Motto:
Drumurile vieţii sunt un Labirint spre moarte...
„În acest oraş am ajuns noaptea, cerul se întunecase, nori ameninţători în partea de răsărit anunţau prin fulgere largi care luminau tot orizontul că va veni ploaia. şoferul cu care sosisem mă lăsase pe undeva pe centură, cu maşina lui n-avea voie s-o ia prin oraş; nu-mi dădeam bine seama pe unde mă aflu deşi venisem de atâtea ori cu marfă. Erau nişte coclauri neumblate, pe o parte a şoselei se deschidea o perdea de lăstar, pe cealaltă nişte pământ ridicat, probabil rambliul căii ferate. Din faţa mea apăru un beţiv cântând, venea probabil de la vreun chef, cânta şi vorbea singur:Toată lumea s-a culcat/ Numai eu prin cârciumi beat... Când m-a zărit a strigat la mine: „Băi, somnambulule, bă!” Vorba asta m-a supărat. Somnambulul... Adică un om care merge dormind, un bolnav care merge visând...
La ora aceea tânjam după un pat, aş fi dormit şi nimic mai mult, aş fi dormit o noapte lungăăăă, lungăăă, cât viaţa mea; dacă nu erau norii aceştia, m-aş fi culcat sub cerul liber, pe o bancă undeva prin grădina publică, mi-era însă frică şi de hoţi, auzisem că oraşul e plin de puşlamale care mişună noaptea prin locurile dosnice, îmi croia una şi mă descotorosea de ultimele parale din buzunar.
La gară!- mi-am zis- acolo se doarme bine, pe la unsprezece se stinge forfota şi poţi dormi, mă culcasem de atâtea ori în fel de fel de gări, şi mai mici, şi mai mari, şi mai calde , şi mai reci, şi iarna, şi vara şi mă obişnuisem, băgam capul în gulerul hainei şi adormeam.
Acum altceva mă preocupa pe mine, mă întrebam mereu unde greşisem, unde era eroarea, dacă era vreo eroare, de ce mă exclusese acel oraş din viaţa lui, acea lume în care trăisem până la această vârstă. Nu mă mai gândeam nici la Pişto, nici la fată, cu atât mai mult la nevastă-mea; mă obseda eroarea, un fel de eroare de calcul pentru care luasem câmpii. Mă gândeam că dacă ar mai fi trăit domnul inginer Ionescu, poate rămâneam acolo, treceam peste orice şi rămâneam împreună cu el. Aşadar eram exclus din acel oraş şi din acea lume, de fapt greşesc când zic exclus, eu mă autoexilasem, eu singur îmi purtam crucea; ruperea cu trecutul, mă gândeam eu, nu se poate face decât autoexilându-te undeva în neant, să nu mai vezi şi să nu mai auzi nimic din acea lume...
După acea noapte dormită pe băncile de lemn din gară, biciuit de tunete şi fulgere şi de-o ploaie furtunoasă, m-am sculat dimineaţa şi-am luat-o încet spre Forţele de muncă. Buletin? Nix! Ce fac cu miliţia? La Forţele de muncă m-au lămurit repede: “Nu încadrăm pe nimeni fără buletin de oraş decât salahor în construcţii, muncă necalificată, salahoreală pe şantiere... De acord! şi mă trimite într-un cartier nou care se finisa, jos era o întreagă forfotă, viitorii locatari făceau muncă voluntară, tasau pământul, săpau, greblau, plantau pomi, un fel de arbuşti ornamentali, măsurau cu sforile, împărţeau terenurile din faţa blocurilor; erau mulţi tineri şi mai mult bărbaţi, unii fumau şi glumeau, alţii dădeau zor şi plecau la servici.
M-am prezentat la birourile şantierului trei cu o adresă de la Forţele de muncă. „Da, zice un tânăr care păruse că mă ascultă, dar cred că nu înţelesese nimic din ce-i spusesem eu, da, da, luaţi loc! - şi stătui pe nişte canapele lipite de perete, tânărul era în conversaţie cu o duduie, o tot peria şi-o mângâia cu mâna pe gât şi pe obraji, pe amândoi obrajii; bănuii că-i era foarte dragă după felul cum o privea, ea se gudura pe lângă el ca o mâţă, mai c-ar fi plecat, mai c-ar fi rămas „Zici că vii după masă Tinuţo?” - îi zisese Tinuţa sau Tincuţa, că nu auzisem bine. Ea tăcea, punea capul în jos, el la fel, rămăsese doar cu o mână pe obrazul ei şi i-l cipea, ea se roşise, probabil că eu îi stingheream. „Da!”, zisese ea cu o jumătate de gură şi dispăruse pe o uşă interioară. Doamneee, îmi ziceam eu, frumoasă mai e dragostea asta, de-ar ţine-o Dumnezeu numai aşa, dar Eros e parşiv şi înşelător, ce-i place astăzi, mâine devorează...
„Da, da, mă introduse tânărul după ce rămase singur cu mine, văd adresa, la noi numai de ăştia vin!” Atunci nu mi-a sărit fisa cine sunt ăştia, numai după, în contact cu băieţii, aveam să aflu cine sunt ăştia. şi mă trimite să-mi fac formele pentru cămin, undeva cam la vreo cinci-şase sute de metri de centrul şantierului, era un cămin de nefamilişti şi de mâine, la lucru!
La cămin mă luară doi băieţi în primire: „Nou, Bătrâne?” „Nou, băieţi!” „Te luăm cu noi la mortar!” „Merg, băieţi!” Veseli băieţii, nici armata cred că n-o aveau făcută; erau un fel de Stan şi Bran, unul slab şi scund, altul gras, o matahală de om care nu făcea nimic până nu-l întreba pe celălalt. Umblau teleleu cam toată ziua, după fufe, ziceau ei, şi seara îmi împuiau capul cu balivernele lor despre femei. „Salve, Bătrâne!” „Salutus, Bătrâne!” „Măă, îi ironizam eu, voi să nu-mi spuneţi c-aţi fost iar la curve că minţiţi, ce-i cu atâta latină-n voi?” „Din popor, Bătrâne, că la fără frecvenţă, latina, nix!” „Nuş’ce dracu - zisese ăla grasu - l-a găsit pe bazbuzucu-ăsta - şi arătă către cel slab care rămăsese aşa, într-o poziţie de nevinovat, scărpinându-se-n cap, de fapt pe chelie, că n-avea păr, de, tânăr şi fără păr, nu mai văzusem aşa ceva, nu- ş’ ce dracu dracu a văzut ăsta la una de la cantină - şi începu să râdă ca un nebun, hî-hî-hî-hî, că merge aşa, şi-şi făcu picioarele lui înalte două paranteze în formă de o şi începu s-o imite p-aia, uite-aşa, şi se fâţâia şi-şi scutura fundul, imitând-o pe cantinieră prin cameră, era artist, nu altceva, dat dracului, şi apoi începea: „Femei, femei, e plină lumea de nebune/ De ce v-aţi mai născut pe lume...” Întâi lua poză ca Herlea, zicea el, apoi rar: „Fe-mei, fe-meiii...”, întindea o mână înainte, cu corpul drept, ţeapăn, capul sus, privea undeva pe pereţi, cealaltă mână uşor îndoită la spate şi mergea aşa prin cameră: „E plină lumeaaa de nebuneee/ De ce v-aţi mai născut pe lumeeee?” Când zicea lumeee celălalt îşi schimba poziţia, se îndrepta spre el şi asculta ce asculta şi apoi se întorcea spre mine: „Ăsta nu se mai face bine, Bătrâne!”, apoi către ăla: „bă, Isoscel, bă - da, da, chiar aşa-i zicea cel slab celui gras, vocabular din geometria plană, scoate sticla aia şi parizerul şi hai, să-i tragem o masă colea la Bătrânu în pat, să ne ierţi, Bătrâne, că venim aici că e mai la centru!” „Gata, bă, Trapez!” - zisese cel’alt - şi iar juca scena cu cantiniera, venea legănându-se cu sticla într-o mână şi cu pachetul cu parizer în cealaltă mână, asta era mâncarea lor: parizer cu păine şi, după gust, muştar. „S-o sărute întâi Isoscel pe frumoasă, - duse el sticla la gură - auzi, Bătrâne, acolo la noi în sat, - şi iar gâl-gâl-gâl - acolo în sat la noi, - reluă el pe alt ton - că eu îs şoldovean - începu el să vorbească în limba lui Ştefan cel Mare - o fo’ unu, bădia Mihai, care dughea chei şi se ucea cu dânsele-n iarmaroc la Suşava să le vândă. Cât şei, bre, pe chele? - întreba unul, o mie şi juma! - îi răspundea ăla, da’ ce bă-i chelea nevete-ti de-ai scumchit-o aşe? păi, ghine, măi, omule, de unde ştii tu cât faşe chelea neveste-mi? cum să nu ştiu, zice ăla, c-am dughit-o eu! şi ăla cu cheilii, nici una, nici două, pleacă acasă, ia un retevei şi se pune cu el pe nevastă-sa şi jap! jap! jap! Da’ nevasta, după şe ia bătaie-i zâce; tu nu vezi, tontule, că ăla-şi bate joc di voi? – acu’ pup-o şi tu Bătrâne!”, îmi întinse el sticla şi mie, tăcând, se oprise parcă toată Moldova din mers, dispăruse undeva, şi fălcile lui începură automat să toace parizerul, măcina pur şi simplu, se-auzeau dinţii cum calcă ca pitrele de moară unii pe alţii... Printre dumicăţi, uitându-se la tovarăşul lui, începea: “... a găsit-o p-aia, mâncărică- mâncărică, păsărică-păsărică, ce bă, zice, ce dacă are picerilii aşa, ce scula ştie carte sau are simţ estetic?...”
„Bătrâne, începu Trapez care tăcuse până acum, descleştindu-şi gura după ce sărută sticla, ăsta a înfundat pe dracu, să vezi eri-seară, îl iau şi pe el s-o conducem pe tipesă că face naveta tocmai în nord, în cartierul cel nou, are acolo o garsonieră, o cameră cu instalaţiile sanitare aferente, se strâmbă el, cum probabil făcea cantiniera când le-aducea aminte că ea e cineva, are garsoniera aia, ei n-au nimic, sunt nişte păduchi de moldoveni pripăşiţi prin aceste locuri, doar stâlpul casei, gagiule, dacă ai stâlpul casei bun, stă muierea la casa ei potolită, hî-hî-hî, şi merge şi prostu cu mine, ea-l cunoscuse mai demultişor, îi făcusem eu cunoştinţă cu ea la un bal al nostru, al constructorilor, îi zicea, a dracului, domnu Trapez, domnu’ Tapez în sus, domnu’ Trapez în jos, eu îi şoptesc: lasă-mă, mă, şi pe mine în seara asta cu ea...” „Cine zisese să te lase cu ea? - întervenii eu, pierzându-mă-n lungile lui paranteze. „Cum cine, Bătrâne, Trapez-ăsta! - se strâmbă el şi făcu o figură către gras, el nimic, se ţinea scai de noi, că ce lună, că ce stele, că ce vânticel, o luase la poezie să se dea cult, auzi, mata, până-i zise: auzi, Tanţo, fă-mi şi mie rost de-o gagică pe-aici, şi Tanţa asta ne duce direct la o colegă a ei de la seral, strigă, făăă, Mimi, ăăă - răspunse un glas de babă, Mimi e-acasă? Este! Este! Da’ cine-o cheamă? Cum cine, eu Tanţa! Tu eşti, Tanţo, fir-ai a Dumnezeului, că nu te mai cunoşteam! Şi, Bătrâne, pac! - intrăm şi Mimi-n casă... şi eu cu Tanţa rămânem în cameră şi el îmi şopteşte: ştii că-mi place tipa! Are picior, are cur, are mijloc, are faţă gen Aura Urziceanu, zăpăcita aia care cântă muzică uşoară şi-o apucă ăăitul câte-o oră, are de toate, ce mai! Şi iese cu ea pe alee, avea o alee lungă cu o boltă de viţă nobilă şi ce dracu face el nu ştiu că supără fata sau pe babă, că le confundase, mă-nţelegi? În casă întuneric şi el, nerăbdător, a confundat fata cu baba, hî-hî-hî! De-atunci Mimi, agâm, domnule, nix, domnule Trapez, era fată cu onoare, pardon, mă-nţelegi, Bătrâne, şi l-a dat dracului pe bazbuzucu-ăsta!”
„Hai, mă, plimbă sticla aia!”, fu rândul lui Trapez să-l ia la rost pe Isoscel; nu-i plăcu povestea, rodea întruna la parizer, dintrodată se făcu linişte, afară se-auzea bătând vântul, începuse un spic de ploaie, sus pe acoperiş, o tablă făcea zgomot, bonc, bonc, bonc.
„Vine iarna, Bătrâne, iarna cea mârşavă, cea hoaţă, cea curvă, care pentru noi, constructorii, înseamnă sinucidere: să lucrezi pe schele, să acoperi geamurile cu polietilenă şi să tremuri prin camerele pustii, tencuindu-le, făcând mortar şi cărându-l şi aruncându-l la douăzeci de grade minus, de-aia fug, domnule, toţi din construcţii...” - zise sceptic Trapez.
„Bătrâne, mi se adresă şi Isoscel, trist , foarte trist, probabil că acele câteva clipe de tăcere care ne-aduseseră aminte de ce avea să vie, îl melancoliză, eu sunt pe fir să aflu ceva din viaţa ta, mi-ai spus că eşti tot de ăştia, scăpaţi de 23 august cu amnistia, mi-ai povestit şi cum a fost acolo; eu, să fiu sincer, te-am crezut, te-am crezut după păr, erai tuns ca peria, şi te-am mai crezut că erai în curent cu ce era acolo, cu organizarea, adică, ştiai precis că nu mai e buda aşezată în centru ca pe vremuri, că acolo e boierie curată, cearceafuri pe paturi, curăţenie, organizare... Eu îţi spun că m-ai minţit! Cine te credea cu violul, ai stofă, dumneata eşti om de viol, apoi ai zis complice la o crimă, că ai stat doi ani, că n-ai familie, că n-ai copii, că n-ai pe nimeni pe pământ... Am stat nopţi întregi şi mă gândeam la tine, nu puteam să dorm, îmi apăreai trist sub pleoape, domnule, omul ăsta ascunde ceva, are cultură, are maniere, are bun simţ, dar... tace, tace şi oftează, te-am auzit strigând într-o noapte-n vis o femeie care începe cu I, Iulia sau Iuşca, nu-mi mai aduc bine aminte... I-am zis ăstuia, bă, cu Bătrânul e un mister, un mare mister, ce dracu ascunde nu ştiu, noi de fapt nu ştim nimic despre tine, nici cum te cheamă, nici de unde eşti, nici ce e cu tine pe acest şantier, aşa picat din lună... Nu te cheamă, domnule, Kiraly Mihaly? - o fi ungur, zice ăla de la biroul şantierului, o fi, am zis eu, după accent, o fi că vorbeşte cam stricat... Când ce să vezi?, ieri mă întâlnesc cu un şofer din coloana a patra care adusese ciment şi var, tu cu Trapez treceaţi la lucru, bă, zice ăla, şoferul ăla, ştii că pe ăsta îl cunosc? ei, zău? – să fiu al dracu’ dacă nu-l cunosc – zice - ăsta e macaragiul de la noi, ăsta e Mihaly, e o întreagă poveste cu el, săracul... şi-mi povesteşte, Bătrâne, toată viaţa ta... şi tu, Bătrâne, tăceai şi noi te-am crezut ca proştii... Tu voiai să-ţi îngropi trecutul şi noi, eu cu Trapez-ăsta, să îngropăm dacă se poate zice aşa, viitorul...”
-->
Răspunsuri