un simplu cuvânt din dicționar, plecat în vacanță.
O bătaie în geam o determină pe tovarășa mea de cameră să sară ca arsă din pat. Mă fac că dorm.
– Mărioară, s-a întors lumea asta cu susul în jos.
– Despre ce vorbești, Anuță? afirmă stăpâna casei deschizând fereastra pentru a auzi mai bine noile vești.
– Cum, nu știi?
– Ce?
– Of, of tu dormi și lumea asta se prăpădește...
– Fiecare cu necazul său, spune buni și încearcă să se baricadeze, deranjată de prezența vecinei sale.
– Stai tu, Mărioară, că-i grav. A picat curentul de ieri dimineață în toată lumea și oamenii au luat-o razna – sparg magazine, bănci, se omoară între ei...
De abia acum înțelege despre ce-i vorba. Lasă fereastra deschisă și pe tanti Anuța vorbind singură. Sprijinindu-se de mobilier, căci la cât a zăcut în pat mă mir că mai poate umbla, se îndreaptă spre ușă. Nu are putere să rotească cheia. Un zgomot ciudat mă determină să sar din pat. S-a prăvălit lângă perete. Îi întind mâna. Îmi face semn s-o las. Zâmbește? Deschid ușa pentru a solicita ajutorul vecinei sale și reușim s-o ducem în pat.
– De când n-ai băgat ceva în gură, Mărioară?
– Eu mai știu...
– N-ai vrea să veniți la noi? Ne mutăm în pivniță și avem cele trebuincioase traiului acolo. E loc și pentru voi.
– Dacă vor sosi copiii ăia din Italia și nu ne-or găsi acasă, ce-or spune, că ne-am prăpădit?
– Mărioară, Mărioară, ai luat-o razna. Nu mai vine nimeni, doar potopul poate cădea peste noi. Gândește-te la fătuca asta, dacă de tine nu-ți mai pasă!
– Hai, dragă buni, să mergem...
Și șontâc-șontâc, sprijinită de noi, face câțiva pași, dar se oprește.
– Ochișor?
– Da, unde-o fi?
– De mâțe vă arde vouă? Ori vă mișcați, ori nu! Eu nu mai pot zăbovi, căci...
Și zgomotul uman produs undeva în depărtare îi blochează cuvintele în gură.
În pivnița lui tanti Anuța am putea sta mult și bine. Companie. Mâncare. Siguranță. Meditând la globul meu, uneori îmi vine să râd. N-o fac, căci mă înfioară ideea că într-o zi vom ieși de aici și se va sesiza lipsa banilor de pe card. Ce justificări voi aduce atunci nu știu încă. Am totuși posibilitatea să-l fac pierdut, simulând că probabil ni l-au șterpelit hoții, dar să nu multiplic tâmpeniile. Auzi la mine – cum să mă ascund de oamenii legii într-un glob de cristal? De ce nu m-am gândit la pivnița asta de la bun început? A trebuit să vină o altă nenorocire ca să judec rațional?
Un singur of mai am. Unde este Ochișor? Bunicuța mea e mai bine și nu știu cui să-i mulțumesc pentru acest lucru. Lui Dumnezeu, pe care l-am rugat zi de zi de când locuiesc la un metru sub pământ să nu mi-o ia sau lui tanti Anuța, care s-a străduit cum a știut mai bine să nu ne lipsească nimic.
Pivnița aceasta e globul meu de cristal, unde căldura umană a făcut minuni. Nu, nu pot îmbătrâni în acest loc, căci e mult prea static pentru gusturile mele, dar pot spune că aici am descoperit o iubire umană fără granițe, necondiționată. Pentru acest lucru trebuie să-i mulțumesc destinului că mi-a scos-o în cale pe tanti Anuța.
-->
Răspunsuri