Partea 2/6
#
„ - Ce caută Theodor prin pod?” „- N-am înţeles prea bine!... Mărci de se pun pe scrisori… sau scrisori cu mărci pe ele…” „- Spune-i să caute şi în sertarul de jos, din stânga bibliotecii… sunt acolo unele hârtii şi scrisori… poate găseşte ce-i trebuie…” „- Aşa am să fac, spuse Didina.” „- Unde e doamna? mai întrebă Vintilă.” „- Afară, pe terasă, la soare” „- Asta înseamnă că avem timp…” „- Lasă-mă domnule în pace, nu vreau să mai am nimic cu dumneata…” „- Crezi că te ia Theodor de nevastă?” „- Cine a spus asta?” Didina fugi spre uşă, strecurându-se pe lângă Vintilă. El vru să o prindă, o apucă de mână dar ea se smuci şi-i scăpă. Înjurăturile lui o urmăriră un timp.
„- De ce e supărat domnul?” întrebă Zinica, soţia lui Vintilă.
„- S-a lovit de colţul mesei, răspunse servitoarea. Când e supărat, trebuie să stai departe de el.” Doamna a oftat fără a mai spune ceva. Didina a plecat lăsând treaba neterminată.
„- Mă întorc peste un ceas” mai spuse ea, îndreptându-se către poartă.
Theodor, călare, se întorcea după ce-şi făcuse plimbarea de dimineaţă pe dealuri sau numai pe terenurile lor din jurul casei, unde aveau peste treizeci de pogoane. Călărea o oră, întorcându-se la timpul când Dina termina treburile şi putea să o prindă.
„- De ce pleci aşa de devreme?” o întrebă. „- Mă întorc peste un ceas. A spus domnul să căutaţi scrisori şi în sertarele de jos al raftului cu cărţi.” „- Auzi ce generozitate!? Îmi lasă ţiitoarea, îmi dă scrisori cu timbre…Cam multe dăruieşte omul acesta! Ajunge că mi-a dat viaţă!”
#
1992. Chiar au trecut doi ani de la întâmplările care au schimbat destinele multor oameni. Destinele sunt, de fapt, aceleaşi, evenimentele se schimbă după scenariile prestabilite ale existenţelor oamenilor. Aceasta este realitatea, chiar dacă cei mai mulţi refuză să o creadă, sau nu pricep ce spun înţelepţii care ne-au transmis învăţăturile. O maşină puternică cu dublă tracţiune a trecut apele scăzute ale Slănicului şi a parcurs uliţa din Petrăcheşti până la conacul dimitriilor. Un bărbat coborî şi se opri în faţa porţilor cu ţambre putrezite, privind în curtea vastă. Conacul era un morman de ruine. Ezită să deschidă poarta, nu credea că merită să sufere pentru paragina în care ajunsese o imaginea minunată a copilăriei sale.
„- Pe cine căutaţi dumneavoastră? Femeia avea faţa neaşteptat de deschisă pentru o cineva de la ţară, parcă prea puţin atinsă de razele soarelui. Ieşise dintr-o curte aflată la marginea proprietăţii . Altfel, arăta mândră şi lui Aurelian îi plăcu. O clipă îşi aminti de femeile rasate întâlnite de el până acum şi se minună că poate să devină interesat de cineva cu o condiţie socială, aparent sub nivelul său. Dacă bărbatul nu-şi dădea seama de cele petrecute cu el, femeia înţelese rostul sclipirilor din ochi şi cauza pentru care o cerceta amănunţit.
„- Eu sunt Aurelian Dimitriu, nepotul lui Vintilă. El era bunicul meu… Nu l-am mai văzut din copilărie… Locuiesc în străinătate.” „- Am auzit de dumneavoastră. Sunteţi singurul moştenitor al averii moşului! Toată lumea ştie. Conacul s-a distrus, dar odăile servitorilor sunt bune. Acolo a stat şi moşul în ultimii ani. Aşteptaţi-mă puţin să aduc cheile, sunt la mine, mi le-a lăsat domnul Jan din Cernăteşti.” „- Da, mi-a spus de dumneata. Te chiamă Tamara! Şi arăţi bine!”
Uimirea unui compliment atât de direct, o făcu să se înroşească. El nu văzuse asta niciodată! Şi nici nu auzise că s-ar mai întâmpla!
„- Dacă te-am supărat, iartă-mă! Am să mă revanşez pentru toate!” „- Lăsaţi! Sunt obişnuită. Bădărani găseşti la tot pasul. Dându-şi seama de necuviinţă, ea continuă repede: dumneavoastră nu m-aţi supărat! Aţi spus un cuvânt frumos. Am să vă îmbunez eu într-un fel!” Au râs amândoi şi ea s-a înroşit şi mai mult.
„- Abia aştept să văd cum ai s-o faci.” Ea chicoti şi plecă după chei.
La poartă se aflau doi câini ai curţii. Aurelian vorbi cu ei şi intră mutând portiţa cu totul. Nu se mai ţinea în balamale. De la început l-au recunoscut ca stăpân şi dădeau din coadă. El îi mângâie şi câinii l-au lins pe degete. Mirosul lui a fost acum reţinut pentru toată viaţa lor, un om prieten.
Conacul se prăbuşise şi cărămida a fost scoasă din ziduri. Fusese cu siguranţă vândută. Nu se vedea stivuită undeva. Nici piatra din soclu, frumos cioplită de italienii care construiseră conacul. Aurelian rămase uimit că această amintire străbătuse o jumătate de secol şi rămăsese în mintea lui de când aflase povestea. Mai mult, îşi aminti şi un nume, Masa, zidari din Meledic. Beciurile erau pe jumătate umplute cu moloz şi pământ. Şi de aici fusese scoasă piatra zidurilor.
„- Mai rămâneţi prin curte o jumătate de ceas! Vreau să deretic puţin, să aerisesc odăile. Nu s-a locuit aici de câteva luni.”
Aurelian porni prin livadă. Numai pomi bătrâni, nimeni nu mai sădise alţii tineri. Perii erau cei mai groşi. Şi câţiva pruni răzleţi. Merii şi-i mai amintea. Acum aveau mărimea unui trup de om. Nucii cu coroane imense acopereau şi umbreau tot malul râului. Printre pomi era semănat porumb, nu fusese prăşit şi buruian îl sufocase. Nu mai putea fi salvat. Câinii au mers cu el, se jucau uneori, dar mai des însemnau teritoriul urinând pe pomi.
Casa mai mirosea a praf, strădania Tamarei nu putea schimba aerul stătut.
„- Dormiţi aici în noaptea asta?” „- Da, aşa m-am gândit.” „- Să vă aduc ceva frugal de mâncare, până vă gătesc o pasăre, ceva…” „- Am să-ţi plătesc totul, toate serviciile.” Aurelian plăti o sumă convenabilă. „ - Ajunge pentru astăzi?” „- Mai este până se sfârşeşte ziua. Socotelile le vom face la timpul potrivit.” „ - Ştii să-ţi conduci afacerile! Cred că nu te poate păcăli nimeni!” „- Doar dacă vreau eu!” Sensul ascuns al cuvintelor nu putea fi înţeles de cineva care trăise mulţi ani în străinătate. Tamara plecă să cumpere o găină din sat şi să o pregătească. Bărbatul dorea să cerceteze cea ce rămăsese de pe urma bătrânului, să reconstituie copilăria aşa de îndepărtată, să-şi amintească de puţinul timp petrecut la conacul din Petrăcheşti. Fotografii cu necunoscuţi, pahare şi veselă desperechiată, nimicuri nerelevante. Tamara intră cu un paner micuţ acoperit cu un prosop lucrat cu motive ţărăneşti, frumoase.
„- Am adus câte ceva, pentru început, un mizilic. Ouă, brânză, şuncă şi câteva felii de salam.”
Întinse ştergarul pe blatul mesei şi aşeză bucatele. Bărbatul se apropie din spate şi o cuprinse într-o îmbrăţişare largă; cu palmele ridică uşor amândoi sânii şi o sărută delicat pe gât. Mirosea a transpiraţie, dar lui îi plăcu. Tamara rămase nemişcată, fie uimită, fie speriată (!), poate amândouă. Se întoarse încet spre el, cu faţa iarăşi înroşită, îl privi insistentă şi îl întrebă:
„- Ştii la ce te înhami? Se intră uşor în joc, dar se duce, uneori, greu!”
Aurelian o dezbrăca cu gesturi calme, uneori cu ajutorul ei, mângâind formele şi privindu-le ca un cunoscător.
„- Ar fi trebuit să mănânci mai întâi, să ai mai multă vigoare şi hotărâre!” „- Ai să vezi, spuse el.” Un timp mângâie şi sărută toate locurile ştiute sau nimerit din instinct, tot ce putea aduce o femeie în starea când bărbatul devenea o nevoie, nu o obligaţie. Ea răsufla din ce în ce mai agitată, nerăbdarea o făcea să tremure. Nu mai putu aştepta şi, aşa cum văzuse prin filme, îl subjugă sub ea, schimbând stările ancestrale. „- Nu mă mai migăli atât! Câinii care aşteptau la uşă o masă bună, au început să latre. Apoi au recunoscut-o. Ştiau ei mai multe!
La puţin timp s-au dat din nou. Tamara a coborât din pat şi a privit pe fereastră. Aurelian putea admira trupul femeii. Neobişnuit de sidefiu şi de armonios lucea stins în umbra camerei. Un model deosebit, îşi zise el, promiţându-şi un tablou.
„- E ţaţa Dina” Eu mă îmbrac şi plec, vin mai târziu. N-o lasă câinii să intre!”
Până la urmă câinii plictisiţi au lăsat-o în curte, au dat din coadă şi au condus-o spre uşă. Tamara a ieşit spunându-i:
„- Tocmai mănâncă!” Didina a dat bună-ziua şi s-a aşezat pe un scaun.
„- Mănâncă, maică!” „- Mai am timp. Eu dimineaţa şi seara am mese mai consistente. Te ascult!”Femeia nu ştia cum să înceapă.
„ – De multă vreme trebuia să-ţi spun, dar n-ai mai venit pe aici din copilăria ta. Am auzit că Valeriu şi Helga nu mai trăiesc.” „ – Da, au murit într-un avion care s-a prăbuşit în Tasmania. Îi cunoşteai?” „ – Am stat la ei doi ani după venirea ta pe lume.” „– Ai ajutat-o pe mama dup ce m-a născut?” Un timp femeia a tăcut. Se pare că a şi lăcrimat. „- De fapt eu am fost cea care a născut, eu sunt mama ta!” Liniştea care a urmat a fost necesară pentru ca Aurelian să înţeleagă ce spusese Dina.
„- Auzi, ce mai poveste? Dacă Helga nu e mama mea, atunci cine este tatăl meu? M-ai făcut cu Valeriu Dimitriu?” „- Nu, tatăl tău a fost Theodor, fratele lui Valeriu!” „ - Parcă am auzit de omul acela! Nu mai înţeleg nimic!” „ – Tatăl tău era în vacanţă la Petrăcheşti, aici la conacul tatălui său, Vintilă. Valeriu, fratele lui mai mare se însurase la Braşov cu Helga. Ea fiind nemţoaică, s-au dus acolo unde stăteau părinţii ei. Aici, la Petrăcheşti, eu eram slujnică, fată în casă, o ajutam pe coana Zinica, nevasta lui Vintilă, ea suferea de multe. Ne-am plăcut şi ne-am drăgălit! Asta numai o vreme!”
Femeia a tăcut cu gândul în trecut. Retrăia acele timpuri, şi după aproape o jumătate de secol trebuia să le mărturisească după ce fuseseră ascunse şi scoase din realitate.
„- Omul acela care spui că a fost tatăl meu a murit? Parcă aşa l-am auzit pe tatăl meu. Pe tatăl meu Valeriu.” „– Da, l-au găsit mort, cu un glonţ în frunte!”„–Nemaipomenit! Cine l-a ucis?” „- Nu s-a aflat niciodată. Erau vremuri tulburi, după război, se plăteau duşmăniile, se răzbunau certurile. Erau arme de la nemţi pe toate drumurile. După ce a murit el, am aflat că sunt grea. De frică nu am spus, doar când a început să se vadă şi când nu se mai putea face nimic. Atunci Vintilă a aranjat cu Valeriu să nasc la ei, la Braşov. De la început au vrut să te înfieze, iar eu speriată, fără un sfat mai bun, am făcut ca ei. Te-au înscris pe numele lor, nimeni nu se îndoia de declaraţiile făcute la primărie. După doi ani l-am cunoscut pe Paul, era neamţ, neam de-al ei, i-am plăcut şi nu s-a supărat de ce a aflat despre mine. El te-a iubit foarte mult şi a vrut să te luăm înapoi, nu s-a mai putut. Ne-am căsătorit la Braşov şi am venit la Petrăcheşti, el este bărbatul meu şi acum! Toată viaţa a lucrat la spitalul din Vintilă Vodă. Cu maşinăriile şi sculele. Doar este neamţ! Am cu el patru copii, o fată şi trei băieţi, toţi sunt la casele lor, sunt fraţii tăi!” „- Sunt vitregi!” „- Nu, numai unul dintre părinţi poate fi vitreg, fraţii de mamă sau de tată sunt fraţi buni!” „- Cum se poate dovedi ce-mi spui?” „ Eu nu mint, mamă, că sunt bătrână şi n-am interes. Chiar aş vrea să nu spui nimănui secretul acesta. Ar ieşi iar multe vorbe proaste! Şi să-ţi mai spun ceva! Să te fereşti de Tamara! Ce atinge, arde! Pe mulţi i-a lăsat olteni!” „- Cum adică?” „- I-a lefterit, le-a mâncat toţi banii şi i-a lepădat! Pe mulţi… Chiar şi pe un doctor de la spital…” „-Bine, bine! De la mine nu are ce să ia, nici eu nu sunt bogat!” „ – Găseşte ea ceva de câştigat de pe urma ta! Acum plec, te las să mănânci!”
S-au despărţit la fel de străini ca la început. Au fost prea mult timp departe unul de altul pentru ca într-o oră să se acopere atâţia ani. Adică ptruzecişi şapte.
#
„- Aş putea să te întreb, nene Jane, dacă ştii ceva despre o poveste de pe timpul când m-am născut eu?” „- Poveste despre ce?” „-Despre un unchi al meu, Theodor, care era fratele tatălui meu şi care a murit cu puţin înainte de a mă naşte?” „- De unde ştii de el?” „- De la ţaţa Dina. Aşa i-am spus şi eu , la fel ca toţi ceilalţi, atunci când eram mic şi veneam la Petăcheşti.” „- Ce ţi-a spus ea?” „ – Mai nimic, cum l-au găsit mort cu un glonţ în frunte. Atât!” „- Atât am aflat şi eu. Nu l-au prins pe cel care a tras. Era după război şi altele erau necazurile. S-a zis că l-au împuşcat partizanii, legionarii, cine mai ştie cine!?” Un timp a fost linişte. Lenuţa a venit în cameră aducându-i lui Jan o cană cu ceai. A deschis un sertar şi a scos multe medicamente. Le desfăcea din ambalaj pe fiecare în parte şi le punea pe o farfurioară. „- De ce iei atâtea doctorii?” După ce le-a înghiţi, Lenuţa a ieşit din cameră cu ochii în lacrimi. „- Didina ştie mai multe lucruri, mai ales în cea ce te priveşte. Ce ţi-a mai spus ?” „- Dacă ar fi să mă iau după ea, tatăl meu ar fi fost Theodor şi ea mama mea.” „- Aşa deci, ţi-a spus!? Eu sunt bolnav rău, Aurică! Nu mai am mult! Despre ce m-ai întrebat şi despre ce zice Didina ai să afli ce ştiu eu. Sunt multe fapte şi întâmplări de povestit şi eu nu mai am destulă putere. Am să-ţi scriu, o săptămână o să-mi trebuiască! Dacă nu mai stai şi pleci din ţară, am să-ţi trimit prin poştă…Cheam-o pe Lenuţa!”
#
Aurelian se ducea ziua la Primărie pentru lămurirea moştenirii, iar noapte se subjugase Tamarei. El a obosit primul. Cineva a venit de la Cernăteşti şi l-a trimis pe Aurelian la unchiul să, era pe sfârşite. Când a ajuns, Jan murise. Femeile îl îmbăiau şi Lenuţa se tânguia pierdută, căzută pe un scaun, pe cerdac. „- Era bine să nu-l fi dat.” zise ea aproape şoptit. Aurelian stătea alături de ea, neştiind ce ar trebui să facă. Femeia se sculă şi intră în casă, dar se întoarse repede.
„- Ţi-a lăsat Jan scrisoarea asta.” Plicul nu era închis. Îl băgă în buzunar. A plecat după ce a aflat ziua înmormântării.
Urmeză partea 3/6
-->
Răspunsuri