MUNTELE COMORILOR
Partea 1/6
1945. Ne aflăm la un an după întâmplările care au schimbat destinele noastre pentru o jumătate de veac. Povestirea începe la conacul din Petrăcheşti. Dina este o fată adusă în casă pentru ajutorul „doamnei”, dar pe care Vintilă Dimitriu, „domnul”, o înghesuia prin colţuri, ciupind-o de buci şi de ţâţe. Şi nu numai atât!
„ - De unde vii acum, Dino?” „- Din salonul cel mic.” „ - Cu cine erai în salon?” „- Era şi „domnul” pe acolo.” „ - De când nu te-ai mai împerechiat cu el?” „ - Doamne fereşte! Cum puteţi spune aşa ceva?” „- Eu vorbesc şi voi o trageţi cu ale voastre…” „- Nu este adevărat!” „ - Ziceai că el te-a inceput?”
Dina tace ştergând praful de pe mobile.
„ - La mine în cameră nu este curat, nu mai treci pe acolo.” „ - Am făcut totul lună! Mai ales acolo!” „ - Vino să vedem cum arată camera, cât este de curată!” „ - Nu se poate , am multă treabă!” „- Te scutesc eu de restul treburilor. Du-te înainte, acum!”
Theodor o apucă destul de violent de ceafă şi o împinge pe scări în sus. Fata se vaită dar nu are de ales. După ce închide, uşa bărbatul o trânteşte pe curmezişul patului, cu faţa în jos, o prinde sub un genunchi şi o dezveleşte. Două fese strălucesc rotunde şi tari, dar palmele pe care i le dă Theodor, o înroşesc repede.
„ - Nu mai da, mă doare! Dacă nu te opreşti, ţip! Nu mai da! De ce mă baţi?”
Durerea se schimbă în tânguire şi plăcere, deoarece felul în care stătea şi cea ce îi arăta, risipiră repede sentimentele de nemulţumire. Acum bărbatul o făcea să uite durerile. Cele din jur s-au pierdut în neexistenţă, iar realul se termina la o întindere de braţ. Zgomotele Universului s-au unit în bătăile inimilor celor doi, supuse unor stimulări deasupra limitelor şi unui efort provocator de colaps. Gemetele orgasmelor s-au auzit, probabil, în toată casa.
„ - Eşti vrenică astăzi, Dino! Aduni totul de dimineaţă. Treci întâi pe la mine, îţi faci prima bucurie, apoi îl iei pe ăsta micul la rând şi-l laşi fără suflare!”
Dina se grăbeşte să coboare din pat acoperindu-şi intimităţile, inutil se pare, întrucât „ domnul” Vintilă văzuse şi cunoştea de multă vreme toate câte ascundea ea.
„ - Nu-i adevărat, domnule! De ce spuneţi că astăzi?...” „- Speram să fii mai discret! Nu se dă buzna aşa, în camera unui tânăr! „- Tu să taci! Ai devenit armăsarul neruşinat al familiei! Ar trebui să-ţi vezi de grijile tale, de viitorul tău, nu să ademeneşti copilele în patul desfrâului.” „- Se pare că te-ai încins tare după fetica asta, ţi s-au ars creierii şi nu-ţi mai dai seama că ai o nevastă… Uluitor cum devin bătrânii sclavii sexului! Sau eşti pedofil…” „- Nu cred că mai avem ceva să ne spunem! Cât mai stai aici, te rog, să nu-mi mai apari în faţă! Şi să laşi fata asta în pace! Auzi? Să o laşi!” „ - Să o las pentru tine! Eşti ridicol! Nu vezi că ar putea să-ţi fie fiică? Îţi pângăreşti propriul copil!” „ - Dacă nu te supui, te alung şi te dezmoştenesc!” „ - Chiar crezi că poţi face asta? Sunt apărat de lege!” „ - Ai să vezi că pot! Te vei căi amarnic! Va trebui să munceşti din greu pentru a-ţi continua ultimii ani de Universitate!” „ - Bine „domnule”, dacă ţii atât la ea, ti-o las ţie! Absolut inimaginabilă chestie, auzi! Să-şi repudieze copilul pentru o femeie!” „ - Nu mă părăsi, Theo! Nu mă lăsa pe mâna lui, mă omoară! Tu nu ştii cât de rău este omul acesta!” „- Mai vorbim noi, nemernicilor!” Vintilă Dimitriu părăsi camera trântind, evident, uşa.
Femeia încă se mai tânguia, când Theodor o împinse pe uşă, afară:
„- Ieşi, târfă!”
Întins pe pat, tânărul se gândea la scârboşenia situaţiei şi hotărî că un lucru bun ar fi să plece undeva. În lipsa lui se vor calma toţi şi faptele vor intra în normalitate. Bătrânul, dacă mai are un dram de minte, va înţelege că răbdarea celor din jur, a lui şi a mamei sale, se va sfârşi odată. Da, cel mai bun lucru este să plece. Capitala nu-l atrăgea acum, era pustie de prieteni şi o mare zăpuşeală… Mai bine la vărul Jan, la Cernăteşti!
A doua zi dimineaţa înşeuă calul şi ieşi pe poarta dinspre râu. Trecu vadul, apoi pe cărarea dintre garduri ajunse la drumul comunal şi, urmându-l către câmp, după câteva ceasuri ajunse la Cernăteşti, la vărul său Jan. El era băiatul mătuşii Valeria, sora lui Vintilă, măritată cu unul, Gigi Alexe. Amândoi muriseră şi acum vărul Jan îngrija gospodăria şi cheltuia avutul rămas de pe urma lor. Nu se însurase încă. Putea avea parte de o distracţie pe cinste!
Jan s-a bucurat de vizita vărului său pe care îl considera scorţos, studiile la Universitate îl îndepărtaseră de obişnuitele bucurii rurale. Au mâncat, au băut bine, apoi lăudăroşenia fiecăruia, chefuri şi femei.
„- Am acum o logodnică nemaipomenită! Unde mai pui că a fost şi neîncepută! La vârsta ei…” „- E bătrână?” „- Dacă la optsprezece ani e babă!?...” „- De ce n-a venit şi ea aici, să o cunosc şi eu?” „- Dacă vine nu mai scap de ea toată noaptea! Şi mâine mergem la prune, pe Valea Vacii. Sa-u copt roşiile şi trebuiesc neapărat strânse! Ce zici de vinul acesta, sânge de porumbel, te doboară dacă nu ai obişnuinţă!”
Chiar că au fost doborâţi! S-au culcat amândoi dea-curmezişul patului, aproape îmbrăcaţi, lăsând masa nestrânsă. Jan a suflat în lampă şi a adormit instantaneu.
Livada era întinsă pe coasta abruptă a dealului, până pe muchie. Prunii roşii erau amestecaţi cu vinete şi grase. Câţiva ciorăşti se cunoşteau după coaja alburie. Veniseră la cules oameni tocmiţi, de fapt câteva femei şi un adolescent subţire şi guraliv. Femeile râdeau mereu de glumele lui deochiate şi-i promiteau răsplată femeiască.
Venise şi Lenuţa, logodnica lui Jan. Muncea bine, la rând cu celelalte. Cunoscător, Theodor o admira pe ascuns, nu voia să-şi provoace vărul. Era uimit de eleganţa mişcărilor şi proporţia corpului. Când se apleca să culeagă prunele scuturate, îşi arăta posteriorul cam fără jenă, sau aşa i se părea lui. Sau o făcea dinadins.
Jan nu părea că observă jocul, poate că aşa se purta în mod obişnuit. Ştiind că este urmărită, femeia îi surprinse privirea făcând o întoarcere neprevăzută. Era prea târziu ca să se mai ascundă şi continuă să o admire. Ea îi zâmbi fugar şi cu un înţeles clar.
La un ceas după amiază Jan îi zise:
„- Du-te după ea! Fata urca la muchie printre prunii roşii, încărcaţi. Nu părea că face efort. Vin şi eu mai târziu, vezi să nu faceţi nimic fără mine!” „- Ce-am putea face dacă tu ne urmăreşti? Dacă nu mi-o laşi mie, nu mă duc după ea.” „ - Cum să ţi-o las ţie? E logodnica mea. Hai, du-te, încearc-o să vezi cât îmi este de credincioasă!”
În faţa ispitei, rar om rezistă! Cel mai bine e să te fereşti de păcat. El este în preajmă întotdeauna şi te prinde chiar dacă te strădui să-l ocoleşti. E tare parşiv!
Pe Jan l-a chemat o femeie la vale, în capul locului, venise cineva de la primărie, pentru declaraţii. Până se întoarce el, s-a gândit Theodor, mă duc după Lenuţa, să stau cu ea, doar atât! Dar spera să nu fie „doar atât”.
A găsit-o după muchie, între tufe şi nu ar fi văzut-o dacă nu l-ar fi chemat fluturând mâna.
„- Eşti cam ascunsă, nu te găseam uşor. Aşa ferită câte nu ţi se pot întâmpla…” „- Te-am strigat ca să nu mă cauţi mult. Nu avem timp, doar până urcă Jan dealul!” „ - Îl caută cineva din primărie, cu declaraţii…” „- Atunci e foarte bine! O să ne bucurăm în linişte…”
Nu i-a fost greu să priceapă, s-a lipit de el răsuflând ca după o trudă. El i-a strecurat mâna pe sub bluză, i-a prins sânul în palmă, iar sfârcul s-a întărit între degete ca o măslină. Apoi l-a luat între dinţi şi ea a gemut, sau a ţipat, sau amândouă odată. Carne tânără, tare , tremurândă. Mâinile au alunecat pe dedesubturi, împotriviri rituale, mai mult o excitare prin frecare…
„- De ce mă chinuieşti atât?
Colacul vieţii era atât de strâns şi de fierbinte… şi avea nevoie de certitudinea virilă … Putea să vină Jan, sau toate armatele siberienilor ce năvăliseră în ţară, nu mai gândeau, nu se mai temeau, existenţa merita tot sacrificiul. Târziu s-au eliberat de înflăcărare.
„- Eşti de soi, băiete! Unde ai fost până acum? De ce nu-l vizitezi pe Jan mai des?”
Theodor s-a îndepărtat şi a privit peste muchie. Jan urca spre ei, greoi, cămaşa lui albastră se vedea pe la jumătatea dealului.
„- Vine Jan, urcă dealul…” „- Până ajunge el aici va trece destul timp, destul ca să ne mai bucurăm...” „- Mai bine la noapte, în siguranţă.” „- Să vii la portiţa din spate, la miezul nopţii!” „- Mă tem de câinii lui!” „- Dacă eşti tont şi ţi-e frică de nişte javre, ai pierdut… Eu te aştept un sfert de ceas după miezul nopţii. Asta doar dacă nu mă vrea Jan, pentru el.”
Un car s-a umplut repede cu prune şi a fost adus şi al doilea tocmit din ajun. Tânărul şi o femeie au plecat cu primul car. Muierile strigau porcării după ei.
„- Asta e iute rău, îl doboară pe bietul Marin, băiatul ăla.”
Până la urmă s-au întors acasă cu toţii. Obosit, Theodor s-a culcat în camera lui. L-au sculat la masa de seară. Lenuţa pregătise mâncăruri simple şi răsturna mămăliga pe fundul de lemn. Au mâncat şi au băut ceva mai puţin decât cu o seară în urmă. Theodor ar fi trebuit să bea mult, să adoarmă repede, să nu audă bucuria cu care Lenuţa îl folosea pe Jan. Nu putea să doarmă şi nu atât din cauza cuplului din camera alăturată cât, mai ales, din cauza amintirilor, cearta cu tatăl său, situaţia Dinei, hotărârile pe trebuia să la ia…
Lenuţa se strecură repede pe uşă şi în patul lui, îmbrăţişându-l.
„- Ce mai cauţi aici? Ne omoară Jan!” „- Nu-ţi fie frică, îl cunosc eu, doarme ca un porc până mâine!” „- Îmi pare rău, trebuie să pleci, nici eu nu mai sunt bun de nimic… în condiţiile acestea sunt neputincios…” „- Te ajut eu…” „- Ţi-am spus să pleci! Doar dacă nu vrei să-l chem pe Jan!?” „- Prostule!... Toţi sunteţi nişte armăsari idioţi!” „- Pleacă! Acum! Ce blestem a căzut pe capul lui Jan! Dacă nu pleci repede, îi povestesc ce poamă eşti şi ce şarpe încălzeşte la sân!”
A plecat chicotind, uimită de refuzul suferit. Dar nu supărată. După un timp Jan fu trezit şi pus la munci. Gemetele orgiei s-au prelungit după miezul nopţii, fără a-l mai impresiona pe Theodor. A adormit înainte ca ele să se sfârşească. #
Lenuţa le-a pregătit cafele tari. Stăteau în cerdac şi fumau. Când le-a pus ceşcuţele înainte , femeia şi-a frecat sfârcul sânului de ceafa oaspetelui. Lui i-a plăcut şi l-a privit pe Jan. El nu vedea nimic.
„- Acesta e albumul cu mărci poştale din toate ţările! Nu le am pe toate, dar unele sunt chiar preţioase. De la noi am Expoziţia din 1907, Carol cu favoriţi… Piesa cea mai bună este de departe „Cap de Zimbru” din emisiunea a doua… optzeci şi unu de parale! Mai trebuiesc multe pentru a avea seriile întregi! În special valorile mari care nu se pun pe plicuri!” „- De unde îl ai? De când te ocupi de timbre? Cum ai căpătat pasiunea asta?” „- Din liceu… Ştii că şi eu am urmat cursul secundar! Nu sunt aşa idiot cum mă crezi! Dacă nu mureau ăia bătrânii, învăţam mai departe, poate chiar la o facultate… Aş fi vrut istoria…” „- Ştiam eu că am un văr deosebit! Jane ai crescut în ochii mei! La iarnă, când vor fi mai puţine munci, să vii la mine, la Bucureşti, vom face nişte chefuri!... Am să-ţi dau din dubletele mele, am câteva care îţi trebuiesc, adică îţi lipsesc din serie. Mai găsim şi la negustori.”
„- Ai şi tu?...”
„- Daa… am strâns de mult timp şi am cumpărat o colecţie. A fost cam scump, dar a meritat. Eu cred că a fost furată, altfel nu mi-ar fi dat-o la preţul acela scăzut, la sfert. Şi aşa m-am ruinat!”
Au mai discutat despre timbre un timp, au băut cafelele şi au fumat. Lenuţa a plecat. Theodor nu ştia ce credeau părinţii ei despre lipsa din timpul nopţii. Poate nu avea cine să o strunească, sau ştiau şi le convenea… Minţile oamenilor nu se pot cunoaşte cu adevărat, niciodată!
Theodor se temea să mai rămână o noapte la Cernăteşti. Îndrăzneala acelei femei l-a speriat. Se temea de conflictul cu Jan, de distrugerea liniştei acestui bărbat încrezător şi, cu siguranţă, naiv. După o masă de prânz copioasă, a dormit două ore, apoi a plecat la deal, la Petrăcheşti. Spera ca întâmplările acelea jenante de acum două zile să fi fost uitate, sau măcar să nu mai fie o prezentă obsesivă în viaţa lor. Urmează partea 2/6
-->
Răspunsuri