Lacrimi și pumni
Ordinea de zi a vremurilor în care trăim este umbrită de răutate. Onestitatea este pusă la colț, iar sintagma „dacă ești bun, ești luat de fraier” plutește involuntar în gândurile oamenilor dezorientați. Duelul dintre lumină și întuneric este câștigat de multe ori de haos. Cuvântul apocalipsă este pe buzele tuturor ca un remediu, totuși neașteptat (însă iminent). Ne resemnăm în incertitudini, lăsând forțele răului să ne anihileze puțin câte puțin. Să luăm atitudine? Răspundem afirmativ, dar încurajăm „cuvântul care ucide” multiplicându-l cu propriile idei devoratoare pentru semenii noștri.
Într-un mugur arțăgos, violența prinde contur. Nu vreau „să răsucesc cuțitul în rană”, însă natura acompaniază cu o sonoritate maximă (cutremure, inundații, tsunami...) nebunia umanității de a se adapta în flagelul veninului (violuri, crime...).
Cu ce scop a coborât purgatoriul pe pământ? Purificarea noastră este diluată. Canalele de știri se hrănesc cu sarcasm, emanând în jur... dorința de copiere. Psihoza faptei retrograde atrage și alți adepți. Nu, nu cred că avem capacitatea de a lupta împotriva abuzului. Golgota noastră curge lin spre... pieire.
Să spunem stop violenței? Cuvinte fără acoperire, atâta timp cât „în fruntea oștii” ea se plimbă de mână cu: indolența, corupția, meschinăria. Un om de rând moare incapabil de a schimba în bine mersul acestei lumi. În vârful aisbergului se „lucrează” împotriva atrocităților cu promisiuni fără acoperire. Și atunci, noi, în neputința care ne domină, încercăm să plonjăm prin viață acceptând „un rău mai mic”. E ca și cum ne regăsim în compromisul: „capra vecinului e moartă în șopron... a mea mai respiră, însă greu”.
Să cârpim lacrima, evitând pumnul!
Durerea plimbându-se prin mocirlă ajunge inevitabil la marginea prăpastiei. Binele pălește și delicvența domină. Sadismul devine astfel punctul culminant al acțiunii. Se încurajează monstruozitățile?!
O lacrimă îmi șoptește să tac, iar alta erupe... întărind în mine dorința de „a da cu pumnul în masă”. Legea junglei – cu bâte și topoare – ar schimba puțin situația, dar... astfel nu facem decât să intrăm în hora nesfârșită a brutalității. Rațiunea zace într-un ibric cu apă clocotită. Totul, chiar totul depinde de noi! Dorim să extragem conștiința încercând să o uscăm la soare sau învârtim cu o furculiță în ibricul încintat, atingând-o dur pe spate? Rănile timpului moștenite de generații nu se vindecă, se cicatrizează greu...
O îndreptățită întrebare zace pe buzele „oamenilor de bine”: în tot acest timp unde este Dumnezeu? Nu cred că intervenția Lui ar rezolva problema violenței. Libertatea de a alege traiectoria viitorului ne aparține integral.
Să ștergem lacrima și să deschidem pumnul mâniei. Viitorul nu se poate clădi pe spinii unui prezent alterat.
-->
Răspunsuri
Explozia mămăligii despre care vorbiți, domnule Croitoru, n-aș vrea s-o trăiesc. Ar fi ca și când ne-am întoarce în Evul Mediu. Cu ce scop? Violența naște violență! Nici... lacrima nu ajută. Se spune că peștele de la cap se-mpute. Așa s-a întâmplat și cu noi în decembrie 1989 când, duși de val, am făcut multe greșeli. Schimbarea trebuia făcută, dar nu așa! Timpul e mort pentru noi (în acest caz). Ce putem face? Apelăm la conștiința individuală, cei care o mai au, și încercăm să facem ceva pentru noi, pentru apropiații noștrii. La nivel global, al „maselor”, lucrurile vor fierbe (zic eu) mult timp.
Cât despre strofa pe care-ați citat-o din memoria din poezia „Noi vrem pământ”, nu pot decât să vă îmbrățișez. Mi-ați adus aminte de tata. La orice acțiune din viața politică postdecembristă invoca aceste versuri.
Vă îmbrățișez și vă mulțumesc pentru faptul c-ați prins adevăratul substar al eseului meu.
Ehei... Pentru noi românii vremea tezirii la realitate, vremea înfloririi şi măriririi ca naţie e încă departe, departe! Conştiinţa ne-a fost adormită de o societate de consum în care preferăm supermarketurile şi mallurile străine în locuri unor locuri de muncă trainice, băştinaşe... Preferăm fuga repede, afară, la alţii, care au covrigi în coadă în loc să clădim cu sârguinţă aici, la noi. Am privit cu toţii cu aproape totală nepăsare dărâmarea uzinelor comuniste, a cooperativelor ceauşiste, a instituţiilor vechi în locul cărora nu am pus decât magazine de tot felul... Atât timp cât mai aproape de noi e consumul în locul muncii nu avem cum să prosperăm. A adoptat pe rând traiul uşor, obiceiuri neromâneşti şi chiar nefireşti fiindu-ne mai la îndemână. Efectele acestora încep a se vedea: violenţe inimaginabile, crime, violuri, pedofilii, denigrarea credinţei, boli de tot felul... Până şi ştirile cu care suntem intoxicaţi şi manipulaţi sunt numai negativiste, nimic constructiv, nimic frumos... Dacă cumva pe-undeva răsare ceva frumos, umil, paşnic, domestic imediat armate de "apărători" ai consumului se îngămădesc a sugruma orice încercare de revenire din apocalipsă!
Da, un telefon la 112 (dat totuşi pe ascuns - să nu cumva să te vadă făptaşul) e necesar.
Dar mai necesară este reînsămânţarea în conştiinţele copiilor şi nepoţilor noştri a bunului simţ, a onoarei, a dragostei pentru muncă, a respectului faţă de semeni şi faţă de sine...
Se pune totul pe seama faptului că "s-au chimbat vremurile nene", dar de fapt noi ne-am schimbat, noi am devenit delăsători, mulţumiţi cu colţul nostru de pâine...
Violenţa aduce violenţă, dar până la urmă orice schimbare "revoluţionară" e violentă. Lacrimile şi ele aduc lacrimi. Dacă violenţa nu poate fi paşnică, lacrimile pot fi de durere sau de bucurie...
Sunt convins că eu nu voi mai apuca să văd lacrimi de bucurie... poate nepoţii sau strănepoţii mei...
Avem conducătorii pe care-i merităm. Şi oricum ne-am comporta tot pe ei îi vom avea... În că un ciclu electoral, sau doua sau trei... "Unde eşti tu Ţepeş Doamne" e încă un vis. Ne va fi venit un conducător demn când ne vom fi prăbuşit de tot, când vom ajunge la fundul sacului... Cred că încă suntem la jumătatea drumului...
Pocăinţa şi cenuşa în cap nu sunt îndeajuns. Poate doar demnitatea de a suporta cu stoicism, cu tărie de piatră toate încercările la care vom fi supuşi!
Când am scris acest text, acum vreo doi ani cred, nu m-am gândit că ulterior va avea un astfel de impact. Dacă comentăm înseamnă că ne pasă, dacă cuvintele ies frumos din gândurile care mocnesc în noi înseamnă că avem tăria să rezolvăm violența la masa tratativelor. Dacă lacrima generatoare de durere nu mai știe cum să se ascundă de pumnii tranziției gri, înseamnă că se poate măcar să gândim că nepoții noștrii vor... zâmbi, fără să simtă durerea unui refuz când vor vrea să se angajeze - fără să li se mai ceară 7 sau 10 ani de experiență și asta la terminarea studiilor universitare.
În ceea ce privește acel telefon la 112, să știți că mi s-a-ntâmplat (acum vreo 5 ani, la serviciu) să mimez că sun și individul respectiv „s-a muiat” și a plecat.
La conștiința individuală trebuie să mai lucrăm, domnule Muntean. Conducătorii? Din punctul meu de vedere sunt niște „măscărici” care joacă un rol de dragul rolului sau să-și justifice într-un fel locul pe scaunul de care țin cu dinții.
În rest, să auzim de bine. Vă mulțumesc tuturor pentru gândurile expuse și posibil că voi reveni și cu alte astfel de mesaje în textele mele. Mi-a plăcut dialogul virtual.
Nu putem sta pe margine când e vorba de violență, dragă Aurelia. Fuga s-o aplicăm doar în cazuri majore și extreme. În alt context e bine să luăm atitudine, chiar dacă prin aceea atitudine ar trebui format și... 112!
Gradul de civilizație al unei comunități se vede și din modul cum acționează indivizii în fața violenței. Nu, nu vreau să sugerez că dacă ai primit o palmă s-o dai înapoi și nici faptul c-ar fi bine să întorci și celălalt obraz. La nervi situația ar putea degenera. Însă argumentarea și analizarea efectelor violenței când situația s-a calmat ar putea diminua viitoarele conflicte. Așa zic eu că ne îndreptăm elegant spre un grad mai ridicat al civilizației - prin civism și atitudine argumentată.
Îți mulțumesc pentru popas și apreciere.
Aveți dreptate, domnule Muntean. Dumnezeu ne-a dat libertatea de a alege Calea pe care vrem să mergem. În finalul textului meu însă eu invocam gândurile acelor „oameni de bine” puși între ghilimele. Spuneam în antepenultima propoziție că noi suntem factorul decizional:
„Libertatea de a alege traiectoria viitorului ne aparține integral.”
Vă mulțumesc pentru lectură, apreciere și imaginea deosebită.
Toți au dreptate! Și tu Dorina, și ceilalți, ba cei răi se consideră și ei îndreptățiți, că au fost aleși de ”popor”! Este momentul de cumpănă al românilor, al României de azi! Se pare că doar cu vorba, stăpânii fărădelegii nu vor fi învinși... Sper, cred într-o nouă explozie a ”mămăligii” cum s-a spus cândva despre noi! Căci cei ce muncesc pe cel mai mic salariu din Europa, n-or să mai rabde!
Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,
Să vrem noi sânge, nu pământ!
Când nu vom mai putea răbda,
Când foamea ne va răscula,
Hristoşi să fiţi, nu veţi scăpa
Nici în mormânt!
Dumnezeu... Dumnezeu ne-a dat liberul albitru! De ce ar trebui s intervină el? El împarte pumnii, violenţa, dezastrele? Oare nu noi, depărtândune de EL, considerând că suntem asemeni Lui facem cu bunăştiinţă toate aceste atrocităţi din jurul nostru?
DE ce să-l invocăm pe Dumnezeu pentru ceea ce noi am făcut! Asemeni oricărui Om care varsă lacrimi când asistă atrocităţilor, El, Dumnezeu plânge înmiit!