Partea 4/6
#
Nu s-a gândit să se ascundă. A aflat de la oameni cum se ajunge la Piatra Lungă şi a plecat cu maşina prin Săruleşti, Bisoca şi a cotit la Marin Traian la stânga. „- În curte are un scoruş mare, la dreapta, dacă mergi, ajungi la primărie. La stânga, pe drumul către Martinu trebuie să te duci! Şi mai întrebi dumneata!” După un timp, la câteva sute de metri de drum a văzut turlele de lemn ale bisericii. Erau învelite cu şindrilă. Va trebui să le numere, păreau mai multe decât ştia el că are o biserică. „- Aşa a fost ea făcută de fanarioţi, după ce au ars-o ruşii. Aici s-au luptat între ei şi ruşii i-au spulberat!” O maică bătrână îi răspundea întrebărilor. „- Cum au făcut-o fanarioţii dacă au fost alungaţi de ruşi?” se întrebă în gând Aurelian. „- Noi ne-am mutat aici de doi ani, înainte de moartea ăluia, n-au mai apucat să ne alunge!”
N-a aflat cauza arderii cabanei silvice. Se vedeau doar bolovanii pe care stătuseră tălpile. Urcând o pantă uşoară a ajuns în vârf, la Rotărie. De ce îi spunea aşa , nimeni nu ştia. Coborând prin pădure , printre brazii crestaţi pentru scurgerea răşinii, apoi printre fagi foarte groşi şi noduroşi, putea trece uşor pe lângă piatra căreia i se spunea Zarul. Crescuseră tufişurile şi puietul şi-l acopereau. Nu era chiar o cărare, doar o urmă pe care mai umblaseră oameni sau animale. Din jos, de la Urzicărie, urca un om, nu i se vedea prea bine faţa în umbra mişcătoare a pădurii, doar silueta. „- Unde zici că te duci, omule!” Neaşteptat de sincer, chiar s-a minunat din acest motiv, Aurelian i-a răspuns: „- Caut Zarul!” „- Uite-l!” Au mers dând la o parte crăcile şi strecurându-se printre copacii tineri. Uluitor de bine configurat, Zarul alb părea fosforescent. „- De ce vrei să-l vezi?” „- Aici, aproape de piatra asta cubică, a murit tatăl meu, a fost omorât pentru trei perechi de boi. Atât făceau cele trei monede de argint găsite de el aici, într-o găleată de aramă.” „- Era o comoară?” În urma acestui om urcau câteva vaci, junici. Au trecut pe urma de cărare şi se duceau spre vârf. „- Sunt ale tale?” „- Da, cunosc drumul spre grajd!” Au cotit spre dreapta, către marginea râpii şi au dispărut în pădure. „- Se ştie cine l-a ucis?” „- Da, am mărturisirea lui.” „ – A mortului sau a asasinului?” „- L-a ucis un văr al lui pentru a-i lua comoara. Dar s-a înşelat, nu găsise decât trei monede de cinci lei, fiecare făcea, cât o pereche de boi.” „ Şi tu ce vrei să faci acum?” „- Am venit să văd locul, am auzit că e plin de comori, să găsesc una.” „- De ce îţi trebuie?” Aurelian nu a ştiut ce să-i răspundă. Apoi omul a zis: „- Mă chiamă Vasile, când mai vii aici şi vrei să mă vezi, atunci să mă strigi tare. Eu sunt mai mereu aproape de locurile acestea, te aud şi dacă pot, vin.” A plecat după vacile sale.
A mers după desenul hărţii cei treizeci şi şase de metrii, dar n-a mai găsit groapa. Timpul ştersese urmele. A coborât urmând marginea peretelui de stâncă, a văzut crăpături, locuri unde puteau să fie ascunse comori. Erau prea multe crăpături şi, cu siguranţă, aici nu se ascundeau comori. De ce ar fi ascunse aici? În toate satele sunt numai oameni săraci, muntele nu are mulţi bogătaşi. Altele vor fi fost motivele de s-au scornit poveşti despre comorile locului.
S-a minunat când şi-a amintit că-i spusese lui Vasile că vrea să scoată o comoară.. Nu avea astfel de gânduri! Acum după ce vorbise fără rost, ideia nu i s-a mai părut ciudată, a început să-i placă. O comoară ar fi totuşi ceva interesant şi folositor… Dar unde putea fi măcar una dintre cele multe pomenite? Întorcându-se către vârf a cotit după urma vitelor, spre marginea râpii. Priveliştea era uluitoare . După un colţ de stâncă ajungeai pe o platformă de piatră, bătută mereu de vânturi, cu puţin pământ rămas nespulberat, în care creşteau smocuri de iarbă. De neînţeles păreau cei şase brazi crescuţi din crăpăturile stâncii, drepţi şi foarte înalţi. De ce nu fuseseră îndoiţi de vânturile dominante? „ - E o enigmă!” îşi spuse Aurelian rotindu-şi privirea peste întinderile văii. Avea deschiderea spre răsărit şi gândul unui loc sacru nu putea fi ocolit. A găsit şi piatra altarului, aşa credea el, o lespede tocită de ploi şi vânturi, ridicată două-trei palme faţă de platformă. Umplut de frumuseţea locului voia să plece, dar urmări distrat cărarea. Se sfârşea la buza prăpăstiei, nu ducea nicăeri. Casele se vedeau minuscule în ceaţa văii dar, de acolo de unde se afla, nu putea să ajungă la ele. „- Curios, îşi spuse el, unde au dispărut Vasile şi vacile lui?”
#
„- Umbli prin toate coclaurile! Te-au văzut oamenii pe la Martinu. la Găvanu şi ai stat, de multe ori, ore întregi la Piatra Lungă! Ce cauţi acolo? Cauţi comorile din Zăcători? Mulţi şi-au lăsat oasele pe acolo! Şi unchiul tău, Theodor, a fost găsit mort acolo!” „- Drumurile sunt pentru toţi! Un pictor îşi caută locuri frumoase!” „-Tu eşti pictor? Chiar se poate trăi din aşa ceva? Poate pe la voi, aici ai muri de foame! Aşa cred eu, dar nu ştiu sigură. Nu am auzit ca oamenii să cumpere tablouri!” „- Până acum am trăit din pictură. Nu sunt bogat, dar trăiesc!” „- Câtă avere ai strâns într-o viaţă? Ai măcar o casă a ta?” Tamara căpătase un ton aproape vehement. Îl privea întrebătoare, severă. Aurelian se simţea stingherit, puţin iritat de atitudinea femeii. „- De ce eşti aşa de preocupată?” „- Cu ce-o să trăim acolo, în ţara unde stai tu? Am două fete care trebuie crescute, ele cer multe, vor să aibă un viitor. Ce siguranţă am eu că tu le poţi întreţine? Dacă plecăm de aici , de la taică-su, tu trebuie să le hrăneşti! Ai ce vinde ca să le faci zestre?”
Aurelian era năucit. „- Am vorbit noi de aşa ceva? Când ţi-am promis că te voi lua cu mine în Suedia?” „- Era de la sine înţeles! Dacă te-ai lipit de mine n-o faci aşa, pentru distracţie! Ai obligaţii mari, domnule! Crezi că m-ai cules de pe stradă? Nu, nu sunt o curvă! Asta o să te coste mult! Să nu-ţi închipui că vei scăpa uşor!” Aurelian îşi aminti cuvintele mamei Dina. Tamara nu e uşor de păcălit! Se vinde scump! Enervat şi dezamăgit, Aurelian se retrase cu gândurile sale, ignorând-o. Ea a înţeles că fusese ridicolă. Chiar dacă el este un străin prost, nu-l putuse speria aşa cum credea ea, toate pretenţiile o arătau interesată, vulgară. Dar nu dispera. Credea în şoapta din pat şi în valoarea a cea ce îi oferea. Nu avea concurenţă!
„- Poate ne dai ceva din comoara pe care o vei scoate! Ar trebui să mă iei cu tine atunci când o dezgropi, nu ne pot omorî pe amândoi! Sunt pândari înţeleşi, te omoară şi împart comoara între ei! Sunt aşa de siguri că vor reuşi, încât au început să bea pe datorie! Vor plăti cu aurul din tezaur! Dacă vin şi eu, le stricăm socotelile.” „- Am vă dau toată bogăţia de la Piatra Zăcătorilor!” „- Tu glumeşti, dar ai făcut o promisiune! Să te ferească Dumnezeu să nu te ţii de cuvânt!”
După această discuţie Aurelian deveni trist, Tamara se comporta ciudat, neobişnuit. O femeie aşa de frumoasă şi de bine-folositoare să te năucească cu excentricităţile ei!? Acum înţelese că poate fi periculoasă în multe feluri. Tocmai când gândea la toate acestea, şerpii arzători ai braţelor ei l-au prins, căldura trupului lipit şi tânguirea dorinţei l-au chemat la o altă realitate. Era convingătoare, nu-i se putea opune, nici nu-şi dorea. I s-a subjugat, ca de obicei, cu migala şi râvna vecină desfrâului. Ştiu femeile să te coboare în abis sau să te ridice pe Olimp. Numai când vor ele.!
#
Nu s-a gândit la ei de câte ori a venit la Piatra Lungă. Era intrigat de prezenţa nevăzută a pândarilor, de speranţa lor într-un beneficiu atât de iluzoriu. S-a gândit la Vasile, şi el putea fi unul dintre ei. De la prima întâlnire nu l-a mai văzut. S-a gândit, a mai cercetat, dar nici acum nu-şi explica unde se duseseră vacile lui. Curios lucru! Dacă îl striga îi promisese să vină, unde ar putea sta în aşteptare?
„- Vasileeee!” un singur strigăt. O să-l aştepte lângă Zar. Era acolo printre pomi un luminiş de unde privea nestingherit în toate părţile. Pe cărare urca Vasile singur. Când ajunse lângă el, Aurelian a remarcat toporişca cu coadă lungă cumpănită pe mâna stângă. „- E dreptaci.” îşi zise el. Vasile s-a aşezat pe iarbă punând toporişca la îndemână. „- De cine te aperi cu toporul? De urşi sau de oameni? Ai văzut pe cei care mă pândesc? Se zice că vor să-mi ia comoara pe care o voi dezgropa.” „- Da, sunt unii ce-şi pierd timpul în urma ta. Încep să creadă că-i păcăleşti şi că nu vei scoate nici o comoară. Nu înţeleg de ce-ţi iroseşti zilele pe aici. Chiar vrei să te îmbogăţeşti cu aurul din zăcătorile muntelui?” Aurelian medita asupra răspunsului. N-ar fi vrut să mintă.” „- Nu pot uita că în urmă cu nişte ani, aici a murit tatăl meu! Am văzut totul în mintea mea, de nenumărate ori! El nu căuta comorile dintre pietre, el căuta aurul la care a fost trimis de hartă. Nu credea şi nu ştia de celelalte. Eu nu cunosc, nu ştiu şi nu cred în alte comori! Dacă ar exista cu adevărat, ele ar fi fost scoase de oamenii locului. Ei aveau timpul şi răbdarea să le caute zile şi nopţi, le-ar fi găsit de mult. Ar fi ştiut şi numele celor care le-au îngropat. Se spune că sunt comori şi atât! Cine şi de ce le-a ascuns, nimeni nu ştie! Ia spune-mi Vasile pe unde au coborât vacile tale în sat, acolo unde s-au dus ele nu este drum, nici măcar o cărare. E prăpastie. Şi vacile nu zboară!” „- Ştiu că am greşit trimiţându-le pe acolo! A fost o încercare, voiam să te aduc mai repede la o realitate pe care nu o bănuieşti şi dacă nu ai fi avut demonstraţii, nu ai fi crezut-o! Vezi, vacile nu pot sta fără mine, mă urmează şi se văd pe cărare cum urcă spre noi. Tu le zăreşti?” „- Nu!” „- Stai să le aduc mai aproape!” „- Cum asta? Da, acum le văd , cum au ajuns aşa repede? Cu trei secunde în urmă nici nu se vedeau! Parcă au ieşit din pământ!” „- Nu din pământ… Sunt astrale!” „- Nu mă înnebuni, nu înţeleg?” „- Ia apucă taurul acela de coarne!” „- Parcă aveai numai vaci! Cu taurii nu trebuie să te joci!” Vasile fluieră şi vitele plecară pe cărarea ştiută, spre buza prăpastiei. „- Vor dispare?...” Văcarul fluieră din nou, vitele s-au întors şi au coborât panta spre Urzicărie. „- Vino să privim de acolo!” S-au dus spre platforma altarului, Aurelian chiar s-a aşezat pe el. „- Piatra aceasta pare un altar de sacrificii! Oare aici au fost sacrificaţi oameni?” „- Nici o dată!” „- De unde ştii, de ce eşti aşa de sigur?” Vasile sta îngândurat alături de Aurelian încântat şi el priveliştea minunată de sub ei. Se întoarse către el şi zâmbi uşor, cu duioşie ai fi zis. „- Sunt aici de multă vreme!” „- Ai casă în apropiere?” „- Nu am nevoie de casă!” „- Te bat vânturile şi ploile! Şi iarna unde te adăposteşti?” Vasile se duse la buza malului şi se întoarse către orăşean. „- Eu am fost preot aici, demult, cu foarte mult timp în urmă… Şi dacă am avut multă credinţă, Creatorul a hotărât să rămân aici, să păzesc aceste locuri…Nu trebuie să te temi! Aici toţi te iubim şi nimeni nu-ţi poate face rău!” „- Vasile, tu mă înnebuneşti! Nu vreau să cred ce-mi trece prin cap!” „- Gândeşte-te la un bărbat care te-a iubit mult!” „- Tatăl meu, Valeriu!” „- Aici eşti iubit şi protejat cu mult mai mult decât a putut-o face el!” „- Mă străduiesc să găsesc motivele… pentru care sunt iubit atât de mult.” „- Aceasta este frumuseţea iubirii… fără interese sau motive. Şi nu numai tu, toţi oamenii, toată Creaţia Divină este privită la fel!” „- Am mai auzit eu ... Înseamnă că ai fost de faţă şi atunci… când l-au ucis pe tatăl meu, Theodor!” „- Eu ştiu şi am văzut totul! Tu nu eşti pregătit să cunoşti chiar toate faptele, încă mai eşti ataşat de această dramă. Nu o poţi privi ca pe o întâmplare petrecută altuia, ca şi cum tu ai fi un spectator neangajat, fără legătură cu participanţii la acea sinistră crimă!” „- Îl privesc doar ca pe o rudă apropiată, am trăit toată viaţa cu un alt tată care m-a iubit ca un părinte adevărat! Ştiu că Valeriu m-a iubit! Theodor este doar un nume, cineva care va deveni un tată pentru mine destul de greu, el nu-şi mai poate îndeplini această misiune, nu mai poate intra în rolul pe care nici măcar nu a ştiut că trebuie să-l joace!” „- Realitatea este alta, Theodor nu este tatăl tău, aşa a crezut Dina şi toată lumea odată cu ea, dar nu a fost el! În vremea aceea era neajutorată, nu se putea apăra de presiunile la care era supusă! Adevăratul tău tată a fost Vintilă Dimitriu!” „- Este nemaipomenit! Să ţi se modifice paternitatea în câteva zile de mai multe ori! O asemenea ciudăţenie te poate zdruncina serios! Nu m-aş mira să intervină şi alte schimbări! Didina a ştiut care este adevărul?” „- Nu, nici măcar nu a bănuit, aşa a crezut atunci, aşa crede şi astăzi! Tu ce-i vei spune?” „- Prefer să rămână totul neschimbat! Nu ajută la nimic o asemenea veste! Ar naşte cine ştie ce uragan în sufletul ei! Apoi s-ar ruşina ştiind că eu, fiul ei, am aflat cât a fost de înjosită! Parcă trăiesc într-o melodramă, o telenovelă cum se spune acum. Toate noutăţile privind originea mea paternă m-au năucit şi chiar mă supără! Pentru mine Valeriu, cel care a fost lângă mine, mi-a asigurat existenţa şi educaţia, rămâne, definitiv, tatăl meu!” „- Da aşa este! Trebuie să-i păstrezi recunoştinţă.” „- Bietul Theodor a fost fratele meu! Ca şi Valeriu! Uluitor ! De ce-au murit toţi, unul înainte de a mă naşte eu, altul după?” „- Au şters toată răutatea străbunilor tăi! Când te-ai născut tu, cerul durerilor nu mai era negru, era albastru pal şi astfel s-a putut implementa destinul hotărât pentru tine, fără a lua şi nenorocirile pe care păcatele antecesorilor tăi le-au aruncat asupra voastră.” „- Vrei să spui că Valeriu şi Theodor născându-se înaintea mea, au încasat loviturile în locul meu?” „- Numai din partea dimitriilor. Ai luat şi tu suferinţă din partea mamei tale, dar nu era chiar atât de mare.”
Un timp a fost linişte. Aurelian privea în ceaţa depărtărilor şi ochii au început să-i lăcrimeze. De aceea nu l-a mai văzut pe Vasile. Lacrimile s-au uscat şi văcarul a apărut. Privindu-l Aurelian a văzut un alt om, cu aceleaşi trăsături dar, i se părea acum, strălucind în străfundurile lui. Ca pictor era obişnuit să privească mai adânc, dincolo de învelişul aparenţelor. Sau era doar o impresie!
„- A mai fost un glonţ. Am citit în dosarul anchetei că doar împuşcătura din ceafă, glonţul de revolver a fost cel care l-a ucis. Ştii cine l-a tras?” „- E prea devreme ca să afli cine l-a ucis pe fratele tău, Theodor! Ne vom mai întâlni şi atunci îţi voi spune! Acum nu mai are importanţă mare pentru tine!” Aurelian ar fi vrut să-l oprească, să-l mai întrebe şi alte lucruri, dar Vasile plecase pe cărare spre Urzicărie, coborând chiar foarte repede panta, dispărând după trunchiurile imense ale unei păduri nebune.
#
„- Ai cunoscut copii taţei Dina? I-ai deosebit, care sunt ai neamţului şi care ai bătrânului?” „- Fă-mă să înţeleg ce-mi spui!” „ Lumea zice că fata, primul ei copil este al neamţului. Băiatul cel mare e al lui Vintilă! Seamănă bine cu el, se deosebesc de blonzii lui Paul? Dacă stau şi mă uit bine la tine, semănaţi de parcă sunteţi fraţi! Şi tu ai trăsăturile neamului dimitriilor.” „-Poate seamănă în partea Didinei. Apoi el era bătrân, mai putea să aibă copii atunci când s-a născut băiatul acela?” „- Moşul era viguros, până de curând o înţepenea pe ţaţa Dina, toţi ştiau asta, până şi Paul!” „- Omul acela pare un înţelept! Nu se supăra când nevasta lui călca alături!” „- Sunt chit, are şi el copii prin sat!”
Bătrânul Vintilă Dimitriu a murit la peste nouăzeci de ani. Se spune că a fost în putere până s-a dus şi că s-a topit doar în ultimele două săptămâni. Vorbele Tamarei poate nu sunt chiar invenţii!
„- Eu voi pleca peste două săptămâni. Am cam terminat treburile cu pământul moşului şi nu mai am de ce rămâne. După o lipsă de atâta timp, mi s-au strâns multe de rezolvat acasă.”
Tmara a tăcut un timp, surprinsă. A trebuit să se adune şi pe măsură ce înţelegea informaţia, se supăra în sinea ei. „ -Chiar crezi tu că pleci când ţi se năzăreşte ţie? Adică vii, te legi de mine, îmi strici toate rosturile cu promisiunile tale şi gata, pleci! Eu ce mai am de făcut aici? Ţi-am mai spus că eşti obligat faţă de mine! Cu noi cum rămâne, adică cu fetele mele şi cu mine?” „- N-am făcut promisiuni şi n-am obligaţii!” „- Adică îţi închipui dumneata că m-ai călărit atâta timp fără obligaţii?” „- Plăcerea a fost reciprocă, aşa am crezut!” „- Plăcerea e una, viitorul este altul! Cum am să mai trăiesc eu aici după ce toată lumea a aflat că mă culc cu un străin! Şi ăla zgârcit!” „- Ţi-am plătit totul.” „- Mai puţin faptul că te-am făcut fericit! Te-ai bucurat de mine cum ai vrut! Şi cu ce m-am ales?”
Lui i se părea că un asemenea discurs nu are logică. „- Aici nu am bani, dar am să-ţi trimit cinci mii de dolari din Suedia.” „- Scrie nevestii tale, fostei tale neveste să-ţi trimită banii, o să-i dai tu înapoi… de aici nu pleci fără să-mi dai două zeci de mii de dolari!” Aurelian se întristă, asemenea situaţii i se păreau absurde! „- Am să-ţi dau ce ţi-am promis, cinci mii şi atât!” „- Mai vorbim noi, n-ai scăpat cum crezi tu!”
Când se lipi de el sfârcurile erau tari şi-l înţepară, sărutările fierbinţi şi alunecare piciorului spre zona ascunsă, avea menirea să-l smulgă din realitate. De data asta Aurelian nu reacţiona, era scârbit de cele ce se întâmplaseră mai înainte. Tamara înţelese. „- Nu fi prost! Nu amesteca lucrurile! Banii, iubirea şi sexul sunt total diferite! Nu le amesteca! Până la urmă trebuie să o facem pentru cinci mii de dolari, este o sumă pentru care meriţi să fii răsplătit! Şi nu numai odată!” La început Aurelian nu a putut fi corupt, dar ştiinţa femeii a depăşit supărarea lui. „- Pe câţi ai fericit?” întrebă el admirativ. „- Dacă ai şti, crezi că ai fi mai viril?”
După o oră de desfrâu Tamara întrebă: „- Când începi să scoţi comorile? Ni le-ai promis şi acum e timpul! Dacă pleci peste două săptămâni, nu ne poţi lăsa aşa, cu dorul aurului!” „- Tu eşti o mare belea! Avea dreptate mama Dina, n-o să scap uşor de tine!” „- Nici prin vis să nu-ţi treacă! Eşti legat de mine pe vecie, chiar dacă nu ştii şi nu crezi! Omule, eşti al meu!” „- Mi-ai făcut vrăji?” „- Nu există o vrăjitoare mai mare ca mine! Vin cu ştiinţa nordului şi a şamanilor siberieni!” Aurelian tăcu, picotind. Înainte de a adormi auzi poveste ei. „- Bunica mea era lituaniană, bunicul siberian, au fugit în timpul războilui în România. Tata era copil atunci şi când s-a mărit a luat de nevastă o munteancă de la Ivăneţu. Mama este roşcată şi cu pistrui. Stau la Ruginoasa, acolo unde s-a ascuns bunicul de ruşi, în 44. El fusese primar în Basarabia, primarul unui mare oraş, nu mai ştiu care şi ruşii l-au vânat mulţi ani. Pe bunica au prins-o şi au dus-o la ei, în Siberia, sau au împuşcat-o. Cine ştie? A dispărut fără urmă, n-a mai dat un semn de viaţă, niciodată. Bătrânul s-a ascuns prin peşterile sfinte, cu tata după el şi nu l-au prins. Când n-a mai putut s-a predat dar românii nu l-au dat ruşilor, se certaseră atunci, când l-au omorât pe Dej… Aşa se face că le am pe toate în sângele meu amestecat… Ai încurcat-o omule, asta pentru că îmi place să mă bucur de tine şi o ocazie ca asta, îţi spun eu, nu se lasă din mână! Gândeşte-te bine cum vei face să-ţi rezolvi toate problemele cu mine alături!”
Urmează partea 5/6
-->
Răspunsuri