Literatura popoarelor: LA VORBĂ, ÎNTR-O SEARĂ DE IARNĂ - de Emil Gârleanu
LA VORBĂ, ÎNTR-O SEARĂ DE IARNĂ - de Emil Gârleanu
Ioana Catinca tocmai se pregătea să verse ceaiul în pahare, când geamul înghețat sbârnâi, ca o darabană, supt loviturile cuiva dinafară. În aceeași vreme glasul unui bărbat străbătu în odaie:
— V-ați fi culcat odată cu găinile! Deschideți ușa mai de grabă că ne prefacem în sloiuri.
Cei din casă întoarseră capul spre fereastră; coana Catinca rămase cu samovarul în mână; numai conul Dumitrache striga vesel:
— Ce-ați încremenit așa? E glasul lui Costache, oamenilor!
Coana Catinca puse samovarul jos, și cu toții alergară în sala. Dădură la o parte, de lângă pragul ușei, sulurile îmbucate cu lână, și întoarseră cheia.
— Da pe semne a-ți vroit să tăieți gheața cu topoarele de pe noi, se auzi glasul conului Costache. Venim noi pe gerul ista, și voi habar de grijă n-aveți.
Coana Măndița, soția conului Costache, intră bătând din picioare, de frig.
— La o parte calicime, strigă conul Costache și, repezindu-se în mijlocul sălii, deschise brațele, apoi le făcu vânt, încrucișându-le pe piept, ca să se încălzească.
— Da glagorie aveți voi să veniți pe jos, pe frigul ista? se miră conul Dumitrache, în vreme ce toți ajutau coanei Măndiței să se descotoșmănească de șal și de cațaveică.
Conul Costache își asvârlea într-una brațele, pocnindu-și palmele de spate, în tact, ca un ceasornic.
— Crapă ouăle corbului bre, mă-nțelegi? crapă ouăle corbului de ger, și Măndița mea: „nu, că să se plimbe”. Să se plimbe pe jos! Eu mi-am pus blana, după cum vedeți, am și un cojocel pe de desupt, din căciulă nu-mi iese decât nasul, și mor de frig. Și pe dânsa dă, a-ți văzut doar, o leancă, la gât cu o blană cât o coadă de șoarec, și-mi spunea că a asudat!
Apoi se întoarse către coana Catinca:
— Să mă ierți, coană Catincă, de-un cuvânt: zău așa că femeile au piele de drac. Zău, să mă ierți.
Toți începură să râdă. Dar coana Măndița, dolofană, și roșă la obraz ca o căpșună, se repezi la bărbatul dumisale, îi opri brațele din vântul ce-l luase, îi smulse căciula din cap, și începu să-i descheie paltonul.
— Ia desbracă-te frigurosule! Iacă! stai în casă cu căciula!
Într-o clipeală de ochi, conul Costache rămase cum spusese dumnealui, într-un cojocel fără mâneci, îmbrăcat pe deasupra redingotei. Un râs puternic sgudui sala.
Intrară cu toții în odaia unde rămăsese samovarul fierbând. Conul Costache nu putea tăcea nici cum.
— Îți spun eu dumitale, și să mă crezi, că, dă, îs cu șase luni mai mare decât tine, femeile au piele de drac. Ce-i vorbă Crapă ouăle corbului și...
Coana Catinca îi tăie vorba;
— Ia stai ici omule, și lasă ouăle corbului. Bea mai bine un ceai. Ia ajută-mi Gheorghiță, se întoarse dumneaei către băetul dumisale.
Gheorghița luă samovarul de jos, și turnă apa fierbinte în pahar. Apa se făcu arămie.
– Cam tare, coană Catincuță, și nu mai dorm o mie de ani pe urmă.
— Pune lămâie, că-l taie.
— Bine zici, dar mai întăi, stai puțin.
Și conul Costache puse manele deasupra paharului din care se ridicau aburii mirositori.
— Așa! acu mi-am încălzit mânele, să-mi încălzesc și gâtul.
Conul Dumitrache se întoarse către coana Măndița:
— Mă rog, totdeauna a fost așa friguros, coană Măndiță?
— E he! răspunse dumneaei, ia spune-i că vrei să mergi la vânat, acuma pleacă, îl vezi? uite-așa în cojocel și-n surtuc. Mi-l cunosc eu, coane Dumitrache! Uite ici.
Și uitându-se, zâmbind, pe furiș la soțul dumisale, își arătă părul alb ca omătul.
— La dânsa să te uiți, strigâ după ce înghiți odată și bine din pahar, uitați-vă la mine, cum m-a 'nălbit!
Toți începură să râdă. Conul Costache n-avea un fir de păr alb.
Apoi, după ce spuse aceste, veselul boier se întoarse către Gheorghiță care se așezase pe divan lângă nevasta lui, Profirița, ținându-i dinainte, pe-o farfurioară, paharul cu ceai.
— Tu bagă bine de samă, că eu o știu pe Prohirița ta; dacă nici dânsa nu te-a înălbi, apoi să știi că te-a lăsat Dumnezeu să rămâi negru pe cap.
Fata se-nroși.
– Vai! ce spui coane Costache! Se poate să crezi mata...
Boierul se prefăcu a n-o fi auzit și urmă:
— Tu n-ai nevoie să mă spui ei, dar dă, eu care-s mai mare decât tat'tău cu nouă luni.
— Cu șase, Costache.
— Cu șase luni, am drept să deschid ochii băietului.
Mai sorbi odată din pahar și se întoarse către Profirița:
— Îmi pare bine că te găsesc singură fetiță, să-ți spun verde, că mie nu mi-i frică de tat'său: Gheorghiță a dumitale, dă, e cam așa-ș'așa; știi, eu îți vorbesc pe șleau...
Fata râse și întoarse ochii către bărbatul ei:
— A! de iștia îmi ești?
— Iacă! nu-i jumătate de ceas de când a venit și v-a amețit de cap.
În toată vremea asta, coana Catinca, nu mai putuse de râs.
— Lasă-l Măndițo, când intră conul Costache în casă parcă răsare soarele.
— Măi Costache, de asta nu 'nbătrânești tu, adăogă boierul Dumitrache...
Conul Costache mai ceru un pahar cu ceai, puse într-însul două linguriți de rom, o felie de lămâie, și întrebă:
— V-a adus la vreme vânatul?
— Eram tocmai la masă, îți mulțumesc. Când l-ai împușcat?
– Apoi dacă n-a fost alaltăeri, apoi să știi Dumitrache-trache, c'a fost eri. Să știi că ieri a fost. O dandana întreagă! Pană l-am împușcat m-au trecut, vorba Măndiței, toate sudorile.
Cei bătrâni zâmbiră pe ascuns; știau patima conului Costache să spuie câte-n lună și-n soare despre vânătorile dumisale, mai ales când îl ascultau ageamiii.
Pe Profirița, nu o răbda inima să tacă:
— Da cum l-ai împușcat coane Costache?
— Greu, duduie Prohiriță, tare greu. Vezi mata, la iepuri nu te duci ca la urși sau lupi; ci-ți iei colea un haliciu, două, cât îți trebue să-l nimerești drept între urechi, căci altmintreli nu e bun la gust. Aista era bun?
— Tare bun, răspunse serioasă de tot, duduia Profirița.
— Apoi să știi că-l nimerisem drept între urechi. Cum îți spun îmi iau eu două halice, — eu pun in pușcă numai câte unul; vânătorii proști, cum ar fi Dumitrache, pun câte două. Ei, dar în sfârșit, eu n-am cu ei nici în clin nici în mânecă. Merg eu, merg, prin pădure, și deodată îmi iese în față, de după un hățiș, — știi ce-i hățiș?
— Știu, cum nu.
— Apoi după cum îți spuneam, îmi ese de după un hățiș, o haită de lupi! Eu singur și cu două, halice, ș-acele pentru iepuri! Ce te faci Costache-puiule? Mă dosesc după un copac. Ce să fac? Să dau în lupi? Bine, omoram eu poate doi, dar mă gândeam că mă dusesem după iepuri; ș-apoi doi lupi nu-s doi iepuri. Acolo-i carne nu glumă; mă gândeam la biata Măndiță cât avea de tăbârcit cu dânșii.
Duduia Profirița făcuse niște ochi mari, mari.
Inima însă, urmă conul Costache, îmi da ghes. Cum ciracul să las eu lupii să treacă pe lângă mine, așa ca un prost? Pun un haliciu și trag: lupul pe care-l țintisem se ridică în două labe, se învârtește și grămadă jos. Avusesem noroc. Ceilalți o rup de fugă ca niște ogari. Ș-atâta răscoală făcea, prin pădure, goana lor, că se speriase lighioanele și mișunau iepurii încolo, și-ncoace, ca vrăbiele. Pun al doilea haliciu, buf, și dau peste cap și-un epure. Iau lupul în spate, iepurile suptsuoară și acasă.
Conul Costache bău din pahar, tuși, privi pe supt gene, către coana Catinca și conul Dumitrache, care de abia se stăpâneau, și urmă să povestească:
– Acasă altă pacoste! Măndița, nu, că de ce i-am adus lup? „Când să-l jupuiască ea, când să-l pregătească? Mâne-i Duminecă, doar nu-i păgână.” Bine soro, îi zic, fă și tu lupul întăi și scapă de dânsul. Și m-a ascultat, a pregătit lupul, de și-a luat grija.
— Dar cu iepurile ce-ați făcut, întrebă în- grijată, duduia Profirița?
— Iepurele îl fac mâine. Îți trimitem noi, nu-ți fie grijă, duduie Profiriță.
— Păi cel de azi n-a fost iepure, coane Costache? Doar n-am mâncat lup, spuse, cu lacrămile în ochi, duduia Profirița.
– Era negrie carnea?
— Ba era chiar neagră.
— Apoi lup ați mâncat. Bun lucru nu e așa?
Duduia Profirița, încrezătoare cum era, se făcu galbenă și mai să-i vie rău. Coana Măndița alergă lângă dânsa.
— „Caută-ți de treabă copilă. Costache glumește.” Apoi se întoarse către bărbatul dumisale, care, foarte serios, răsucea între degete o țigară.
— Ei! d-apoi prea ești din cale afară. De știam c-o să ajungi aici, îți închideam eu gura.
— Da să vezi duduie cum am împușcat, mai dăunăzi, un porc sălbatic.
— Lasă coane Costache, nu mai povesti că-mi vine rău, se jălui fata. Eu credeam că le spui într-adins.
Cei doi boieri începură să râdă cu lacrămi. Gheorghiță se uita îngrijat la nevasta lui, căreia cucoanele îi dădeau să mănânce zahăr cu rom.
Conul Costache începu iar:
— Ageamiilor, ageamiilor! Dacă le crede el Dumitrache, apoi, voi, tinerețea, să nu le credeți!
Și-și aprinse țigara.
— Măi Costache zău că tu n-o să îmbătrânești niciodată, îi răspunse prietenul său.
— Și de ce aș îmbătrâni omule? Casă am, bani am, sănătos tun sunt, nevastă căzută din cer am, de ce aș îmbătrâni?
— Ia auzi-l Catincă, acuma caută să mă înbuneze dumnealui.
— Parcă nu-l văd eu ce hram poartă? Apoi coana Catinca se întoarse către conul Costache.
— Șireți îmi mai sunteți!
- „Ei da, ce e dreptul, mă uit eu la Dumitrache...” îi răspunse boerul.
— Ba uită-te la tine, lasă-mă pe mine, se grăbi să spue conul Dumitrache.
— Apoi să vă povestesc eu... mai adaogă conul Costache.
Dar nevasta dumisale îi luă înainte:
— Ba să nu mai povestești nimic. Am venit pentru o jumătate de ceas, și tu văd că vrei să nu ne mai culcăm în astă noapte, pesemne. Hai!
Conul Costache își mai răsuci o țigară, o aprinse, și ieșiră cu toții în sală. Coana Măndița se îmbrăcă într-o clipă, dar hazliul boier, după ce-și puse blana și-și înfundă capul în căciulă, de-i cuprinse toată ceafa, și obrazul pănă la nas, mai ceru:
— Măi Dumitrache, n-ai tu o blană mai largă s-o îmbrac peste a mea?
— Caută-ți de treabă coane Dumitrache, căci glumește, spuse coana Măndița.
După ce-și spuseră bună seara, și își urară somn ușor, cei doi mosafiri plecară. Coana Catinca închisese ușa, și era gata să aștearnă la loc, lângă prag, sulul cu lână, ca să nu intre frigul, când glasul conului Costache se auzi afară. Conul Dumitrache deschise iarăși ușa și ieși sa vadă ce-i.
— Ce e Costache!?
— Păi tot carne de lup era, îmi spune și Măndița.
— „Bată-te norocul să te bată”, răspunse conul Dumitrache, și intră în casă.
-->
Răspunsuri
Lecturat cu mare drag!
Din volumul Cea dintâi durere, 1907